monodramă

se dedică poemului care nu se termină niciodată

personaj: poetul

sinopsis: ne aflăm în timpul unui război început. poetul se află în subsolul unei clădiri distruse. nu poate ieși de acolo, nu are hrană, nici apă. puterile i se sting, energia îi e pe ducă….

destinul îngreunează drumurile spre ceilalți. timpul rezistă la toate schimbările lumii, mută aerul gol care urlă să intre în sine și-apoi să iasă din miez liber în tărâmul taifunului altoit din viețile celor care deja și-au pierdut privirile întâlnind sufocarea umplută de vremuri care nu se sfârșesc niciodată constant…

poate ar trebui să ies din mine, să mă caut în exterior ca să aflu mai multe despre cine sunt de fapt. e posibil să fiu în viață numai pentru descoperirea nevoii de-a găsi un punct de sprijin suficient de vioi care să mă poarte prin toate ideile, principiile de bază a contemplării juste a lumii ăsteia.. pe care oricum n-am înțeles-o niciodată de-adevăratelea… mai devreme sau mai târziu, toate principiile se stafidesc, reperele deraiază…

prea marea risipă de inimă bună albește geamurile sufletului, uneori le deschide… câteodată se sparg, alteori doar scârțâie, ca la atingerea cu ceva ascuțit și dur,… pacea hazlie se joacă de-a soldățeii de plumb cu sufletul în pumnul destinului, pe o pajiște plină de voci agere amorțite, unde animale spectrale se hrănesc odihnindu-se…

linia de plutire a cugetului disprețuiește imitarea. cugetul nu contorizează câte fire de praf se adună pe pânza paianjenului ucis de zile întregi. în colț se cerne zgomotul de afară, se macină, se pudrează în folosul… în folosul nimănui… artă pentru artă la nivelul cel mai crud cu putință. să poți iubi mai-nimicul, să nu ierarhizezi importanța lucrurilor, să nu amesteci întrebările ascunse cu zborul crud al plecării spre ochiul interior al destinului care se apropie proaspăt, în pași de dans acrobatic, sorbind limonadă din gamela pierdută de una dintre clipele nu cu mult timp înainte căzute la datorie.

orizontul se mănâncă uns pe pâine cu miere, pe ascuns, să nu apese ceața prea tare peste umbra ființei și să se deschidă la nasturi ploaia din petece de picături de întrebări care ar cădea grele în surdină bătând darabana pe caschetele uzate ale îngerilor buni care au căzut de mici din cuibul lor ca să învețe răspunsuri ascunse despre apropierea de proaspătul crud vechi zbor lângă care plecarea râde cu degetele neașezate încă pe ochii nimănui clar.

părăsirea rostită aprinde candele din liniștea luminii, nu mai are nuanțe, are atitudini de tonuri cântate admirativ trist de inimi perfect nefericite de mâzgâlirea norilor cu noroi… prin care pâinea bine dospită aleargă spre gura cuptorului, sare cuvinte, se cațără pe sfori atârnate de garduri tridimensional nerostite și plânge ca la nașterea prematură a unui vis rupt de ombilicul ros al așteptării ecoului care să sune în miez ca pasărea zbătătoare printre cuvinte, până bate primul gong al nesupunerii la lacrimă neașteptată ivită din contemplare de rune, înainte de marea coacere.

sângele geme de răspunsuri vitale, realități apuse cad pe podea desprinse de orice joc comun pro preludiu al triumfului ori călcării în picioare. scopul discursului neutru se dezbracă de trup sub ochii sufletului oglindă pitit sub cheie divină în grota hazardului fără inimă ascunsă la vedere. bate bătelnița prelung… aprinse de uitare sunt fotografiile din revistele vechi… aprinse de flăcări sunt trupurile oamenilor cu chipurile fotografiate în toate revistele. fugarii din locul lor, din ziare de nicăieri, nasc fum când li se face chemare de recrutare la lupta luptării.

pe lumea asta, încă, nu s-a inventat niciun etalon care să raporteze exact superioritatea lungimii durerii care se sprijină pe fața pământului, fără căutare înăuntrul suferindului, față de micimea nemărturisită a distanței dintre junghiurile de aer, care se zbat în metehne bănuite ori ba, bântuite, nereparate de nimeni în viață. victoria nu este o concluzie, ci o rezemare de propria umbră, așa stau cel mai des convențiile de care se râde sau se va râde.

marea durere nu e o disculpare. se așează în frânghii de viață, pe viață. oasele se rup, mușchii plesnesc, pacientul sugrumat, atârnat, stigmatizat, e marcat cu semnul căderii din drepturi, dispare din el încet, picur cu picur… devine mai neînsemnat decât firul de nisip de pe armura guzganului care ascultă muzici în putrefacție din naștere… doar unele stranii lumini întunecoase, fără trecere peste frica de ceva bun, știu bine că aerul se rupe cu degetele unsuroase, ca să pocnească mai bine.

nu știi ce ești până nu-ți sondezi îndărătnicia și pe ceilalți din tine, până nu cazi și te julești zdravăn de goalele ustensile în care se strică mâncarea de nimeni mâncată… putrezește cuvios de simplu, până vine un ghicitor în stricăciuni și-ți spune direct că ești minunat numai până va veni un moment în care unii vor face o acțiune militară, în te miri ce parte a gardului tău, aproape de tot, unde ei nu vor ara pământul ca să planteze plante de hrană… îți arată, în bolul de cristal, tu nu crezi ce vezi, dar ce poți să faci? … te trezești într-un război în care e clar că ești expert în clacări și… noroioasa jale bucuroasă a zilelor împrăștiate peste tot umple liniștea neagră care nu tace, iar basmele despre nefericire ard tot ce poate mintea cuprinde.

aerul povestește nevinovat, în propoziții cu miză de risipă de glorie, despre uzura vorbirii secrete, cu idei grele, învățate la întuneric de zbor pe sub acoperișuri reci, fără ca o clipă măcar, protagonistul istorisirii să știe că miza e litania mereu pierzătorului. refugiul în revoltă, prăsește semnul bun al împreunării sunetelor în cuvinte care întăresc construirea solidă a amenințărilor. nimic nu poate sta închis o veșnicie în liniștea din acvariul judecății lucide care poate să nu fie tot timpul balsam. bomba nu poate fi un triumf pentru tine, când în tine e aruncată, mică greșeală a greșiților noștri, care nu poate ascunde consolarea măcelului involuntar.

ar fi de căutat un loc uitat unde dezvelirea ochilor setoși anunță liniștea dură a candelei care arde pârâul secat, fosta vamă între sunete de extrădat timpul celuilalt, dedicat altuia mai nevinovat în cunoașterea fantasmelor în care neliniștea sparge boabe de fasole cu dinți tatuați cu frunze de acant și dansatoare în poziții lascive amestecă piruiete de vindecare pentru demascarea superiorității false, contrafăcute, mirosind doar a parfum din bucurie dogmatică.

cel mai bine e când nu te lovești de revolta trufașă, când umbra firului de iarbă așteaptă să iasă la luptă, când absența sădește demon mut bolborosind neștiute vorbe peste somn creativ… fără cruce, fără albie, urechea din urmă ascultă curgând ochiul bocetului larg deschis de lupta puiului cu singurătatea din ou… nu știe nimeni dacă mai e luminat spațiul frumos dintre a avea lacrimi și a nu fi.

clipește din ochi sunetul de toacă, împinge cu inima liniștea dură, apoi destinul, pe urmă pășirea, adâncul din om nu întâlnește măsura valorii în altul și nici nu o caută acolo. preferă să taie bucăți jumătăți și sferturi de nimic, să le-mpartă cu ochii închiși trecătorilor care trec prin conversație, fără să pară că știe ce este ura din liniștea bună și chinul din liniștea rea când zarea atârnă de viața care nu tace niciodată de sete.

dirijorul respirației raiului pământean mărește tempoul, dispare cărarea spre teama de contemplare, implicarea în ritm golește trepidația lumii, induce repaus războiului, pietre se desfac în buchete de levănțică și alungă moliile pragmatice disperate de trecerea fină peste fosta inima apei.

oenologii, străini de averea de vorbe din insula otrăvirii cu povești stranii, respiră greu sub piciorul defect din urechea somnului căutat de iarna din viață, acolo unde crește pulberea gata să se cațere în țipăt regal de corb moș spre albastru. cuvintele răzbat cu greu prin furia de zgomot cu fruntea lipită de trupul cu vene uscate de lacrimi din moarte iscată din fericirea benignă ce stă tolănită în miezul de baștină al șarpelui.

sărbătoare de luptă așteaptă gonacii strînși în pâlcuri pentru o nouă poetică a revoltei din mijlocul realismului cu strămoș aparent imposibil de depistat printre gioarsele moștenite în vârful ruinii rotirii cu sens în cuptorul de liniște unde fapta coace fruct din femeia ascunsă în ghemotoace subtile prin maiaua ce va să devină anafură cântătoare, gata să privească adânc, cu ochii miciți de căldură, de sub aripă de clopot de pâine, cutele adânci ale înțelegerii care moare în coajă.

vinul bun face riduri… obrazul de miriște necosită unește uitarea cu mirarea creierului mic îngroapat în noroi de plumb alb fost limpede, pură constatare. erorile rivalilor cer dezgroparea de cer disculpat, pasărea stângă zgârie lanul de noapte, de zi, de puternici, dâre de semne, întrebări, exclamații, răgete, zâmbete… memoria auzului trăiește în oglinda din care rânjește fiara care nu încape în somn lin întreagă… bârfa amânunțită nu se julește cu plictis, nu cade, nu dispare, nu urlă, nu fericește, nu pleacă.

șarpele pătimaș cântă. vânează detașarea, vinde statornic cenușa speranței pe-un pol, moștenirea sfârtecării de ciuda plăcerii tranșante… ipostazele pasive sunt nemotivate, întâmplătoare, ivite din lenea rotirii în ton cu cădere culcată-n infernul legat de mărul de vânt… sărmani zei fără nectar și ambrozie, amintiri din secunda ieșirii din timpul frumoaselor pedepse dulci dintr-o odinioară nu trecută de multă vreme pe uriașul rug înalt gol de păcat, care rond, măsoară clepsidra cu iele de gheață exersând pe viu plutirea la rece.

viața abia mai plutește-n lumină de nuanțe de cânt dezaprobator peste umbra molimii de furtuni sănătoase, cuvintele se rănesc, pleacă în tăișul ardorii sentimentului de a fi mai mare decât orice victorie de neprețuit… piatra tace, noapte fără urne de vot, fără chip de ales, fără esență de vis mic, fără niciun pahar scâncind după dușcă, răul stoarce binele până plesnește și mâinele e gata la micul dejun.

ochiul din ochiul din ochiul din capătul capăt rânjește. nimeni, niciodată, nu va ști cum să ducă scepticismul acid până la capătul capăt din ochiul din ochiul din ochi.

steaua sălbatică, îndârjită, dresată, urlă călare pe glorii seduse, uitate în lanțuri de somn aburind sub jalea fereastrei flămânda plecare ce iartă paharului ruga contrară prezenței absentului… bejenia calmă, închisă-n silaba din mugure, zidește greșeala în plic cu ștampilă pe timbru cu nume de lup argintiu răstignit.

rostirea privește vremelnica jale de două ori. casa liniștii de cârpă respiră aprinderea golului minții nebunului, ascunsă oriunde sculptură în iarnă, în vară, trupul aleargă să guste festinul, se spală trupul de cuie bătute, drumul se face singur din miezul inimii înroșelii comise de sângele aspru, iar facerea înțeapă o singură dată, prinde sticleți cu păduchi și ucide prezența grădinii ce crește în gol nemurirea din care tăcerea croiește singura amplă fericire supremă.

lumea de basm stă absentă-n nesiguranța chirciri… o să fie splendidă apocalipsa asta la care ia parte trupul adunat de pe dealuri de gânduri, spun curajoșii cucerind adunări de praf de nimic și fix din nimic cade giulgiul peste lumina veștedă,… noaptea rupe din miez memoria închisă în colinde interzise pe marginea țelului sărmanului șchiop care urlă mirarea încolțirii oglindei la simplul sughiț aruncat în ajutor pe accentul puternic, care devine slab și pipernicit, și melodia dispare în sine, ca un spațiu public temeinic vandalizat.

nu vreau să mă plâng, dar cum n-am nevoie de echilibru forțat, nici claustrofobie indusă nu-mi trebuie… nu vreau să plec nicăieri, dar nu vreau să stau aici prea multă vreme. lecția asta am priceput-o… migrez din mine, o iau razna destrămat, vrabia cosește iarba înaltă din nori, cuibul minții mă alungă pe mine, oul spin în călcâi, acum ne-acum-ul devine cade nu cade, cade nu cade… corbul plictisit de stres inutil pleacă din nicicând în niciunde totdeauna mereu niciodată.

câteodată fericirea se duce naibii, se ascunde ca peștele speriat în echilibrul limpede de izvor. culoarea hrănește sânge din lacrimă, ochiul din suflet respiră din greu, cară sacoșe burdușite cu curaj căzut în pierdut of… numele spală intrarea, nu se oprește, spațiul apăsător micește cripta ascunsă în tremur de stâncă vânjoasă, unsă de ură cu seu ars. firimitură din pâine nu mai este, gata, s-a dus…. fâlfâit de aripă de înger ascuns în cuib se aude… lumea încearcă privirea și o viață de câine închide oglinda mușcată… ziua de ieri, despărțită, împărțită, fericirea îngheață.

festivalul din inima tăișului trenează, răni grave nu sunt, nici nu vor fi, nu are cine să mai aibă răni… scenariul zice de o pedeapsă în mormânt înțărcat pe care plutește mugurul de salvare, jun steril imberb prematur senectut, care, inconștient, închide marginea lumii.

lumea nu are probleme, nu mai există. casa din oase ascunse, surpată, îmbie la nuntă de scame de ziduri,… icoanele plâng dezmembrate, absența luminii vuiește înțepenită pe puntea epavei din umbră… acolo pândește amor pe furiș fericirea… să se respecte legislația vremurilor din ziua de azi, zice ieșirea ascunsă de trup ca zăpada din halba barosului cu care sărutul bate piroane sătul…

mă simt ca un orb rămas închegat în zoaia de nuanțe de țesut social… surd scâncește copil înfiat de globalism nesemnat, forțat inseminat, dus la culesul viei, moartei… sorbitul ascuns suntem, posibilitate, utopia devine uitare în somn departe de atenție, de nevoie, de încredere… ochiul cade din comunitate, ca măr din măr de casă pe cer vasal plutește gândul stoars, trup la trup trage cenușa nisipul pulberea adoarme ploaia care nu va mai veni pe privirea încuiată.

plecarea dispare zimțuită, aura burgului fluieră vise furate. rânjește-n detalii lopata uitării, iertarea de smirnă își vede de treabă, musca izul îl simte în hala atistică unde orice creangă se-nchide în sine, tămâia învinge durerea cu care covrigul câinele în coadă singur și-l pune… pleacă adaptarea rapid, grădina conviețuirii reamenajată împinge pe om în magia nostalgiei mersului pe bicicleta destinului simplu, chix pudrat… blândețea pleacă, trimite felicitări perioadelor de izolare. fericirea la mai multe capete pleacă. ce punem în loc… nu mai e nimeni care să devină durerea cu drag de iluzii…

adevărul zgândăre lipicios distanțele dintotdeauna, înghite plecarea laptelui țâței goale… costă povestea. moartea fină se golește foarte repede, e scumpă înghesuiala pe aripa îngerului cel bun, toți se vor ceva metaforic om și natură. puțintel haos pus în operă, strategia terminării smart… afișe smart… semne smart… wifi smart, orașul smart e sănatos tun smart… sub ruine smart se cântă smart… cine doarme e într-o iluzie smart… se apropie o moarte cât se poate de smart…

neîncrederea în dușmanul nevăzut, asta doare cel mai tare pe platforma carului alegoric… cuie de doi lei, două bucăți de lemn și multă răbdare pe peronul plecării utile. nisipul acoperă căldurile umane… crucea lumii înfiptă în inima literei e doar cântec, jale, scâncet mut… arta ca anihilator feroce, crucea din noi, cuiele din noi, răstignirea din noi.

naveta între respirarea normală și umilința gândirii atinge chipul ascezei sub ascunse triluri de ziuă bună, natura vine peste noi, de deasupra,… zgomot, obloane trântite, timpane sparte, gura urlă după dezbrăcarea de tot ce există… mărturie a vremurilor stă bucuria pitirii în miez nu pleacă, stă în piept-stânga… ascunderea în foc bun e soluția finală, goală de galerii de artă contemporană, ferme educaționale… cavoul sună sec a cadou de experiență unică.

foetus de gând în declin cu floare pe umeri, urechi, nas, respirare speriată de întoarcerile care revin mai greu acasă de-o vreme. adio, pa… grea coborâre ucigătoare din lume. desțelenesc lacrima care aprinde lumânarea, sfârtecă ura vie a insomniei barbare, când cade leșul celui mai nimeni dintre toți, coborând ca o urcare în sine.

oboseala zidirii în capăt părăsit dă durere la suflet, toaca bate a inimă necumpărată, nevândută, gest gemet ajută nevăzutul urcării la cer… doar corbii vin la festin… culeg liturghia aptă, desenează cu ciocuri urma trecerii în nisip, croncăne împrăștierea totală… niciun miel de salvat de pedeapsă nu este să spună că securea călăului tot dar divin este.

sfârșit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *