La ora unu Laurian trebuia să fie înapoi în sala de gimnastică, conform învoirii primite de la paznicul Vasile. Avea deci patru ore la dispoziție să vadă ce se mai schimbase prin oraș în aceste ultime luni. Ziua de iarnă era însorită, iar vitrinele multor magazine, înnoite și pline de strălucire. Iată că se schimbaseră totuși multe de când Laurian se întorsese de acolo. Toată lumea, sau aproape toată lumea, purta uniformă militară. El însuși putea fi confundat cu un militar, căci nu găsiseră altceva să-i dea, de la sala de gimnastică, acum că vremea devenise friguroasă, decât o manta militară veche, scoasă din uz. Parcă îl și auzea pe Vartic, el care fusese odinioară dedicat trup și suflet băncii, că mobilizarea din ziua de azi e o măsură bună. În centru erau mai puține corturi. Întâlni unul instalat în grădina publică dindărătul Patriarhiei și un altul la capătul liniei de tramvai. Pânza de la intrare era însă coborâtă și nu se vedeau militari prin preajmă și cu atât mai puțin focuri aprinse. Dispăruseră și cerșetorii, inclusiv cei care cerșeau sub pretextul ajutoarelor pe care le cereau pentru așa-zise fapte de binefacere, sau — cum i se întâmplase lui Laurian — cei ce se pretindeau dornici de conversații la cel mai apropiat local, dar bineînțeles că nu urmăreau decât o consumație pe daiboj.

            Se opri să se uite în vitrine. Un magazin de confecții, altul de încălțăminte — moda se schimbase, predominau lucrurile simple și practice.

            Se uita în vitrina unui restaurant, când, la un moment dat simți în spatele său o prezență care îi era prietenoasă sau, dacă nu chiar prietenoasă, care îi arăta un oarecare interes. Desluși în sticlă conturul acelei persoane, dar nu realiză cine este.

            Când se întoarse, o recunoscu pe Laura.

            I se păru mai înaltă decât o știa. Purta un mantou elegant, cu guler de vulpe și cu cordon. Îi zâmbea și se uita fix în ochii săi cu ochii mijiți.

            — Nu ne-am mai văzut de mult, Laurian. Ultima dată ne-am văzut într-o gară, așa e?

            Rămăsese în mijlocul trotuarului, la oarece distanță, și nu făcu niciun pas spre el. Laurian nu se mișcă nici el din loc. Stătea acum cu spatele la vitrină și se uita la ea. Se trezi că trebuie să-i răspundă și el într-un fel:

            — Am auzit câte ceva despre tine acum câțiva ani.

            — Da? Și cam ce-ai auzit?

            Înclină ușor capul într-o parte și zâmbetul i se accentuă. Pentru Laurian era un gest nou, pe care nu i-l cunoștea.

            — Că ai făcut un pas important în viață, minți Laurian.

            Laura clipi și își ridică privirea spre firma restaurantului de deasupra vitrinei.

            — Nu vrei să intrăm un pic? Poate că sunt mai multe de povestit. Dacă vrei, accentuă ea.

            — Nu ți-e rușine cu mine? Laurian arătă spre mantaua sa militară ponosită.

            — Se vede că-i o soluție de moment, n-avem de ce să ne rușinăm. Și apoi suntem cu toții egali. Într-o zi o să fie bine pentru toată lumea.

            — Mai e o problemă. Laurian ezită, cu capul în pământ.

            — N-ai bani, ghici ea. O, Doamne! Asta să fie paguba! Plătesc eu, Laurian. De data asta. Data viitoare o să fie rândul tău.

            Zăbovi câteva secunde pentru a se apropia de un bărbat solid care aștepta la marginea trotuarului. Era în civil, purta o scurtă de piele și ochelari de soare.

            — Teo, te descurci un timp singur, da? Așteaptă-mă în mașină. Sau poate vrei să intri și tu?

            Bărbatul dădu scurt din cap, c-un aer plictisit, fără să deschidă gura, și se urcă în mașina trasă la bordură.

            Intrară.

            Era o oră când restaurantele nu erau prea frecventate. Sau poate o vreme când nu prea mai aveau căutare. Găsiră o măsuță de două locuri, își scoaseră paltoanele: ea mantoul ei elegant, cu blană de vulpe, iar el mantaua militară veche și ponosită, și le agățară în cuier. Măsuța semăna cu cea de acum destui ani, doar că atmosfera din restaurant era cu totul alta. Lâncezea. Nu se apropie niciun chelner.

            — E soțul tău? întrebă Laurian c-un gest către afară.

            — Doamne, nu! râse ea. Ce aiurit ești, Laurian! Cum îți închipui că l-aș lăsa afară dacă ar fi soțul meu și aș intra într-un local c-un alt bărbat? Teo e garda mea de corp.

            — Ce spui! exclamă el surprins. Ai gardă de corp!

            — Dacă spui că ai auzit câte ceva despre mine, poate ai auzit și că soțul meu e o persoană de rang înalt. Are dreptul la gardă de corp, dar nu doar el ci și familia. Așa că asta-i explicația. Dacă ți se pare ciudat, poate mai vorbim despre asta.

            — Cu alte cuvinte, și tu ești o persoană de rang înalt.

            — Eu nu țin la rang, să știi, Laurian. Așa s-a întâmplat. Dar mai bine povestește-mi despre tine.

            Laurian își ridică privirea spre cuier și blana de vulpe de la mantoul ei îi sări în ochi.

            — Vulpița de la gulerul tău e roșie.

            Laura făcu un gest de banalitate, înălțând din umeri:

            — Nimic neobișnuit, toate vulpile sunt roșii.

            Purta un deux pieces gri deschis, de o croială impecabilă. Nu se îngrășase niciun pic, silueta ei arăta exact la fel ca pe vremuri.

            — Cândva ai spus: „Ce n-aș da să trăiesc să văd ce se întâmplă în anii următori.” Acum că i-ai trăit, cum ți s-au părut „anii următori”? îi reaminti Laurian.

            — Am spus eu așa ceva? se arătă Laura surprinsă. Nu-mi aduc aminte.

            — Eram la restaurant, în ziua când s-au întors trupele din război.

            — Se poate, admise Laura. Să-ți spun ceva. N-am privit în jur cu foarte multă curiozitate. Dar câte ceva a contat. Uite, de pildă, n-am admis niciodată că aș putea trăi la comun. Să aud când cineva, un străin, trage apa și se-aude în toate camerele învecinate. Asta n-am suportat niciodată. Poate că de-aia…

            — Mai ai lănțugul cu topaz? o întrerupse Laurian.

            — Care lănțug?

            — Ăla pe care ți l-a râvnit micul și obraznicul vânzător de ziare de la restaurant?

            — Laurian, o să te dezamăgesc. De mult nu mă mai interesează bijuteriile. Dar începusem să-ți spun ceva și tu m-ai întrerupt.

            — Da, te ascult, Laura. Scuză-mă.

            — Voiam să-ți povestesc cum m-am măritat. Poate te interesează. Trebuie să știi că ai mei m-au încurajat foarte tare, îndeosebi mama. Știi cum sunt femeile, suportă mai greu dezonoarea și vicisitudinile.

            — Dacă zici tu. Mie nu mi s-a părut, o contrazise Laurian. Cel puțin în privința vicisitudinilor.

            — Crede-mă că știu ce spun.

            Laurian îl zări pe chelner și îl chemă ridicând o mână. Chelnerul îi aruncă o privire indiferentă și își văzu de drum, dispărând pe o ușă, în fundul salonului.

            — Au devenit indolenți, observă Laurian, mai mult resemnat decât indignat. Sunt mulți ani de când n-am mai ieșit la un restaurant. Mă-ntreb chiar dacă am mai fost vreodată din seara aia când am fost împreună și într-un final au venit de la poliție să mă anunțe că mi-a fost spartă casa.

            — Chiar așa? se minună Laura. N-ai mai fost de-atuncea? De atâția ani? S-a-ntâmplat ceva?

            Laura îl fixă cu o privire iscoditoare.

            Laurian lăsă capul în jos. Îl ridică apoi și îndrăzni s-o privească:

            — Dacă vrei să te ridici de la masă și să pleci, să știi că n-o să am nimic împotrivă. Am fost… am fost închis… trei ani.

            — Trei ani! strigă ea. Dumnezeule! Pentru ce?

            — Tentativă de trecere a frontierei. Am vrut să fac la fel ca soră-ta Melania.

            Laura se crispă dintr-odată.

            — Să nu mai spui asta niciodată, Laurian! Melania n-a trecut niciodată granița ilegal. Mai mult decât atât, după ce s-a stabilit în Anglia, a fost în țară de mai multe ori, în vizită, împreună cu soțul ei, cu acte în regulă.

            Chelnerul se apropie de masa lor, cu o față oțărâtă și le trânti meniul pe masă. Bombăni îndepărtându-se: — Alții, la ora asta, sunt la muncă în fabrici și uzine!

            Laura se schimbă la față.

            — Ei, nu! O mârlănie ca asta n-am de gând să înghit! șuieră ea. Și brusc se ridică de la masă și se îndreptă glonț spre ușă. Chelnerul îi observă gestul și se opri ca hipnotizat, parcă în așteptare. Nu avu de așteptat decât mai puțin de o jumătate de minut, până ce Laura se întoarse val-vârtej, cu garda de corp după ea. Chelnerul se uită prostit cum namila de Teo se apropie de el cu pas ferm și amenințător. Se lăsă îmbrâncit fără să protesteze pe culoarul dintre mese și amândoi dispărură pe ușa din fundul salonului.

            Rafinamentul culinar, care se prelungise până în primele săptămâni de după război, dispăruse. Laurian lăsă în fața lui farfuria goală după ce înfulecase cotletul de porc cu cartofi prăjiți, în timp ce Laura încă mai mânca, cu delicatețea ei naturală.

            — Ți-a fost foame, observă ea, parcă cu oarece regret.

            Laurian lăsă alături de farfuria goală șervețelul cu care tocmai se ștersese la gură și luă o înghițitură de bere din halbă.

            — Apreciez, Laura, spuse el, că nu te-ai ridicat și ai plecat de îndată ce ai aflat că stai la masă c-un fost pușcăriaș. Pentru o soție de demnitar e un gest deosebit. Mulțumesc, Laura. Sper să nu te pârască garda ta de corp.

            Laura râse.

            — N-are de unde să știe care-i situația ta.

            — Dacă are spirit de observație — și nu mă-ndoiesc că are, ca un profesionist ce presupun că este —, ar fi putut să observe în cuier vechea mea manta militară. Care nu-i semn de prosperitate.

            — Ei, prosperitate! Azi nu se mai poartă prosperitatea.

            — În plus, adăugă Laurian, ar putea să raporteze oricum că te-ai întâlnit și ai stat la masă c-un bărbat.

            — Încă tânăr! completă ea glumind. Dar nu-ți face griji, Teo n-o să sufle o vorbă, crede-mă. Mi-e îndatorat până peste cap. Mai multe nu-ți spun.

            În restaurant intrară trei bărbați între două vârste, toți trei în uniforme militare. Traversară salonul și se așezară la o masă de la perete.

            — Apropo de uniforme militare, spuse Laurian, soțul tău poartă și el uniformă?

            Laura se uită pe jumătate absentă la cei trei care se așezaseră.

            — Atunci la restaurant, la celălalt restaurant, unde am fost amândoi acum mulți ani, mi-amintesc cât de tare m-a îngrozit întoarcerea trupelor din război, ți-aduci aminte? Era un zgomot infernal, mai întâi tancurile, apoi avioanele. Toată lumea tremura și se temea…

            — Mie nici până astăzi nu mi-e clar dacă au fost trupele noastre, sau cele inamice.

            — Au fost trupele inamice, Laurian, eu așa am înțeles.

            — Dar chiar tu vorbeai de „întoarcerea” lor. Dacă erau trupe inamice, cum adică „se întorceau”?

            — Poate n-a fost cea mai fericită exprimare. În definitiv, nimeni nu știe de unde au venit și unde au ajuns în cele din urmă. Cert este că au trecut pe străzile orașului, iar mie mi-a fost teamă, la fel ca și celorlalți. Poate că n-am lăsat să se vadă, dar în sinea mea am fost teribil de îngrozită. În schimb astăzi privesc armata cu alți ochi. De altfel nici nu mai e aceeași armată, e cu totul alta. Da, soțul meu poartă și el, ca aproape toată lumea, uniformă militară. E mândru de ea.

            — Iartă-mă că te întrerup, Laura, îmi poți spune cât de ceasul, te rog? Devenise brusc neliniștit.

            Laura îi aruncă mai întâi o privire nedumerită, apoi se uită în jos, la ceasul ei brățară:

            — E unu fără zece. De ce?

            — Vai, e foarte târziu! strigă speriat Laurian, dând să se ridice. Învoirea mea expiră la ora unu! În zece minute trebuie să fiu înapoi la sala de gimnastică.

            — Cum adică învoirea? Locuiești la cazarmă, Laurian?

            — Nu, la sala de gimnastică, ți-am spus. Am o cămăruță acolo. Dar nu mă lasă în oraș decât cu bilet de voie.

            — Asta nu cred că-i o problemă. Te ducem noi cu mașina. Iar dacă vrei, vorbesc eu cu directorul.

            Fu chemat chelnerul, care se înființă prompt, cu carnețelul în mână. Arăta spăsit, iar la tâmplă și la pleoapă avea o pată roșie, dând să devină vânătă.

            Cei trei militari de la masa laterală îi petrecură cu privirea pe Laura și pe Laurian în timp ce se îndreptau spre ușă. Zâmbeau zeflemitor și comentau răutăcios despre uniforma militară jerpelită și fără epoleți a lui Laurian.

[*] Fragment din romanul „Laurian și Laura”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *