Despre Marin Preda. Moromeții
La maturitate și în plină glorie, Marin Preda susținea că, dacă vrei să faci carieră literară, nu te poți sustrage conjuncturii; ”dar dacă vrei să dai o singură operă în viață, poți” – adaugă el, amăgindu-se probabil cu gîndul că, în cazul lui, primejdiile semnalate de o atare aserțiune au fost depășite. Și totuși, cariera sa literară, îndeajuns de vastă și de spectaculoasă, nu face decît să confirme faptul că el nu s-a putut sustrage conjuncturii, după cum singura sa operă de mare valoare rămîne volumul I al romanului Moromeții. Noroc că acest volum, pe lîngă însușirea de a fi excelent, o mai are și pe aceea de a se constitui ca o unitate autonomă – și deci puterea de a supraviețui ca operă ce reprezintă în mod exemplar pe autorul ei. Apariția sa în 1955, cînd realismul socialist, căruia Marin Preda îi dăduse un tribut deloc neglijabil, prin cîteva povestiri menite să-l acrediteze politic, nu fusese încă lichidat, a însemnat pentru literele române o revelație. Înfățișîndu-se ca un roman bine conturat și solid în încheieturile epice, roman de amplă semnificație socială, Moromeții oferă totodată, în proza noastră cu tematică țărănească, o față nouă, izbitor originală, hărăzită să trezească un interes deosebit.
Roman total al satului, cuprinzînd deopotrivă țăranii și burghezia intelectuală rurală (preot, învățător, notar – cu familiile lor), scrisese, pentru vremurile de dinainte de primul război mondial, în Transilvania, Liviu Rebreanu. Nu mai puțin total, dedicat vieții satului din cîmpia Dunării, în vremurile de după primul război mondial, apare romanul lui Marin Preda, deși în Moromeții intelectualitatea rurală e doar fugar și convențional schițată, în schimb țărănimea absoarbe cu atîta forță atenția scriitorului, încît ea capătă valoare de umanitate integrală. Și cu toate că această atenție coboară mai ales asupra familiei lui Moromete, ea cuprinde nestingherit numeroase alte personaje din aceeași categorie, cu problemele și evenimentele existenței lor, cu dreptul de a-și etala ființa în prim-plan, astfel că, împreună, ca o sumă considerabilă de instrumente, dovedesc remarcabila știință de orchestrație a autorului. Pe de altă parte, țăranii lui Marin Preda, în afara problemelor economice sau familiale ce îi frămîntă, au preocupări politice, urmăresc, cu pasiune cîteodată, presa partidelor cu care simpatizează, comentînd naiv dar liber, prompt și degajat, articolele sau declarațiile și discursurile din parlament acolo relatate. Orice evenimet se leagă pentru dînșii de grija față de nevoile lor materiale și de străduința crîncenă și obsedantă de a scăpă de sărăcie sau de a-și spori averea. S-ar putea spune că politica este preocuparea cea mai înaltă a acestor țărani care, în afara unor femei superstițioase, nu dedică aproape nici o clipă din răgazul lor sentimentelor religioase ori întrebărilor morale. Viața familială este dominată de ideea că familia constituie un nucleu economic ce trebuie neapărat prezervat, fie prin armonizarea intereselor comune ce o despart de alte familii, fie prin raporturile quasi contractuale între tatăl care conduce ca un fel de patron și ceilalți, cărora abia munca pe ogorul comun le dă dreptul de înzestrare, la plata finală, socotită de ei din unghiul de vedere al unor angajați. Considerată în ordinea naturii, dragostea încalcă doar în mod excepțional regulile ce decurg dintr-o atare concepție gospodărească. De altminteri romanul Moromeții nu acordă o atenție deosebită sentimentelor răscolitoare, patimilor ce radicalizează. Evenimentul cel mai zguduitor din existența familiei Moromeților este fuga celor trei frați din gospodăria paternală, după ce au furat ceea ce ei cred a ști că li se compete în raport cu munca depusă de-a lungul anilor. Mai complicată decît simplele dar rigidele considerații economice, drama bătrînului Moromete este totuși de ordin moral, căci el suferă pe de o parte din cauza stricării orînduielilor prestabilite – împrejurarea că fiii revoltați au părăsit satul tradițioanal spre a-și întemeia o altă soartă la oraș; iar pe de altă parte prin conștiința că aceștia s-ar fi putut închipui nedreptățiți în cadrul rînduielii economice familiale. În ce privește generația bărbătească tînără a Moromeților, tendința ei generală o îndeamnă să repudieze satul în favoarea orașului, fapt cu atît mai curios, cu cît ne aflăm în perioada dintre cele două războaie, cînd țărănimea avea deschise perspectivele îmbogățirii și prosperității. Nu este exclus ca Marin Preda, care și-a scris acest roman în perioada realismului socialist, să fi soluționat, contrar realităților istorice, să prefigureze elementele descompunerii mentalității rurale tradiționale încă din perioada de dinainte de instaurarea prin forță a comunismului, căruia i se aproba astfel, prin falsificare, legitatea inexorabilă. Căci singurul îndreptățit, în fond a refuza și a părăsi satul este doar fiul cel mic al lui Moromete, Niculae, a cărui vocație intelectuală, luată în seamă în cele din urmă chiar de părintele său, îi asigura un alt destin. Pentru ca, paradoxal, tocmai acest personaj, în care se ascunde autorul cu întreaga lui carieră literară de mai tîrziu, să păstreze mereu în suflet nostalgia, chiar sfîșietoare uneori, a satului de altădată, ai cărui locuitori îi apar ”mai adînci, în intuiția lor fundamentală”, decît orășeanul existențialist , ”țăranul fiind mai pozitiv”. De aici, firește, și ideea scriitorului că realitatea trebuie să fie ceva de luat în posesiune, și nu un motiv de teamă și neliniște.
Ca romancier de renume, Marin Preda va declara cîndva că în scrisul său l-a mînat întotdeauna o sete de fapte, foamea de viață, năzuința spre lapidaritate – de unde și o mărturisită aversiune față de ”psihologie”; în romanele cu tematică urbană și intelectuală el va suplini această psihologie cu dezbaterea de idei. Dacă va mai recunoaște apoi că, în nuvelistica debutului din Întîlnirea din pămînturi, continuă și la maturitate admire ”pofta de a vorbi” de acolo, cu aceasta ni se deschide posibilitatea unei mai potrivite înțelegeri a Moromeților. Căci Moromeții, din impozantul volum inițial, nu strălucesc prin fapte de viață memorabile, extraordinare, complexe și văzute din perspectiva revelatoare de umanitate inedită, care să ridice opera la universalitate. Succesul și interesul permanent al acestui roman în literatura noastră se explică în primul rînd prin realizarea totală a ”poftei de a vorbi”, semnalată de însuși scriitorul. Asemeni lui Ion Luca Caragiale, lui Sadoveanu sau lui Mateiu Caragiale, autorul Moromeților excelează în știința de a-și vorbi vorba pentru sine și prin personajele sale. Limba scrisă și după ureche transcrisă (calificată de autor drept stil indirect liber), se constituie cu o forță și o originalitate ce-i dau valoare cosmoidală: fiindcă această limbă exprimă o psihologie și un ethos caracteristic pentru o societate de-a dreptul identificabilă și definibilă printr-însa. Între criticii lui Marin Preda, mai exact și mai convingător a pus în evidență semnificația vorbirii Moromeților, Gelu Ionescu, pentru care felul eliptic, nervos și agresiv al acestei vorbiri reprezintă de fapt sila de comunicare, disimularea. Sarcasmul și injuria, ostilitatea verbală chiar dintre familiari – și pe care și-o apropriază chiar naratorul, toate acestea intră în plasma însăși a discursului ca fenomen de ocultare. Aș remarca însă că, în ciuda formelor de exprimare fruste și adeseori obscene, în lapidaritatea și frecvența lor, vorbirea romanului nu este niciodată vulgară, păstrîndu-și o naturalețe – barbară ce-i drept, dar care împrumută stratului evenimențial acel aer scitic, exotic aproape și totuși național integrat acum, pe calea magică a artei, sufletului românesc; prin această literatură a lui Marin Preda auzim parcă, străbătînd în memoria neamului, glasul unui sînge străvechi, fantastic de amestecat și de tulbure. Prin vorbirea Moromeților, modernizată însă subtil de ironia sintetizînd, ca tonalitate, ceea ce este arhaic și ceea ce este inteligent, ni se amintește de o lume uitată în neguri, închisă în sine ca o monadă sau ca o utopie. De menționat fiind în acest sens împrejurarea că scriitorul care îl prefera pe Tolstoi lui Dostoievski, a preluat de la acesta din urmă tocmai visul său utopic obsesiv; la finele romanului Intrusul , eroul lui Marin Preda reactualizează insula paradisiacă a Vîrstei de aur, ce înflăcăra pe Stavroghin și pe Versilov. Dar, în contrast cu Dostoievski, scriitorul român descoperă, în utopia sa, ca un gînd înalt și ca o supremă lumină a conștiinței, puritatea violenței și inocența crimei.
Atît de obsedat va fi Marin Preda de lumea țărănească pe care a descoperit-o, a trăit-o și a inventat-o pentru sine în Moromeții, și care există pentru noi ca foame a lui de a și-o spune, încît personajele de acolo își continuă tribulațiile nu numai într-al doilea volum, dar reapar și în alte romane, cu altă tematică, precum Marele singuratic și Delirul, și chiar în opere cu caracter profesional autobiografic, precum Viața ca o pradă, ori eseistice, precum Imposibila întoarcere, și nu mai puțin în publicistica și jurnalistica de ocazie. Asistăm la o adevărată revărsare moromețiană prelungită, care aproape de fiecare dată, cu toate că și-a diminuat în mare parte puterea de convingere inițială, constituie totuși proba artistică superioară materiei epice în care se încadrează. Al doilea volum al Moromeților își pierde spontaneitatea și vigoarea, deoarece transformările sociale, propuse și impuse de orînduirea comunistă, sunt prezentate din punctul de vedere mistificator al realismului socialist. Catastrofa desființării arbitrare a clasei țărănești este prezentată aici doar ca un dureros și penibil proces de adaptare și de înțelegere a noii orînduiri revoluționare, acceptată de autor drept istoric logică și necesară. Marin Preda nu reușește să scape de manicheismul ideologic ce divide mediul social rural în chiaburi mișei care uneltesc și țărani sănătoși, care mai grabnic sau mai pe îndelete trăiesc iluminarea progresului implacabil. Ceea ce falsifică atît de grosolan realitatea, încît scriitorul suferă o fatală inhibiție creatoare. Astfel, al doilea volum al Moromeților apare, față de primul, ca o adevărată retractare artistică, deoarece și vorbirea ”scitică”, mai înainte revelatoare, își slăbește prin repetiție interesul. În Marele singuratic, roman mediocru dar notabil în limitele unei literaturi oricum tarate, paginile cele mai autentice se referă tot la trecutul bătrînului Moromete. În Delirul, roman trivial, în care personaje istorice ca mareșalul Antonescu ori tînărul Ceaușescu sunt tratate conform celei mai comune rețete realist-socialiste, tot cîțiva Moromeți mai răspîndesc o pîlpăire de viață. Intrusul, roman nu altminteri mediocru decît Marele singuratic, prezentînd oarecare interes prin faptul că se ocupă, ca și precedentul, de un eșec moral într-o societate artificial optimistă, e viciat tocmai de optimismul programat care conchide ambele romane. S-ar părea că, speriat decurajul ce l-a îndemnat să-și aplece atenția asupra eșecurilor umane n-ar fi decît incidente în puhoiul istoric al diverselor etape surmontabile, care conduc irezistibil la Vîrsta de aur. Efortul autorului de a nu vedea sau de a se preface a nu se vedea că eșecul e imanent sistemului, îl împiedică să tragă concluziile artistice, care singure pot asigura valabilitatea superioară a operei, prin impulsul ordonator, cu finalitatea tragică. (…) Este optimismul scriitorului care și-a dat girul său, indirect mai întîi și direct mai apoi, partidului; gir fatal, care l-a constrîns să rămînă credincios realismului socialist chiar și atunci cînd și-a imaginat că a redevenit liber. Pactul lui Marin Preda cu diavolul!
Fragmente din eseul Despre Marin Preda publicat integral în Euphorion nr. 6/ 1990, republicate în nr.2/2020 (Euphorion 30)
