Cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit

Apăsător și halucinant este Răul lui Radu Vancu (Humanitas, 2021). Sunt pagini de jurnal care acoperă anii 2016-2020, ultima însemnare fiind datată 12 februarie, ziua de naștere a tatălui mort, prezență-absență în jurul căreia gravitează scrisul cerebral și sangvin al lui Vancu. De altfel, obsesiile acestor patru ani nu sunt altele decât cele uzuale ale literaturii sale: moartea și „morții dragi”, literatura însăși, răul din afară, politic, și răul dinăuntru, ale tuturor acelora „într-un mod fatal legate de o mână de pământ”. Dar e o mână care cântărește, anxios și teribil, cu o anumită voluptate a malignității și cu vocație de interpret cu sufletul mărit al semnelor, toată combinatorica fatalității (de pildă, gândul rău, aproape invalidat astăzi, o vedem bine, că moartea proprie va surveni la 42 de ani, când el însuși va atinge vârsta fatidică a tatălui care a ales să-și sfârșească viața) și care urmărește, îndărătnic și naiv, să priceapă desenul țesăturii în care este el însuși prins. Proză de damnație și de redempțiune paradoxală, jurnalul lui Vancu este spasmodic și, în granulația intimă, literar. Extimitatea notațiilor – căci nicio clipă nu pare autorul lor să-și piardă din minte cititorul infidel și ursuz, chiar și atunci când face concesia unor inflexiuni de domestică și banalitate – forțează estetismul, bemolul, rigoarea, împământarea. Încep deliberat cu această scădere (a autenticității de „biografie subțire”, nu a literaturii), inerentă jurnalului publicat deîndată ce este scris: notația lichidă a disperării, a angoasei interjecționale, jerba umorală, „scandalul” sunt discret anonimizate. Sunt, astfel, însemnări mai cuminți, dar și mai depliate decât cele ale jurnalului anterior, Zodia cancerului (2017), mai recunoscătoare, dar și mai conciliante, mai detașate, dar și mai lirice, mai entuziaste politic, dar și cu un ritm de scandare pe care unii l-ar găsi demonstrativ, fantaste, dar și vag tautologice.

            Strivitor prin numărul celor care țin de biografia eului în agora, unde se rețin survoluri ale festivalurilor de literatură sau înregistrări de temperatură în jurul protestelor politice în cadrul cărora Radu Vancu a fost una dintre forțele motrice, jurnalul dă cele mai bune pagini ale sale în rememorările privitoare la Mircea Ivănescu sau la Emil Brumaru, în fotografiile sapiențiale ale unui Sebastian care aruncă impasibil insight-uri dătătoare de frison, în paragrafele care spun povestea articulării Transparenței, romanul din 2018, în notele de lectură diluvială, acoperind patru limbi și literatură de o diversitate paralizantă și, mai ales, în portretele apropiaților, prinși în chihlimbare perfecte, Eugen Ciurtin, Horia-Roman Patapievici, Claudiu Komartin, Bogdan Crețu, Mircea Cărtărescu sau Dan Coman, o întreagă galerie de devoți ai scrisului, de splendizi nebuni ai frumuseții lumii acesteia, oameni care, prin digitația lor perfectă, aproape imponderabili, fac să se străvadă culorile nepământene ale paradisului. În plus, germinează, rând după rând, încrederea, poate prea puțin pragmatică, dar nu mai puțin acută și nu mai puțin vitală, că zădărnicia e un cuvânt colportat de o gură înșelătoare. Frumusețea este posibilă, și, dacă ochiul și creierul nu implodează sub forțele ei ininteligibile, tocmai prin intuirea ei ne facem și noi, sub pojghița de orduri, reali și concreți, măcar cât o așchie de silex.

Dacă Zodia cancerului a propus un examen al corporalității detracate și al deconfiturii, Răul este, alt nomen odiosa, un exercițiu de îmblânzire a tuturor formelor de alterare, de urâțire, de strâmbătate. Un foarte inocent, dar lucid imn de chemare a celor neatinse și nemaculate, un strigăt în fața ororii, Răul este un jurnal despre prăbușirea care ajunge, pentru unele momente privilegiate, să fie o levitație. Iar forțele care o susțin – și spaima vremelniciei acestui echilibru abia îngăduit îi dă târcoale ca o fiară flămândă – sunt Cami și Sebastian, mâna zdravănă și înzdrăvenitoare de prieteni, literatura, scrisul său și paginile adevărate ale celor pe care-i frecventează, de azi și de oricând, și acuitatea unei memorii turbionare și cicatriciale, unde sunt, imbricate letal, tandrețe și sfâșiere, promisiune și interdicție, dulceață și cădere, geometrie a ascezei și dizarmonie. Mobilitatea de aparențe și apariții, umorul său efasat și tandru, autoironia flagelantă – nu întâmplător un verb recurent în jurnal este „a terciui”, ca un preambul al aneantizării ori singura cale de a te face „masticabil”, „integrabil” –, atitudinea de etern penitent care nu-și crede iertării – care și ea damnează – fac portretul unui scindat între supradimensionări luciferice și lichefieri de autoderiziune. Recunoscându-și slăbiciunea, Radu Vancu are nevoie de blândețea mâinii care ridică și protejează; știind că viața este continuă cădere, își alcătuiește sens, ocrotire; invocă o conștiință ziditoare, fiindcă are intuiția ingineriei infailibile care e, biologie și chimie, omul; privește mereu peste umăr, acolo unde presimte și consimte prezența celui căruia îi este milă de copilăreala crudă a omului, a celui căruia îi va încuviința iertarea atunci când nici el însuși nu se va mai putea ierta. O caleidoscopare a demiurgiilor dezirabile, cu racursiuri cărtăresciene, apare aici: „Spun doar că nu există ceva numit literatura, existând în separație față de ceva numit natura. Aceleași cauze & efecte există și de partea asta a scrisului, și de partea cealaltă a scrisului; și ele mișcă sorii & stelele pe ambele părți ale scrisului; și, de fapt, cel mai exact ar fi să înțelegem că nu există două părți ale scrisului – ci că el are o singură dimensiune, e foaia cu o singură față – în care coexistă (…) toate dimensiunile, toate cauzele, toate efectele, toți sorii, toate stelele, toate timpurile, toți timpii, toate sincronicitățile, toate cărțile, aproape infinitul de cărți deja scrise, infinitul de cărți care nu vor fi nicicând scrise, toate foile lor cu patru, trei, două, una dimensiuni – inclusiv foaia cu o singură dimensiune, care se conține evident pe sine însăși – inclusiv foaia simultan bidimensională & zerodimensională a laptopului în care eu tocmai notez rândurile astea (…), convins că cineva îmi citește peste umăr lucrurile pe care le notez aici – și când spun cineva nu mă refer doar la tine, mon semblable, mon frère – ci și la Tine, mon semblable, mon Père, Marele Ipocrit în al cărui jurnal ne zumzăim cu toții literele de carne (albinoasă) & sânge (întunecat), construind toți împreună Marele Tău Creier tomografiat în timp real pe planiglobul care-Ți ține loc de laptop.”

Surprinzător pentru acest timp al dezvrăjirii, Radu Vancu încearcă o teodicee, nu cu rugozitatea aparentă a discursului teologal, ci cu sângele și carnea cotidiene. De fiecare dată când răul se insinuează aproape, se fac eforturi de izolare și de dematerializare, opunându-i-se toate acele semne întru care izbânda devine cu putință. Le-am înșiruit și mai sus: literatura, prietenia, memoria, conștiința unei transcendențe (chiar ludice și nărăvașe). Deschizând aproape la întâmplare Răul, iată peste ce cade privirea: „4 iulie       «Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.» Cel mai dark vers al lui Eminescu, scris când era un puști de 20-22 de ani. Îmi e evident că are dreptate; nu mai insist de ce, gesticulația însăși a lumii (din ce în ce mai recente) e un argument suficient de puternic. După cum îmi e la fel de evident că simpla prezență a poeziei lui (hipnotice, luminoase, magnetice) e argumentul cel mai puternic că se înșală: în lumea asta în care răul pare că e singurul care rămâne, rămâne totuși (inexplicabilă & contraintuitivă) și frumusețea. Putem produce frumusețe până și în răul care rămâne – gândul ăsta îmi face lumea deopotrivă suportabilă & îngrozitoare. (Știu, e caniculă, se cuvenea să notez aici ceva mai remontant – însă doar de atâta frumusețe am avut material în rândurile astea.)” Frumusețea este făcută/ se face vizibilă, cum frumoase (ce mult hulit adjectiv!) sunt paginile acestui urcuș dintre miasme.