Cum se călește oțelul
Răzvan băgă plicul cu bani în buzunar, strânse mâna bărbatului și zâmbi mulțumit. Tocmai luase un avans de 1000 de euro pentru o nuntă la care avea să cânte taman la toamnă. Era vesel nu doar pentru că încasase banii ci și pentru că, iată, era din ce în ce mai căutat și ajunsese chiar să refuze evenimente pentru că nu mai avea disponibilități. La 32 de ani neîmpliniți începuse să le facă concurență și să fure nunți lăutarilor bătrâni consacrați. El, un amărât pornit de jos din Geabelea, mergea acum la evenimente în Rucăr, în Dragoslavele, în Lerești, în Stoenești, unde înainte-vreme doar lăutari din Bughea și din Hârtiești erau chemați. Cântase întâi la chefuri private de oameni săraci: botezuri, tăierea moțului, zile de naștere sau majorate, pe la cămine culturale și în bătături, pe bani puțini și muncă multă. Căci așteptările erau mari și acolo, chiar dacă mijloacele erau puține, și e drept că la astfel de evenimente se petrecea cel mai bine. Jucau oamenii în curte, scoteau hora în drum, alergau sârbele de trebuia să arunce gazdele cu apă ca să nu se mai ridice colbul și să-i prăfuiască pe musafiri. Și trebuia să știi să cânți, toate jocurile și toate obiceiurile, altfel se supărau chefliii și nu-i mai lăsau niciun ban, ori din banii de dedicații ce-și mai scotea și el pârleala. Așa e prin satele astea uitate de lume: oamenii dorm cu lupii la ușă, trăiesc din oi și vaci și din pădure și nu prea le vine să-și schimbe cântecele, vorba și portul, cum o fac cei de la oraș.
Acuma tot răul spre bine, căci Nimară (ăsta era numele lui de familie) nu doar că-și îmbogățise repertoriul și-și îmbunătățise cântarea, ci învățase și rânduiala nunților, căci nunta are și ea o rânduială. Trebuie să cânți seara acasă la ginere, la fedeleș sau brad, unde se adună mai mult ai casei, vecini, bătrâni și rude care poate că n-ajung ’’la salon’’, sau poate sunt la datorie: fac de mâncare, stau cu copiii, servesc la mese, și nu pot să se bucure de petrecerea de nuntă. Acolo îl leagă fedeleș pe mire, să stea acasă să nu mai umble teleleu prin casele altora, și-l rad că de-acum nu mai e flăcău. Lumea vine și bea, mănâncă, râde, îmbrăcată așa, mai de purtare, nu ca la salon unde care mai de care se uită să fie mai gătit și mai sulemenit. Lăutarul trebuie să cânte și la biserică, când ies nunii, apoi toată noaptea la local, că acum nu mai fac oamenii nunțile la căminul cultural din comună ci tot pe la ’’Wedding Palace’’ și ’’Imperial Ballroom’’. Și lăutarul e acum și DJ, și MC, că sunt oameni de la oraș ’’care nu le place muzica populară, nu vrea să asculte’’. Lucru care, la început, îl mirase pe Nimară, cum adică să te duci la nuntă și să nu joci, păi nunta fără lăutari, fără muzică populară, aia nu e nuntă, dar se adaptase și la asta, băga și melodii clasice care care nu pot să lipsească precum Meneaito, Cadna Joe (Cotton Eye Joe adică), Lambada, Modern Talking, Dansul Pinguinului, băga și mai noi, ce era atunci moda. La final toată lumea era mulțumită, Răzvan primea dedicații și făcea bani buni, nuntașii dădeau dar mai mare pentru că se simțiseră bine și unii chiar îl sunau să-l cheme și la viitoarele lor nunți.
Azi era și mai bine dispus pentru că fusese chemat să cânte la un chef la Valea Îndărăt, cu vicele, cu cine știe ce tovarăși de-ai lui de la oraș, și la astfel de evenimente întotdeauna se mănâncă, se bea și se câștiga bine. I-a dat plicul cu banii nevestii spre bună ținere, așa cum făcea de fiecare dată (ce făcea la fața locului erau banii lui, nu știa femeia de ei) și și-a pregătit scuza. Da, așa e, promisese că merg pe la soacră-sa, să îi ducă și ei niște mâncare, că stătea singură și nu prea mai se simțea bine, dar dacă-l chemase vicele, înseamnă că e ceva important. Poți să știi? Poate îl bagă candidat pe listă la consilieri, că alegerile vin ca mâine. Auzise el niște zvonuri (aici nu mințea), că vrea vicele să iasă primar și ca să-l dea jos pe actualul are nevoie de oameni ca el, adică cunoscuți în sat, cu relații, băgăcioși așa pe sub piele, ăștia aduc voturi, mai cu vorba bună, mai pe relații, și dacă nu curge dar tot pică. Și-apoi, părău cu părău se face ditamai gârla.
Simina n-a mai zis nimic. Îi sticleau deja ochii. De mult se visa ’’cocoană’’ în comună și banii, care începuseră să vină și să stârnească invidia vecinelor, nu îi cumpăraseră încă statutul dorit. Voia să stea în față la biserică, nu în spate cu muierile purtătoare de batic, și să-i aducă și ei prinoase preoteasa, învățătoarele și nevasta vicelui, cum făceau ele între ele. Și, mai ales, să i se adreseze lumea cu ’’Doamnă’’, nu pe numele mic. Cu bărba-su consilier altfel ar fi fost văzută în societate. Ba poate ar fi venit lumea la ea să o roage să intervină pe lângă soț cu cine știe ce acte sau autorizații.
I-a călcat cămașa cea mai bună și pantalonii, l-a ajutat să se aranjeze, ba i-a dat și cu parfum, ca să fie cât mai prezentabil. Altă dată ar fi fost geloasă: pentru cine te gătești așa? Tu mergi la nuntă să cânți sau să-ți găsești femeie? Dar acum l-a asigurat că nu e problemă când se întoarce, să vină când se termină cheful. Să se dea și el pe lângă vice, pe lângă cine o mai fi pe acolo, că sigur o să fie numai oameni importanți, nu se știe când are nevoie de o relație, de un ajutor de la oraș sau de la județ. Stă ea cu amândoi copiii, îi culcă mai greu dar face ea cumva, la băiat îi pune desene pe telefon și pe fată o dă pe picioare până adoarme. Dar să vadă și el cum face, să nu cânte non-stop, să mai facă și pauze ca să mai vorbească cu unul, cu altul, altfel ce folos? Ei, știe el mai bine, e om descurcăreț, are darul ăsta de a intra în sufletul omului, nu așa i-a sucit și ei mințile?
După ce și-a pupat de plecare copiii și nevastă, Nimară și-a urcat echipamentul în mașină și dus a fost. Valea Îndărăt e un sat cățărat pe vârful muscelului, sat de oieri care urcau aici cu oile vara să le pască. Cu timpul și-au făcut stâne și case și acolo au rămas. Cum vii pe șoseaua națională, faci dreapta, ieși din Gura Văii, apoi începi să urci niște dealuri răsucite și să cobori niște vâlcele umede, până se termină asfaltul. De acolo urci tot pieptiș încă vreo 5 kilometri, printre păduri și stâne de oi. Însă, odată ajuns în vârf, dai de un plai larg, de unde vezi de aproape munții și luminile orașului departe, pe vale. Peisajul și aerul curat de brad au adus în Vale orășeni cu dare de mână și mașini de teren care și-au făcut case de vacanță printre cabanele de brad ale ciobanilor. Cea mai făloasă este, desigur, a fostului prefect, și printre săteni a răsărit speranța că drumul de acces va fi reparat. Apoi, cine știe, se vor deschide pensiuni, poate o pârtie de ski…. Până atunci tot era bine că erau și ei băgați în seamă și înțeleg și domnii cei mari de la județ cum se chinuie ei pe coclaurile astea.
Voia să ajungă mai devreme, până sosesc toți invitații, ca să apuce să vorbească între patru ochi cu vicele. Dup-aia e mai greu, el trebuie să se pună pe cântat, vicele are tot felul de cunoștințe pe care trebuie să le întrețină și ocazia se pierde. Altfel cheful a fost de pomină. Răzvan mai fusese la evenimente cu astfel de oficialități, dar acum erau ei între ei, nu mai trebuia să fie atenți la cum arată, la ce zic, că-i vede lumea și iese vreo bârfă în presa locală. Băutura a curs, limbile s-au dezlegat, politicienii s-au înjurat și s-au pupat, și-au povestit necazurile și și-au reglat afacerile. Lăutarul a obținut promisiunea că va primi un loc pe listă, fără să i se precizeze clar dacă va fi un loc mai de frunte sau mai la coadă. Lucrurile astea nu se discută la beție, i-a spus vicele, am și eu alte obligații, trebuie să văd cine ce fonduri aduce, ce voturi sigure are fiecare, dar te rezolv eu, vorbește și cu nevastă-ta, poate faceți și voi o contribuție la bugetul de campanie, altfel s-ar aranja lucrurile. N-a mai insistat, era oricum destul de bine și nici nu se așteptase că o să-l pună vicele, pe loc, primul pe listă.
Răzvan a plecat de la chef printre ultimii. Petrecăreții se îmbătaseră bine de tot și veneau toți să-i ceară cântece, se băgau unul peste altul și nu așteptau să se termine melodia. Noaptea era răcoroasă, dădea încă bruma și la Valea Îndărăt e oricum mai frig ca pe vale. Nimeni n-ar fi știut spune cum s-a întâmplat accidentul. Poate că mașina a derapat pe drumul alunecos, poate că Răzvan a adormit, preț de o clipă și a scăpat în hău, poate că i-a sărit în față o căprioară. Nici nu mai contează de fapt. Mașina zăcea acum la vreo 10 metri de drum, lovită rău dar aterizată până la urmă pe roți, după ce se răsturnase de câteva ori. Odată oprită, motorul s-a mai auzit, rebegit, câteva clipe, apoi s-a oprit. Un singur far a rămas, ca prin minune, nespart și aprins. Liniștea s-a făcut din nou stăpână peste tot locul.
La câteva minute a trecut și vicele. A văzut parapetul rupt și s-a oprit. Lumina farului l-a îndrumat spre epavă. A coborât cu greu în vâlcea, pe iarba alunecoasă. A văzut mașina și și-a dat seama imediat de ce s-a întâmplat. Tremurând mai mult de spaimă decât de frig, cu inima bătându-i mai să sară din piept, s-a apropiat de carcasă și l-a văzut pe Răzvan pe locul șoferului. N-ar fi știut să spună dacă era viu sau mort, dar avea centura pusă și airbag-urile declanșate, era posibil să fie în viață. A tras de ușă ca să ajungă la rănit dar aceasta, contorsionată, n-a cedat. A căutat apoi o bucată de lemn cu care a spart geamul șoferului și l-a pipăit. Era lovit la cap și tăiat la mâini și la picioare, dar respira și avea puls. A dat să-l miște ca să-l trezească, dar apoi și-a luat seama și s-a oprit. Dacă era rănit la coloană? În cazurile astea nu trebuie să miști nicidecum rănitul, altfel riști să-i agravezi situația și să rămână paralizat.
S-a tras cu spatele la mașină și și-a văzut, la lumina becului, mâinile pline de sânge. Nu și-a dat însă seama imediat de unde e. În exact clipa în care a înțeles, a simțit gustul de coclit, de acid, care anunță o vomitură iminentă și și-a vărsat numaidecât măruntaiele. S-a murdărit pe pantofi și pe haine, apoi s-a șterg cu dosul palmelor la gură. Ceva mai treaz acum, s-a gândit ce să facă. Se auzeau câini de stână, poate că nu era așa departe de lume precum credea. Să sune la salvare ar fi fost cel mai bine, dar își permitea să facă asta? Ar fi trebuit să coboare până în Gura Văii, căci acolo nu avea semnal. Apoi ar fi venit paramedicii și poliția. Văzându-l în ce stare se află i-ar fi pus sigur fiola la gură și l-ar fi găsit cu cine știe ce alcolemie. Cum nu se avea bine cu polițistul de pe circă, care era omul primarului și rivalul lui politic, i-ar fi făcut cu siguranță dosar penal. Apoi, cine știe cum aranja primarul cu Catela, polițistul, să nu mai aibă voie să candideze. Putea să-și riște în felul ăsta cariera, viața? Vicele, pe numele lui Sorin Albulescu, era de meserie doctor, dădea și acum consultații la o clinică privată, ce-ar fi spus clienții lui aflând cum a fost găsit, beat și murdar, venind de la un chef în urma căruia un om a fost rănit sau poate, chiar a murit? Nu, hotărât lucru, nu putea să riște asta. Avea credit pentru o casă nouă, mai mare, lângă cea veche, și o fată la medicină la Cluj, la taxă, cine s-ar fi ocupat de toate astea?
Vicele Albulescu s-a uitat la ceas. Era 4 noaptea. Pe la 6 deja începe să se lumineze și să coboare oameni spre vale, să se ducă la muncă în oraș. Sigur cineva va vedea cele întâmplate, va coborî și va chema salvarea. Îl privi apoi pe lăutar. Fața i se umpluse de sânge, dar părea să respire cât de cât normal. Hainele începuseră și ele să i se năclăiască de sânge, dar dădea impresia că hemoragiile nu sunt foarte grave. ‚’’Va scăpa el dacă are zile’’, își spune Sorin. Hotărârea de-acum luată, urcă cu greu panta spre drum și urcă la loc în mașină. Lăsase cheia în contact, motorul pornit și ușa deschisă, și se făcuse frig și înauntru. A mers încet și cu frică, tremurând, până acasă. A intrat tiptil în casă, a aruncat toate hainele în magazia de scule și s-a spălat îndelung. Apoi s-a pus în pat, încercând să doarmă, mai mult prefăcându-se de fapt, așteptând înfiorat să afle de la nevastă, care afla prima tot ce se petrecea în comună, ce s-a făcut cu Răzvan Nimară.
Geana a auzit ca prin vis bubuitura accidentului. I s-a părut că aude cum cade un balcon peste mașini parcate, un zgomot parte zdrăngănit, parte înfundat, apoi liniște. Liniștea n-a durat însă mult căci au început să urle câinii stânii. Câinii au urlat turbat până au sculat-o din pat. Și-a pus un ilic pe umeri și a ieșit să vadă care e pricina.
Genea nu era din Valea Îndărăt, era venită de pe la Gămăcești, unde fusese ținută roabă de niște țigani. Era de loc de lângă Dumbrăveni, crescuse vai de ea în rudărie, fără mamă, fără tată, plecați în Suedia să facă bani și nemaiîntorși. Cât a fost mică mai căpăta câte un blid de zamă de la unul, de la altul, apoi și cei care o ținuseră mai mult de milă au zgornit-o. A ajuns, nici ea nu mai știa cum, prin Slatina, de unde au pescuit-o ursarii din Gămăcești. Vrei să vii cu noi, au întrebat-o, să ai grijă de casă, să faci de mâncare, să ai grijă de copii? Îți dăm casă și masă și haine. Vreau, a răspuns ea, era oricum mai bine decât să doarmă pe străzi. Da, doar că de fapt nu. Noii stăpânii au bătut-o și au violat-o pe rând. Apoi au pus-o să doarmă în saivan cu animalele. Doar când trebuia să facă mâncare și să stea cu copiii avea voie să intre în casă. În rest muncă și bătaie cât cuprinde. A încercat de câteva ori să fugă dar au prins-o și au adus-o înapoi. Cum să fugă, bolnavă, fără bani, curgând trențele pe ea, unde să meargă? Din țigănie până în sat e ceva cale de mers, au venit cu mașina după ea și au găsit-o imediat.. Să fugă peste dealuri, prin pădure, n-avea cum, nu știa locurile.
Când a venit poliția de i-a arestat stăpânii și i-a dat drumul, Geana nu s-a bucurat, ba chiar a început să plângă. Unde era să se ducă? Nu avea pe nimeni pe lume și era rămasă grea. A stat o vreme la un centru social din Tigveni, unde s-a mai întremat și a născut o fetiță. Apoi n-a mai vrut să rămână. În centru se adunase toată boala și necazul din județ, persoane cu handicap, bolnavi, cu probleme psihice, care nu mai aveau sau nu mai puteau să trăiască printre oameni. Așa amărâtă cum era, Geana era mult mai zdravănă la minte și la corp decât colegii ei aduși de soartă, și s-a hotărât să plece. O asistentă a ajutat-o să intre argat la niște oieri din Valea Îndărăt. Au venit și le-au luat, pe ea și pe fetița pe care asistenta ce-i fusese nașă o botezase Luminița, ca să fie o rază de lumină pentru mama ei, după atâta chin și amar. În Vale avea grijă de oile oamenilor, le păștea, le mulgea și închega brânza. Ciobanii o ținuseră o vreme într-o cămăruță la ei acasă, apoi de la o vreme le-a cerut să se mute la stână, departe de case, ca să nu mai bată drumul pe jos zi de zi înainte și înapoi. I-au făcut cât de cât un culcuș, au tras curent, și Geana s-a mutat acolo cu fata ei. Era bucuroasă că, pentru prima dată, avea un loc al ei, unde să nu mai stea la porunca altuia. Proprietarii veneau destul de des la început, apoi văzând că se descurcă, și-au rărit vizitele. Geana avea grijă de oi și pleca rar de la stână, cumpărăturile i le făcea familia la care lucra și nici nu s-ar fi putut spune că își dorea să dea ochii cu oamenii din sat. La început se ferea de ei, nu dădea bună ziua și nici nu răspundea la salut, ieșea dacă avea nevoie mai mult noaptea sau dimineața devreme când era mai puțină lume pe drum. Apoi, cu timpul, a început să-și biruie teama, ba chiar începuse să meargă duminica la biserică și primea prinoase și pachete de la femei, pe care le ducea acasă să mănânce fata. Iar fetița creștea și începuse să meargă la grădiniță, se ducea, cât era de mică, pe jos, și nu părea, afară de hainele ceva mai sărăcăcioase și mirosind a zăr, cu nimic diferită de colegii ei din Vale.
Geana ieși din încăpere și trase zăvorul la ușă, să nu iasă fata afară dacă cumva se scoală, sau să nu intre vreun câine peste ea. Câinii se auzeau lătrând destul de aproape, pe vâlcea. Nu lătrau însă a jiganie, a lup ori a urs, veniseră de câteva ori peste ea și știa să-i cunoască. A văzut întâi lumina, apoi a cunoscut că e o mașină. A sărit pârleazul și s-a apropiat de epavă. Mașina părea scumpă, e drept că nici ea nu văzuse prea multe ca să cunoască ce și cum. A privit în jur, nu era nimeni. Se auzea doar lătratul câinilor rămași în țarc. Noaptea era rece și bruma sclipea la lumina farului rămas aprins. Era prima dată când vedea un accident.
A făcut câțiva pași și l-a văzut pe omul de pe scaunul șoferului. După câteva clipe de îndoială a început să-l pipăie și să-i desfacă hainele, până a dat de portofel. A scos banii, câteva sute de lei, și i-a vârât pe furiș în sân, după ce s-a uitat de jur împrejur, să se asigure că nu o vede nimeni, și a dat să plece. Dacă e mort, e mort, ce mai face acuma el cu banii? Morții cu morții și viii cu viii. Abia apoi și-a dat seama că avea mâinile pline de sânge și că-și murdărise și hainele. Vederea sângelui nu a speriat-o prea tare însă, văzuse atâtea oi fătând și miei sfârtecați de lupi, dar și-a dat seama că are mâinile reci. Să fi fost sângele rece sau se răcise cât stătuse cu mâinile afară, în frig? Un gând a început să o roadă: dacă totuși omul nu e mort?
Cei câțiva pași până la mașină i-a făcut aproape sărind. A băgat mâna pe geam și a atins cu dosul palmei gâtul celui ce zăcea. La contact pielea bărbatului i s-a părut călduță. Deci probabil că nu era mort. Geana a tresărit bucuroasă, mai există încă speranță! Ce trebuia însă să facă, cum să-l salveze pe om? A privit în jur sperând să vadă pe cineva, să nu fie singură, să fie cineva care s-o ajute, un doctor, un om din sat măcar, dar și-a dat seama imediat că speranța îi e deșartă. Să iasă în drum ar fi fost în zadar, ziua abia trec câteva mașini, noaptea nu e nici țipenie. Până în sat să tot fi fost vreo 3 kilometri, nici să strige n-ar fi auzit-o nimeni. Și-a tras sufletul și-a suflecat mânecile și desfăcând centura bărbatului, a început să caute locurile de unde curgea sângele. Și-a desfăcut șireturile de la adidașii vechi pe care îi purta, ca un fel de troci, în picioare, și le-a strâns, cu toată puterea, în jurul brațelor. Sângele a început să curgă mai rar, dar omul sângera încă de la picioare. Abia acum Geana se sperie de-a binelea, nu mai avea cu ce să-l lege pe bărbat și nici nu credea că poate să îl strângă atât de tare încât să oprească hemoragia. Lacrimi au prins a-i răsări în colțul ochilor, lacrimi de furie și de supărare. Nu putea să-l lase pe om să moară acolo cu zile, și un animal, un miel sau un pui de căprioară îl scapi dacă poți, darămite un om. Ah, ce bine ar fi fost să vină o ambulanță să îl ia pe om. Dar ca să vină trebuie s-o chemi, ori Geana nu avea telefonul la ea, de fapt nici măcar nu avea un telefon, nu i-ar fi folosit la nimic, n-avea pe cine să sune și n-avea nici semnal pe râpa aia. Ei, uite că acum ar fi avut pe cine să sune și ar fi avut mare nevoie de un telefon. ’’O să mă duc în vale și o să rog pe cineva de acolo să sune’’, își spuse. Și, fără să mai stea pe gânduri, o rupse la fugă.
Gură Văii era mai departe decât Valea Îndărăt, dar avantajul era că acum cobora, nu urca. Încălțările, lipsite de șireturi, le-a pierdut pe drum. A alergat așa până a simțit că o arde o durere în dreapta, sub coaste. Abia atunci s-a oprit să-și mai tragă sufletul. Era toată lac de transpirație și simțea cum îi bubuie timpanele, de la inima care bătea ca un piston ce dă să sară din cilindru. S-a pornit iarăși, de data asta mai încet, forțându-se să se oprească cât mai puțin.
Când a dat de prima casă glasul îi pierise. Satul dormea încă. Neputând să strige, a intrat cu băgare de seamă în curte, atentă la câine care era însă legat în spate, în bătătura găinilor, și a început să bată în geam.
– Nu vă speriați, nu vă speriați, nu sunt hoți, sunt om bun, sunt om bun!
Răcnea cât putea de tare dar era atât de răgușită că abia se auzea.
– Ajutați-mă, oameni buni, a fost accident, e un om rănit, sunați salvarea! Sunați la salvare!
A ieșit până la urmă din casă un bărbat, cu ochii cârpiți de somn. Geana s-a bucurat și s-a oprit din bătăi, dar început să vorbească și mai tare, și mai repede, încercând să-l facă pe om să înțeleagă. Bărbatul însă, chiaun, nu pricepea nimic. Abia după ce și nevasta, trezită și ea din somn, a ieșit în curte, au înțeles. Au sunat la 112, Geana i-a așteptat în drum și i-a dus la locul accidentului. După ce l-au scos pe Răzvan din fiarele contorsionate și l-au suit în mașină, paramedicii i-au făcut și ei câteva injecții ca să se calmeze, făcuse un atac de panică și ar fi vrut să meargă și ea cu ei ca să fie sigură că or să aibă grijă de pacient. Într-un final au plecat, lăsând-o privind în gol la mașina plină de sânge.
Geana a mers acasă, s-a spălat dar n-a mai putut să adoarmă. Se spărgea de ziuă. A dat drumul din strungă oilor, a dat să mănânce fetei și se pregătea să coboare iar la locul accidentului, ca să vadă, pe lumină, mai bine, când apare agent Catela însoțit de o colegă. Au pus-o să dea declarații, era singurul martor, dar mare lucru n-au putut scoate de la ea. ’’Am auzit bufnitura, am coborât în vale, am văzut accidentul, am oblojit cum am putut omul și apoi am coborât în sat să chem salvarea. Mai mult nu știu.’’
– E și ea o creștină amărâtă, justifică agent Catela eșecul interogării. A fost vai de capul ei, ținută de niște ursari de la Gămăcești, o băteau, nu-i dădeau mâncare. Mă mir că am putut afla și atâta.
– Eu nu știu cum ai înțeles ce spunea, răspunde colega. Vorbește foarte greu, nu se înțelege.
– Probabil că are și ceva probleme cu capul, după atâtea bătăi nu mai poți să fii om normal. Ce să mai zici, Doamne ferește și de ea, și de ce a pățit băiatul ăsta.
– Dar uite că, prăpădită cum e, a putut să facă ceva. Altul în locul ei nu știu dacă ar fi avut tăria să se oprie de un om rănit grav, să încerce să-l oblojească, să nu se sperie mai tare.
Ar fi vrut să spună că ea n-ar fi avut curaj, dacă ar fi chemat-o cineva la locul unui accident abia petrecut, să dea primul ajutor unui rănit sfârtecat.
– Sunt oameni și oameni, răspunse polițistul. Nu ai cum să te pregătești pentru așa ceva. Nu știi cum o să reacționezi față-n față cu moartea. Poate că, pentru că a suferit atât, a reușit acum să-și țină firea. Vezi, sunt momente în viață în care îți dai seama cine ești cu adevărat. Poți să fi un om bun în viața de zi cu zi, un om de succes, bine văzut, și să devii un laș și un ticălos în fața pericolului. Sau poți să fii un nenorocit, un amărât, un bețiv, și totuși, în clipa fatală, să fii tare și să faci ce trebuie făcut, chiar dacă ți-e teamă sau nu ești pregătit. Trebuie să sari în foc să salvezi un om, o faci? Și dacă ai curajul să o faci, încercarea te va întări sau te va distruge? Așa se călește oțelul, așa vezi cine ești de fapt. Să ne ferească Dumnezeu să nu trecem prin așa ceva. Vreau să cred că aș face ce trebuie, dar mă tem de mine. Femeile în general sunt mai puternice în fața morții decât bărbații, cât de țanțoși s-ar ține ei.
