De la Manifest la Euphorion
Manifestul Cercului Literar de la Sibiu(1, actul fondator al Cercului Literar, a avut un impact deosebit în epocă, cu ecouri prelungite pînă azi, cînd împlineşte 80 de ani de la apariţie. Textul a fost publicat cu titlul Ardealul estetic. O scrisoare către dl. Eugen Lovinescu a Cercului Literar din Sibiu, în 13 mai 1943 în ziarul Viaţa din Bucureşti. Acest text este diferit, atît ca formă cît şi prin conţinut, de genul consacrat sub denumirea de manifest de mişcările de avangardă contemporane lui. Manifestul avangardist este un act întemeietor al unei mişcări literare/ artistice, caracterizîndu-se în primul rind prin radicalismul programului ideologic şi estetic, care înseamnă de o parte negarea violentă a tradiţiei şi, de altă parte, atitudinea pozitivă faţă de valorile modernităţii, prin care s-au legitimat și futurismul, dadaismul suprarealismul etc.
Manifestul cerchiștilor a fost redactat, sub pseudonimul Silvestru Damian, de tînărul critic Ion Negoiţescu ca o scrisoare adresată criticului susţinător al modernismului în literatura română, Eugen Lovinescu. Scrisoarea a fost semnată apoi de un grup de tineri scriitori alcătuit din Victor Iancu, Eugen Todoran, Cornel Regman, Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu şi Ştefan Aug. Doinaş, majoritatea studenţi ai Universităţii din Cluj aflată, în urma Diktatului de la Viena, în refugiu la Sibiu. Manifestul s-a născut dintr-o gîndire critică matură, în ciuda repetării unor idei sau a formulării uneori neclare, actualizînd în contextul războiului mondial teoria autonomiei esteticului lansată cu aproape un secol înainte de criticul junimist Titu Maiorescu, continuată în modernismul interbelic de Eugen Lovinescu, care a salutat în gruparea studențească de scriitori de la Sibiu „a patra generație de critici postmaiorescieni” în Răspunsul la Manifestul „Cercului Literar din Sibiu”: „Am nutrit acum un an speranţa de a fi descoperit aici, la noi, cîţiva tineri bine orientaţi esteticeşte şi pe cale de a se forma serios pentru o meserie, care cere probitate, conştiinţă profesională, dar şi o mare cultură”(2. Respectînd convenţiile genului epistolar, scrisoarea-manifest dă expresie emulaţiei tinerilor cerchişti faţă de personalitatea criticului care „continuă marile principii directoare ale lui Maiorescu de diferenţiere estetică”, marcînd prin magistratura sa critică, mai ales în cercul revistei Sburătorul, momentul în care literatura română „şi-a încheiat perioada fundamentală, pe care se va clădi creaţia viitorului”.
Retorica emulaţiei faţă de personalitatea lui Lovinescu este, într-adevăr, contrapunctată de cea a respingerii „noului val de sămănătorim care pîrjoleşte ţara întreagă”, întreg manifestul fiind, de fapt, construit pe acest contrapunct ideologic, care pare a readuce în actualitate mai vechea dispută dintre modernişti/europenişti şi autohtonişti. Poziţia cerchiştilor nu este însă un simplu act propriu-zis de adeziune la mişcarea modernistă de la Sburătorul şi nici unul de respingere a tradiţiei Sămănătorului, ci propune o dezbatere critică în care conceptele să fie întrebuinţate cu claritate şi rigoare. Poziţia pro-lovinesciană devine o pledoarie pentru disociaţia valorilor estetice de celelalte valori culturale, „întronată cu o energie limpezită în inteligenţă de Titu Maiorescu, întemeietorul criticii literare româneşti pe ideea estetică”. Cerchiştii vedeau în imperativul lovinescian al „întoarcerii la Maiorescu” singura soluţie la criza literaturii/ culturii române din anii celui de-al doilea război mondial, născută tocmai din „confuzia între ideea estetică, cea etică şi cea etnică”, pe care o promovase la începutul secolului trecut sămănătorismul mai ales prin autoritatea lui Nicolae Iorga, revenind în actualitate într-un moment de cumpănă pentru soarta României sfîşiate teritorial de deciziile politice luate într-o Europă a extremelor care au recurs la arme pentru a-şi împărţi sferele de influenţă. Situarea lor pe poziţia purismului estetic modernist într-un context istoric în care tineri ca ei mureau pe front, a fost vehement combătută în presă de adepţii naţionalismului şi ai angajării politice, sporind impactul acestui manifest semnat de nişte scriitori încă necunoscuţi şi pecetluind locul Cercului Literar în istoria literaturii române.
Această poziţie contrapunctică, dar deloc echivocă, de respingere a sămănătorismului şi de promovare a modernismului, îi deosebeşte așadar pe cerchişti de avangardişti. În vreme ce mişcările avangardiste se defineau şi la noi, ca pretutindeni, dacă nu prin negaţie, prin ruptura faţă de întreaga tradiţie literară/culturală. Manifestul Cercului Literar a însemnat, dimpotrivă, continuitatea cu o tradiţie în care s-au afirmat „Junimea” lui Maiorescu, prin Eminescu şi Caragiale, şi Sburătorul” lui Lovinescu, prin Hortensia Papadat-Bengescu şi Ion Barbu, ridicînd pe baze estetice specificul românesc la universal. Literatura română era asumată de cerchişti nu de pe o poziţie naţionalistă, ci cosmopolită. Căci prin cultivarea esteticului şi a spiritului critic, literatura română încerca să-şi depăşească complexul povincial şi se sincroniza, ca să folosim un alt termen lovinescian, cu literaturile europene moderne
Interesant este că poziţia anti-sămănătoristă a cerchiştilor venea de astă dată din Transilvania, ironic numită „patria sămănătorismului”, unde – scrie Lovinescu în același răspuns – „confuziile pe care le combătea T.Maiorescu acum șaptezeci de ani și eu însumi de vreo patruzeci de ani, intră în însăși plămada unei alcătuiri sufletești cu mari justificări istorice în trecut, dar fără îndreptățirea legitimă de a se perpetua peste necesitatea momentului care nu mai cere ca noțiunea esteticului să fie subestimată noțiunii etnicului și culturalului; dintr-o parte a țării care se vrea încă regională, sămănătoristă, naționalistă, culturală și deloc ori indiferent estetică” și unde avangardele n-au avut adepţi, iar modernismul reprezentat de mari scriitori ca Blaga şi Rebreanu nu s-a detaşat de cultura minoră a satului și ţăranului român. Respingînd regionalismul, ruralismul şi etnicismul, cerchiştii pledau, în schimb, pentru urbanism, etetism şi cosmopolitism. Este pentru prima oară cînd o întreagă grupare literară din Transilvania încearcă să se rupă de tradiţia regională, aderînd la valorile modernităţii şi bazîndu-se pe diferenţierea estetică promovată cu aproape un veac în urmă de criticul cu origini ardelene, Titu Maiorescu, stabilit la Iaşi, apoi la Bucureşti, în care cerchiştii văd cu mîndrie pe principalul lor precursor.
Dar textul scrisorii-manifest a Cercului Literar de la Sibiu are, dincolo de retorica sa anti-sămănătoristă şi pro-lovinesciană, un conţinut de idei pe care se putea fonda doctrina unui curent numit mai tîrziu – în toiul luptei zădărnicite de instalarea comunismului de a edita o nouă revistă cu numele Euphorion – euphorionism, denumire cu reminiscenţă grecească şi goetheană pentru un clasicism al modernităţii, necesar ca o treaptă peste care literatura română a sărit, fondîndu-se pe „naţionalismul romantic, datorită căruia am început să scriem româneşte şi să ne cunoaştem prin istoria şi prin sensibilitatea noastră proprie”. Cerchismul conţinea – mărturie stă în acest sens toată corepondența dintre I.Negoiţescu şi Radu Stanca – în germene euphorionismul.
Iniţiativa de a realiza mai întîi o revistă cu numele Euphorion a aparţinut, așadar, membrilor Cercului Literar de la Sibiu. Deşi răspîndiţi în ţară după încheierea studiilor universitare, foştii cerchişti au continuat să-şi manifeste solidaritatea în alte proiecte de grup, a căror împlinire a fost zădărnicită de instalarea regimului comunist. La Cluj, Sibiu sau în alt loc, ei organizau periodic şezători, din credinţa – mărturisită de Radu Stanca într-o scrisoare din 1945 – că „nu atît şezătoarea contează, cît faptul de a fi împreună”. Centrul spre care năzuiau cerchiştii era însă Clujul, capitala culturală a Ardealului, unde – scrie Negoiţescu în acelaşi an – „situaţia Cercului pare bună, căci aici vom lucra pe cu totul alte baze decît la Sibiu”. Negoiţescu visa să pună Cercul pe baze administrative, din subvenţii şi sponsorizări, care să asigure – pe lîngă cenaclu – înfiinţarea teatrului, editurii şi a revistei, toate aflate în căutarea unui nume. Tot el a decis asupra numelui revistei, scriind în 28 mai 1946: „Ne-am hotărît ca să-i dăm titlul EUPHORION (în al doilea Faust, e fiul lui Faust şi al Elenei, şi personifică sufletul poetului), deşi el a mai fost întrebuinţat în Germania. Sub acest titlu se va menţiona caiet de critică şi poezie editat de Cercul Literar; pe copertă vom pune de asemeni şi monograma C.L.( prescurtare pentru Cercul Literar – n.n.)”, revenind în scrisoarea din 3 iunie cu alte argumente,: „Cît despre titlul noii reviste, eu cred că tocmai ne trebuie unul răsunător, să mai contrasteze cu prea seriosul anunţ-buletin ce l-am avut pînă acum. Pentru a pregăti o introducere la noua revistă, eu am citit şi studiat Faustul II şi tot ce am aflat ca tratări critice. Rezultatul e extrem de favorabil. Euphorion e un simbol bogat şi cerchist. El simbolizează tot ce e nou pe plan spiritual («poezie în sine», fără timp, loc şi persoană, cum spune Goethe într-o convorbire cu Eckermann), romantismul ca şi Revoluţia franceză. Într-o explicaţie dată lui Eckermann, Goethe mărturiseşte intenţia iniţială de a-l face pe Euphorion să culeagă roadele unui deznodămînt fericit, şi a fost împiedicat numai de impresia profundă ce i-a produs-o moartea lui Byron la Missolonghi. De aici, consecinţe cu tîlc. Ca fiu al Elenei şi al lui Faust, în Euphorion s-au contopit spiritul grecesc, apolinic (limitele, ordinea elină) şi fausticul modern al europeanului, adică dinamismul, avîntul nesăbuit. Preponderînd acesta din urmă, Euphorion e mînat spre dezastru”.
Revista cerchistă Euphorion urma să traseze deci o nouă direcţie în cultura română denumită euphorionism, cu scopul de a realiza „restaurarea goetheană”, împotriva tuturor „decăderilor romantice contemporane, semne ale crizei şi dezastrului, cum naturalismul şi suprarealismul”. De altfel, cei doi tineri prieteni, Ion Negoiţescu şi Radu Stanca, au ca model formativ prietenia dintre Goethe şi Schiller, asemeni cărora proiectează o dezvoltare organică a culturii române sub semnul lui Euphorion. După aventura avangardelor cosmopolite, dar şi după recrudescenţa sămănătorismului autohton prin gîndirism, cerchiştii militau pentru revenirea la ordinea clasică, cu tradiţie europeană pînă în Grecia antică, redimensionînd-o în cadrele modernităţii printr-o resurecţie a tragicului. Acest imperativ fusese formulat încă din Manifestul Cercului Literar, subliniind necesitatea formării unei culturi româneşti de inspiraţie şi calitate urbană, pornind de la premisa că „toate marile culturi s-au realizat în mediu urban, fie el naţional sau cosmopolit, şi au reprezentat o semnificaţie de urbanitate”. Cultura română urma să devină – în termenii profesorului lor, poetul și filosoful Lucian Blaga din Trilogia culturii(3 – din minoră, datorită ruralismului ei secular, majoră, prin urbanizare. Euphorionismul era un proiect cultural democratic şi cosmopolit care, datorită primatului esteticului în disocierea maioresciano-lovinesciană a valorilor şi afirmarea spiritului critic într-un climat de urbanitate, tindea să fie, de fapt, un nou clasicism românesc.
Pentru împătimitul de idee Negoiţescu, euphorionismul – scrie el în 1947 – reprezintă „ultima soluţie de europenism”, avînd rolul „de a face să urmeze civilizaţiei de împrumut a românilor, o cultură euphorionistă”. Sumarul primului număr este alcătuit încă din primăvara anului 1946, bazîndu-se în totalitate pe foştii colaboratori ai Revistei Cercului Literar. Ca şi precedenta revistă cerchistă, Euphorion este o construcţie aparte în peisajul revuistic al vremii. Pe lîngă substanţiale pagini de literatură, proiectul acestui prim număr conţinea mai ales critică şi eseuri, reconfirmînd intrarea în scenă a unei noi generaţii de critici maiorescieni. Scrisoarea lui Negoiţescu din 25 mai 1946 reproduce sumarul primului număr şi precizează formatul „carte” al revistei, apreciindu-l la cca. 150 de pagini. Mai mult, el vorbeşte de existenţa unor fonduri pentru editarea revistei o dată la două luni. Din notele Romanului epistolar aflăm că sursa era Banca Naţională. Pînă la sfîrşitul anului 1946, urmau să apară cel puţin două numere care erau deja structurate. Nu există scrisoare în care, Negoiţescu mai ales, să nu se refere cu fervoare la proiectul revistei, oscilînd între speranţă şi resemnare, din cauza amînării fără termen a vărsării fondurilor în cont: „Banii – scrie el cu amărăciune în 24 iulie 1946 – ne-au fost propuşi de profesorul Iuliu Haţieganu (propuşi pur şi simplu, fără să-i fi cerut, de unde şi siguranţa ce am avut că îi voi căpăta), dar zilele, săptămînile şi lunile au trecut fără nici un rezultat palpabil”. Radu Stanca, nu mai puţin mîhnit de veste, încearcă însă să-şi consoleze şi încurajeze prietenul descumpănit: „Sunt din cale-afară de mîhnit de veştile pe care mi le comunici în scrisoarea ta. Şi nu atît de mîhnit din cauza veştilor ca atare, cît în urma faptului că, pentru prima oară, te găsesc pradă unei descurajări ce mi se pare atît de nepotrivită cu tine”. Proiectul nu este abandonat, căci în luna noiembrie a aceluiaşi an Negoiţescu notează sceptic, dar povestind episoade nostime din lupta donquijotescă de procurare a fondurilor: Iar în 21 decembrie, el îşi regăseşte elanul şi umorul, căutînd norocul la Bucureşti: „Plec, de astă dată, spre urbea zgomotului şi a literaturitei, înarmat cu toate actele oficiale care să-mi asigura o autorizaţie de revistă şi subvenţia necesară. Cum ţi-am spus, însă, rezultatele nu sunt cele mai sublime… Autorizaţia nu va da viaţă lui EUPHORION, copilul florilor noastre onirice, ci unei reviste care e rodul nesfîrşitelor tratative”. Norocul nu i-a surîs nici în capitala României. El ajunge la concluzia că apariţia revistei ar fi fost prematură şi că trebuie aşteptat momentul favorabil, proiectat mesianic în viitor: „Va veni însă şi EUPHORION. Eu numai pentru el mă pregătesc. Într-un fel, se vede că acesta e un destin favorabil: să ne putem pregăti profund pentru naşterea lui EUPHORION. Dacă ar fi apărut, ar fi fost prematur. Destul că R.C.L. (e vorba de Revista Cercului Literar – n.n.) a fost experienţa romantică embrionară”.
Negoiţescu nu putea să conceapă eşecul proiectului său, de aceea era dispus să mai aştepte. Vremurile erau însă în schimbare şi deveneau potrivnice unor proiecte culturale de elită. Deşi aveau conştiinţa faptului că Euphorion va rămîne, atîta vreme cît va dura dogmatismul realismului socialist, o utopie, cei doi buni prieteni continuă să-l viseze, schimbînd mereu sumarul primului număr, pe măsură ce îşi îmbogăţeau lecturile şi scriau lucruri noi. Negoiţescu chiar se împacă cu gîndul de a face un Euphorion de sertar: “… ar trebui – scrie el în 24 octombrie 1950 – ca în primăvară să pornim, chiar şi numai cu perspectiva interioară, la alcătuirea de sertar a unor adevărate numere Euphorion”.
Deşi a rămas utopic ca proiect colectiv, euphorionismul s-a împlinit vreme de o jumătate de veac prin operele individuale ale membrilor marcanţi ai Cercului Literar: Radu Stanca (a cărui operă a apărut, datorită morţii premature a poetului, doar postum), Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Nicolae Balotă, I.D.Sîrbu ş.a., care, după două decenii de reducere la tăcere sau detenţie, au revenit în actualitate, devenind – chiar dacă unii au luat calea exilului – mari scriitori ai literaturii române contemporane. Nu întîmplător primul volum de eseuri al lui Nicolae Balotă, publicat abia în 1969, se intitulează chiar Euphorion. Euphorionismul a continuat să-i anime pe cerchişti toată viaţa.
Astăzi ştim din mai multe studii critice și istorice că în deşertul proletcultismului de inspiraţie sovietică, literatura română era, de fapt, reprezentată de cel puţin trei grupări de elită, europene prin programul lor, constituite în anii războiului mondial dar pulverizate de comunism: Grupul suprarealist (cu Gellu Naum, Gherasim Luca ş.a), Gruparea Albatros (Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi, chiar dacă nealiniat, Constant Tonegaru) şi Cercul Literar de la Sibiu, ai căror membri au continuat să scrie, chiar dacă unii au abdicat din carierism de la programul iniţial, în speranţa unei reveniri la normalitate. Ei sunt scriitorii adevăraţi ai acelor ani de mari blestemăţii, umplînd un gol ruşinos în cultura română prin ceea ce au creat asumîndu-şi marginalitatea, detenţia sau exilul. Ce ar fi devenit cultura română dacă proiectele lor colective s-ar fi împlinit este o întrebare al cărei răspuns ne-ar umple de regrete.
Între aceste grupări moderniste, Cercul Literar, ca promotor prin euphorionism al unui nou clasicism, reprezintă modelul unei construcţii culturale de durată. Modelul lor n-a fost uitat şi a fost continuat , în anii mai relaxaţi ai comunismului, de revista studenţească Echinox din Cluj care, prin valurile succesive de scriitori care s-au format în atmosfera sa, a însemnat o desfăşurare în spirală a Cercului.
Dar visul de tinereţe al cerchiştilor, o revistă cu numele Euphorion, a fost realizat abia după căderea comunismului şi reinstaurarea democraţiei, în primăvara anului 1990, cînd din iniţiativa unui grup de tineri scriitori sibieni (Dumitru Chioaru, primul redactor șef, Vladimir Munteanu, Iustin Panţa şi mai vîrstnicul Ştefan M. Găbrian, între timp – vai! – toți trei dispăruţi, Radu Ţurcanu și, mai tîrziu, Ioan Radu Văcărescu, cărora li s-a alăturat artistul plastic Mircea Stănescu) a apărut primul număr al uneia dintre noile reviste înfiinţate de Uniunea Scriitorilor din România, avîndu-l ca director de onoare pe poetul Ştefan Aug. Doinaş, pentru a marca legătura cu tradiţia Cercului Literar de la Sibiu. Sub semnul lui Euphorion, generaţiile şi-au dat mîna peste timp. Dintre cerchiştii ajunşi le senectute mari personalităţi ale culturii române, au semnat de mai multe ori în noul Euphorion: Ion Negoiţescu, număr de număr fragmente din Istoria literaturii române, Ştefan Aug. Doinaş, Cornel Regman, Wolf Aichelburg ș.a. Iar euphorioniştii de azi nu se sfiesc să se revendice de la tradiţia Cercului Literar, situîndu-se în continuitatea ei, chiar dacă pe baze ideologice şi estetice noi, postmoderne. Euphorionismul a revenit astfel în actualitate, ca o direcţie de dezvoltarea culturii române în perspectiva reintegrării politico-economice și sincronizării culturale cu Europa.
NOTE:
- Folosesc pentru majoritatea citatelor referitoare la Manifestul Cercului literar și la scrisorille referitoare la proiectul Euphorion: I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, la sfîrșitul căruia este reprodus și manifestul.
- Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea „Cercului literar” de la Sibiu, în Eugen Lovinescu, Texte critice, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968, p. 367
- Lucian Blaga, Trilogia culturii, în Opere, vol. 9, Ed. Minerva, 1985
