Încă puţin, încă puţin, nu te mai foi, e bine acum? Mai spune ceva, bun, cred că eşti gata, să nu uiţi ghiozdanul, şi, pentru orice, mă suni, da? Înainte să-şi acopere copilul, îl îmbrăţişase de câteva ori, astea erau îmbrăţişările de dimineaţă, puţine în comparaţie cu ce urma când Dallas se întorcea de la şcoală, şi cu ce venea seara, la culcare. Asta era numele, Dallas, bun şi de fată şi de băiat, unisex, nume frumos, orice ar fi fost copilul.

Îi plăcea să-şi admire opera: întâi copilul, şi după ce îi fixa pânza pictată pe el, îşi lăuda tabloul. Astăzi erau lalele pentru că se potriveau cu lumina ceţoasă. Florile se vedeau clar, neşifonate, în schimb dacă era o pictură cu oameni sau maşini, se crea confuzie. Pânza acoperea bine capul şi corpul, verifica de fiecare dată mama.

Când începuse şcoala, se treziseră câţiva colegi şi părinţi: ce-i asta? Ne sperie copiii, aici nu e bal mascat, toată lumea trebuie să ştie cum arată toată lumea. Noroc că directoarea era prietenă de-a ei şi reuşea să le-nchidă gura, iar copiii s-au obişnuit repede. Ea îl ducea şi-l aducea de la şcoală pe copil şi când mai întrebau câţiva: dar măcar spuneţi-ne, doamna Carla, e fată sau băiat?, îi mângâia uşor pe cap şi explica pe înţelesul lor, credea ea: e frumos tabloul pe care-l vedeţi, aşa e? Eu l-am pictat, să veniţi la noi acasă într-o zi, vă dau bomboane şi vă arăt tablouri. Dallas e Dallas, poate să fie băiat sau fată, o să aleagă atunci când o să vină timpul. Tu, de exemplu – spunea şi arăta spre unul dintre ei -, de unde ştii că eşti băiat sau fată? Ţi-au spus părinţii prima dată, nu? Ai ştiut de la început pentru că asta ţi-au spus ei, atâta tot. Ba nu, doamnă, sărea cineva, are cocoşel, e băiat, vă spun eu, şi eu am, fetele n-au din-ăsta. Nu cocoşelul, cum îi ziceţi voi, îl face băiat. Întotdeauna se suna şi n-avea timp să-şi termine ideea, dar când Dallas se întorcea de la şcoală, ea întreba, după câteva îmbrăţisări: te-au supărat? Au tras de tine? Ţi-au făcut ceva?  Dallas râdea, acum i se vedea faţa plinuţă şi roz şi părul fin, până la umeri. Nu, nu, ne-am jucat, în pauze ne jucăm cu toţii, nu mi-au făcut nimic. Carla era mulţumită şi începea lucrul la altă pânză.

Din când în când totuşi suna directoarea: era enervată pentru că  încă îi venea câte un părinte pe cap şi nu mai ştia cum să scape. Carla se îmbufna: care-i treaba lor? Le face cineva ceva? Nu e că vor copiii să ştie, ei vor, nu mai pot de curiozitate: ce-are Carla, faceţi pariurile – fată sau băiat -, să ştim cum să ne purtăm. Directoarea se auzea ronţăind ceva de fiecare dată, era o femeie planturoasă, i se părea Carlei, mereu cu un coc ce-i acoperea tot capul şi cu nişte mărgele prin care îşi trecea degetele. De câte ori se plictisea, începea cu aceleaşi întrebări: e frumos sau frumoasă Dallas? Carla zâmbea, se simţea zâmbetul în vocea ei: cum să nu fie, e un copil, şi seamănă cu taică-su, şi aici se auzea oftatul ei. Deci e fată, spunea uşurată directoarea, ele seamănă cu tatăl. De unde, uită-te la mine, leit maică-mea, nu se ştie niciodată cum sar genele astea. Deci e băiat, încerca iar directoarea şi Carla râdea. După câteva minute de ronţăială, directoarea se scutura de firimituri, se auzea scârţâitul scaunului în care  se îndrepta şi tot nu se stăpânea şi întreba, imaginându-şi că o să primească alt răspuns din care să înţeleagă ce voia, pentru că dacă era ceva cu care se lăuda oriunde şi oricui era puterea ei de a vedea dincolo de vorbe. De fiecare dată îşi formula altfel curiozitatea şi credea că a găsit tactica potrivită: n-ar fi mai bine totuşi să spui că e fată? Să aibă grupul ei de prietene, să se uite galeş la băieţi, sigur are ochi frumoşi, poate să facă vreo cucerire, să poarte fuste şi să împărtăşească secrete cu celelalte fete?

Tot timpul cât vorbea, Carla se plimba prin casă, ieşea des pe balcon, pentru că de-acolo vedea o parte a şcolii, chiar dacă ştia că Dallas are clasa pe partea opusă a clădirii, pe urmă se oprea un timp în faţa noii pânze, se gândea la ce să răspundă şi la pânza care se tot mărea, pentru că Dallas începuse să se înalţe, i se lungeau mâinile şi picioarele şi trebuia să fie măsura perfectă, să nu rămână indicii pe-afară.

Fată?, începea, de ce să fie fată, fată am fost eu, nu vreau să treacă prin ce-am trecut eu, nu vreau să atragă atenţia prin frumuseţea ei, asta e flatant la început, crezi c-o s-ajungi mare chestie pentru că nu eşti ştearsă ca celelalte, pentru că ai părul cel mai blond şi nasul cel mai drept şi formele cele mai atrăgătoare, dar nu.

În timp ce-şi trecea un deget prin gură, cum făcea de fiecare dată după ce mânca, directoarea s-a entuziasmat. Stai, stai, m-am gândit acum: bun, sunt de acord, dar de ce acoperit cu tablouri sau pânze sau ce pictezi tu? Îl tunzi sau o tunzi până la ureche, să zicem, îi pui haine neutre, şi gata, e acelaşi lucru, dă-o-ncolo de treabă, de ce să chinuieşti bietul copil?

Carlei îi plăceau pânzele ei, acum se hotărâse pentru nişte maci: nu, nu-i acelaşi lucru pentru că întotdeauna copiii au intuiţie.

Din partea directoarei a venit o pauză, s-ar fi putut termina foarte bine conversaţia, dar de fapt amândouă mai aveau ceva de spus, aşa că s-a auzit: cum vrei, cum vrei, să lăsăm asta puţin, dar e o chestiune pe care s-ar putea să n-o iei în calcul şi care o să-l afecteze pe copil. Îmbrăţişările – ştii că-mi place să-i întreb pe toţi cât de afectuoşi sunt părinţii, mereu le spun să le ceară o îmbrăţişare măcar seara, dar Dallas are parte de aşa ceva, cum să zic eu?, în exces, se bucură acum şi se laudă cu asta, mereu spune pe mine mama mă îmbrăţişează de o sută de ori.

Carla dădea din cap şi râdea încet: aşa e, aşa e, şi? Ce nu e bine? Era la pândă după ce-o să spună directoarea ca să poată aduce contraargumentul exact.

E bine, cum să nu fie, acum e bine, dar gândeşte-te: dacă e fată, treacă-meargă, oricum le place, deci nicio problemă, dar dacă e băiat de fapt, sigur ajunge gay, şi nu e că-i treaba mea, dar e că practic îl obligi, îl pui pe o cale pe care n-a ales-o singur şi doar ăsta ziceai că e scopul – să fie alegerea copilului ce e. Deci nu ştiu, aici îi limitezi alegerea, îţi dai seama? Nu exagerez, dar e logic, dacă o să continui să-l îmbrăţisezi de enşpe mii de ori pe zi. Era mândră de raţionamentul ei, acum avea dreptul la o bomboană măcar. Întâi le mirosea, le adulmeca, muşca dintr-un colţişor, doar o bucăţică, îşi spunea, ca şi cum cineva vreodată s-ar putea mulţumi cu o bucăţică dintr-o bomboană bună, pe urmă se gândea mai bine, făcea atâtea eforturi şi sigur avansa în munca ei, aşa că merita toată bomboana.

Carla a profitat că Dallas tocmai ajunsese de la şcoală şi a închis telefonul. Copilul şi-a dat pânza jos şi s-au îmbrăţisat. Ar fi continuat aşa mult şi bine, dar pe Carla o sâcâiau cuvintele de mai devreme, trebuia să ia nişte hotărâri şi cel mai mult îi plăcea să vorbească tare în timp ce pregătea prânzul. Dacă nu schimb nimic, directoarea n-are ce să afle, totul normal şi bine, dar poate să deducă de aici că e fată, nu? Că doar n-ar crede că intenţionat îl fac gay. O să tragă întruna copilul de limbă să afle dacă a scăzut numărul îmbrăţisărilor, se pricepe să manipuleze bieţii elevi. Dacă află că a scăzut, deduce că e băiat, ce fac?, a întrebat tocmai când Dallas intra în bucătărie cu un caiet: a mea a fost cea mai bună lucrare din clasă. După oră am mai stat un pic cu Tonia şi Niles.

Tonia şi Niles se apropiaseră cel mai mult de Dallas. Carla nu ştia dacă era doar un instinct, cum au copiii uneori, sau curiozitate. Tonia era mică şi slabă şi maică-sa îi împletea mereu părul în două codiţe, cum probabil i se împletise şi ei când fusese de aceeaşi vârstă. Niles era mic şi slab, dar lui nu-i împletea nimeni părul pentru că era creţ-creţ şi roşcat. Carla auzise fără să vrea o ceartă între părinţii lui Niles: maică-sa voia să-i lase buclele să se mărească, să fie mai clare şi vizibile, dacă tot era aşa frumos părul, iar tăică-su nu şi nu, să-l tundă scurt de tot, că prea atrage atenţia şi şi-aşa nu se înţelege cu ceilalţi. Carlei i se păruse caraghios, credea că şi ei o să înceapă să râdă, dar n-a înţeles de ce au tăcut deodată şi femeia a părut că plânge, astea nu era lucruri de făcut afară, şi Carla s-a bucurat că putea să n-o facă în văzul tuturor.

Voia să ştie cum sunt prietenii copilului ei, şi cum doar ăştia doi erau, începuse să se intereseze. Fetiţa voia mereu să stea agăţată de braţul lui Dallas, iar băiatul îi dădea mereu câte un joc video nou. Primele lor întrebări fuseseră tot: eşti fată sau băiat? De ce mergi cu asta pe tine? De ce nu ne arăţi cum arăţi? La prima întrebare Dallas ridicase din umeri şi se mişcaseră florile de pe pânză în sus şi-n jos, pe urmă râsese: mama zice că nu contează, asta e pictată de mama, ea pictează foarte frumos, dacă nu o port, lumea o să-mi zică fată sau băiat şi asta nu e bine.

De ce? voia să ştie Tonia şi încerca să distingă ceva prin pânză şi chiar trăgea puţin de ea şi Dallas o lăsa.

Nu ştiu. S-a apropiat şi Niles şi a pus mâna pe capul lui Dallas: eşti mai scund ca mine, deci fată. Toniei i s-a părut că vede ochii lui Dallas strălucind prin pânză, dar ei totul i se părea că străluceşte din când în când. Eu zic băiat după voce, a spus ea, vocea mea e mai subţire, o să fiu cântăreaţă.

Lui Dallas îi plăcea să stea aşa, cu ei doi şi să vorbească. Mama a spus că pânza asta face vocea să se audă altfel, adică poate de asta e altfel decât a ta, în casă nu sună la fel.

Aşa îi spunea Carla: numai eu îţi cunosc vocea adevărată, ceilalţi când o să vină momentul, când o să te iubească orice ai fi, da? O preocupa mult treaba cu vocea pe Carla, dintotdeauna. Ea, de exemplu, nu se recunoştea în vocea ei şi la fel nu-i recunoştea pe alţii când le auzea vocea sau nu erau lângă ea. Suna un telefon şi se surprindea, nu putea să pună egal între voce şi persoana pe care o ştia, părea o voce mai tânără sau mai serioasă sau mai calmă, şi ea încerca să-l facă pe om să vorbească mai mult ca să aibă timp să suprapună vocea peste om, dar de cele mai multe ori nu reuşea. Vocea lui Dallas era nedefinită, era a unui copil vesel şi fericit, aşa spunea Carla.

Nu se gândea cât o să-l trimită în lume sub pânzele ei, tot auzea că se ştie când e timpul pentru ceva, aşa că se baza pe ştiinţa asta, care de fapt trebuia să fie intuiţie sau decizie de moment. Deocamdată se concentra să crească uşor dimensiunea pânzei ca să nu fie prea strâmtă şi întreba: îţi place? Aştepta răspunsul privind copilul ca şi cum de asta depindea totul. Îmi place mult, răspundea mereu Dallas.

Dallas o iubea pe maică-sa pentru că ştia că ea o iubeşte şi pentru că îi făcea tartă de capşune, îi spăla cearşafurile şi pe urmă se dormea aşa bine, şi spunea poveştile cele mai frumoase.

Carla era atentă la Tonia şi la Niles, trecuse ceva timp de când nu mai puneau întrebările de la început şi nu mai încercau să-i dea pânza la o parte, dar ea era la pândă, se putea ca fiind copii să fi acceptat mai uşor că Dallas e Dallas sau puteau să fie atât de vicleni şi să aştepte să prindă momentul să-i vadă faţa. De asta prefera să-i cheme la ea acasă şi să-i lase în sufragerie, dar ea stătea tot timpul aproape. La început se înţelegea bine cu mamele lor, femei de gaşcă, spunea, pentru că la primele întâlniri, când îşi aşteptau toate trei copiii, vorbeau despre ei, despre ce să le tot gătească, despre cursurile de istoria civilizaţiilor la care mergea mama lui Niles şi era sigură că sunt foarte utile, deşi nu reuşea să spună nimic despre ele, pentru că de fapt se ducea doar ca să nu stea singură în casă când era în schimbul de noapte, şi despre contractele pe care numai mama Toniei ştia să le încheie. Odată, la câteva luni de la începutul şcolii erau doar Carla şi mama fetei, s-au mirat că cealaltă nu ajunsese, aşa că şi-au dat cu presupusul în timp ce-şi frecau mâinile şi-şi strângeau pardesiele şi trăgeau cu ochiul la cizmele fiecăreia. Încă erau frunze în copaci, unele chiar verzi, dar un verde uitat, de toamnă, încă se auzea câte o pasăre în curtea şcolii, încă nu se băgaseră ghivecele cu flori în case, încă n-avea miros de iarnă vântul care sufla uşor. Carla a zis prima: poate doarme sau n-a ajuns de la cursurile alea. Au râs amândouă şi şi-au privit ridurile din colţul ochilor, fiecare fiind sigură că doar cealaltă are, la ea încă n-a venit momentul. Mama Toniei s-a simţit datoare să aducă şi ea ceva amuzant în conversaţie, chiar dacă era pe seama celei absente, sau cu atât mai bine, şi a găsit: aşa sunt mamele de băieţi, mai leneşe. Carlei i s-a părut că e privită cumva ironic sau întrebător. A zâmbit şi n-a zis nimic un timp, privea curioasă în direcţia uşii pe care trebuiau să dea năvală elevii. Pe urmă a răspuns: ce vrei să spui? Vrei să-mi spui ceva? Crezi că Dallas e băiat şi prin urmare eu sunt leneşă? N-am înţeles de ce-ai spus chestia asta. Mama Toniei s-a dat un pas în spate, a privit acum ridurile dintre strâncenele Carlei, mulţumită că ea sigur n-avea: nu, nu vorbeam despre tine, dar dacă tot suntem doar noi două, să fiu sinceră: mi se pare o nebunie ce-i faci lui Dallas.

Parcă erai de acord şi ai zis că e cool. Ştiu ce-am zis, dar nu, chiar e o idioţenie, adică nu poţi să-ţi baţi joc de copil în halul ăsta. Nu e libertatea lui să aleagă ce e, e doar ideea ta absurdă. Aşa am fost lăsaţi: unii bărbaţi şi unele femei, nu poţi să negi o realitate, e o monstruozitate ce faci, râd toţi de copil, e o ciudăţenie, şi nu într-un sens bun, nu în sensul în care credeai tu c-o să fie. Mai mult îl derutezi aşa, e normal să ştie ce e.

Carla o privea pe mama Toniei ca pe un animal sălbatic şi deci periculos, voia să-i răspundă, dar începuseră să iasă elevii. Şi-au îmbrătişat amândouă copiii, iar Tonia şi Niles au întrebat: putem să venim la Dallas să ne jucam? Carla a zâmbit şi i-a mângâiat pe cap: sigur, hai, dar fără părinţi.

Îi plăcea să-şi privească întruna copilul, pur şi simplu nu se sătura: îi plăcea şi când erau doar ei doi şi-i vedea ochii, care erau identici cu ai lui taică-su, de când era doar o mogâldeaţă putea s-o hipnotizeze şi să n-o lase să facă nimic altceva decât să se uite la ochii ăia veseli. Acum era cu Tonia şi Niles, care păreau c-au înţeles sau au acceptat, în fond copiii iau lucrurile aşa uşor, îşi spunea.

Se jucau toţi trei în jurul mesei, se atingeau, îşi strigau cuvinte, se îmbujorau – la Tonia şi la Niles se vedea -, dar Carla ştia că şi Dallas e la fel, săreau şi, când oboseau, se trânteau pe jos deodată, ca nişte păpuşi aruncate, şi râdeau cât puteau.

Îi plăcea să se uite la copil şi când era ascuns de pânza pictată de ea, ştia că nu-l incomoda cu nimic, se mişca exact ca ceilalţi doi, vorbea, vedea perfect, totul era bine, şi pe urmă, era aşa frumos colorată. Copilul şi pânza ei acolo în faţă, sub ochii ei.

Când Dallas avea patru ani, cam pe atunci, da, îi spunea tot timpul eşti cel mai frumos copil şi Dallas râdea şi bătea din gene, cum văzuse în desenele animate. De câte ori o auzea pe maică-sa spunând: acum stai puţin cuminte, că mama lucrează, începea să plângă şi Carla începea s-o îmbrăţiseze: aici sunt, nu plec nicăieri, doar mă vezi, stai puţin cuminte, că mama are o comandă, o termin şi ne jucăm.

Dallas alesese o pânză, cea la care maică-sa lucrase cel mai mult, sau aşa i se păruse ei, era rigid materialul, dar îi plăcea cum miroase, aşa că se înfăşurase în ea.

E a ta dacă vrei, pe asta n-o mai vând, bine, iubito? Dallas se bucurase, dar se plângea că nu e moale ca rochiţa ei.

Arăţi ca atunci când te-am arătat lui taică-tu, în faţa blocului, erai aşa bine înfăşată, că nu ţi se vedea decât vârful nasului. A spus că tocmai se întorsese, balivernele lui dintotdeauna, şi a întrebat: ce e? Fată sau băiat? Nu era să-i spun.

Părea că Dallas adormise în timp ce maică-sa povestea, aşa că o dusese în braţe până la canapea. După o săptămână, când fata fusese mulţumită de moliciunea noii pânze, îi ceruse să-l vadă pe taică-su. Se smiorcăia, arunca pernele pe jos, dădea cu mâinile în Carla, răsturna coşurile cu fructe şi în final se uitase cu ochii mari la maică-sa: vleau, vleau, vleau, şi când maică-sa dăduse din cap că nu, Dallas se înfăşurase în pânza cea nouă, îşi acoperise capul şi zisese: nu spui ce sunt, nu spunem la nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.