Despre problematica genului, one more time with feeling

Nevoia de a crea în establishmentul cultural și academic de la noi un contrapunct pentru canonul masculin, gradul de vizibilitate redus al scriitoarelor în fața publicului larg și reprezentarea slabă a acestora  în manualele școlare, precum și numeroasele polemici și inițiative controversate care au câștigat tot mai mult teren în ultimii ani (înființarea premiilor „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, a unor festivaluri de literatură feministă, apariția la Editura Cartier a unei antologii dedicate exclusiv poetelor din România) marchează o nevoie, dacă nu o criză, a spațiului dedicat și ocupat de femei în plan cultural și academic. Pentru a putea avea acces la toate nivelurile semantice ale unui discurs literar și a percepe nuanțele, referințele și implicațiile acestuia este necesar să-l privim ca parte dintr-un întreg, deci să-l plasăm în contextul politic, social și economic, fără de care mesajul ar putea ajunge la receptorul său fragmentar sau neconcludent. În articolul său intitulat Studiile literare românești și codurile de gen, Mihaela Ursa punctează următoarea idee: „Fără să fie ideologie, literatura – ca formă de artă a unui timp istoric, dar și ca mediere semiotică a unor realități –, nu are cum să facă abstracție de politici.” Este necesar să ne îndreptăm atenția către backgroundul istoric al aparițiilor operelor literare pentru a le putea decodifica. În ce măsură vorbesc ele despre timpurile lor și, restrângând un pic aria de cercetare, în ce măsură literatura scrisă de femei vorbește despre problemele cu care acestea se confruntă și care sunt aceste probleme?

Deși preocuparea față de echilibrul de gen în spațiul cultural este una recentă, întrucât în România au pătruns mai greu conceptele de gen și ideea aceasta de „construct cultural”, în termenii lui Judith Butler, machismul și marginalizarea femeilor au fost încă de mult niște probleme reale, despre care însă nu se vorbea, fiind circumscrise unui sistem politic patriarhal, în a cărui agendă femeile figurau doar pentru a-și îndeplini misiunea biologică. De altfel, cercetătorii din domeniu, precum Valentin Nicolescu-Quintus și Radu A. Pircă, notează că nu putem vorbi în termenii epocii actuale, utilizând adică conceptul de „gen” când ne raportăm la perioada interbelică de exemplu, în condițiile în care „el nu există în universul intelectual al participanților la aceste dezbateri”. Cu toate acestea, nu putem nega că toate luptele (pentru libertate, liberă exprimare, mai multe drepturi – pentru emancipare, mai pe scurt) nu s-au dat într-un climat prin excelență misogin, în care spiritul naționalist și atenția îndreptată exclusiv către prezervarea identității naționale în contextul modernizării n-a mai permis alocarea de resurse sau interes și pentru emanciparea femeilor. Avem de-a face cu un patriarhalism al indiferenței, așa cum îl numesc Valentin Nicolescu-Quintus și Radu A. Pircă în Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneşti, care s-a individualizat nu prin refuzul de a trata problematicile feminine, ci prin desconsiderarea problemelor sexului opus, atitudine care persistă și astăzi și care este caracteristică, de altfel, țărilor estice. Mai mult decât atât, ele nici nu pot să figureze în vreo agendă politică atâta timp cât intelectualii, care mult timp au fost și principalii formatori de opinie, nu vorbesc despre aceste aspecte.

O vagă și pasageră schimbare de optică se produce odată cu Războiul de Independență din 1877 când, la îndemnul principesei Elisabeta, femeile sunt, pentru prima dată, implicate în dinamica lucrurilor, prin instruirea și învestirea lor cu scop, cu rol, cu o misiune, aceea de a activa în cadrul Crucii Roșii și de a oferi îngrijire și asistență medicală: „dame şi domnişoare din toate treptele, dar mai ales şi mai neaşteptat din cele de sus, multe prin îndemnul compătimirii, altele prin măgulirea de a lucra alături de Doamna Ţării, se devotează celor mai grele îndatoriri”, desfășurând „o activitate fără seamăn întru alinarea suferinţelor”. Cu toate acestea, evenimentul nu aduce mari beneficii femeilor, deși pare să „lărgească” puțin aria utilității lor: nu sunt bune doar la cratiță, ci și la oblojirea bărbaților puternici care luptă pentru patrie. Acest lucru nu face decât să consolideze clișeul conform căruia femeie este, prin excelență, cea care mângâie, care alină, o instanță liniștitoare, plină de instinct matern, care să susțină și să înalțe bărbatul și faptele sale de vitejie uneori chiar prin autosacrificiu. Din păcate, inițiativele principesei Elisabeta cu privire la femei se cam rezumă aici și la alte câteva idei patriotice (îndeamnă femeile la a îmbrăca portul popular și de a-l evidenția cu ocazia oricăror sărbători), fără a obține mai multă atenție pentru nevoile și provocările vieții ca femeie.

Astfel, până acum avem două „virtuți” sau două roluri ale femeii în societate destul de clar formulate, cea de îngrijitoare și cea de animatoare la întâlnirile mondene (femeile erau prezente în viața publică la serate, baluri, ceaiuri), elemente care s-au gravat suficient de adânc în mentalul colectiv pentru a fi până în ziua de azi greu de detonat. Făcând un salt temporal considerabil, ajungem la primul moment istoric când situația femeilor pare ceva mai bună în aparență, și nume perioada comunistă, perioadă în care femeia era deja circumscrisă câmpului muncii, avea acces, ba chiar era încurajată să lucreze în orice domeniu, să practice orice meserie, fie și una „masculină”. Mai mult decât atât, li se permite să facă mici cuceriri și în plan cultural și educațional, nu se mai ocupă doar cu gătitul și cusutul, ci și cu scrisul, cu actul artistic, cu educația, ba chiar și cu politica. Am putea spune că asistăm la o formă de empowerment, că femeile primesc în sfârșit spațiul care li se cuvine, însă acest fenomen rămâne totuși unul de suprafață, din cauza unor anumiți factori care, la nivel ideatic, sunt mult mai gravi și incriminatori decât s-a lăsat să se observe la vremea respectivă. Despre acest aspect Mihaela Miroiu punctează următorul lucru: „comunismul a însemnat o trecere de la un patriarhat tradițional, existent înaintea lui, la un egalitarism asezonat cu patriarhat de stat. Comunismul a făcut saltul de la patriarhatul tradițional în relațiile de gen la egalitarismul de gen însoțit de patriarhatul de stat.” Cum se traduce mai exact acest lucru pentru femeile din România? Acestea au beneficiat de mai mult sprijin în creșterea copiilor prin „înființarea unui sistem solid de creșe și grădinițe de stat”, au avut acces la educație și la locuri de muncă, însă decretul de la 1966, care interzicea și pedepsea avortul, a însemnat o intruziune și o formă de control care anulau, la nivel ideatic, toate celelalte așa-zise libertăți și beneficii. Aceasta este cea mai elocventă expresie a ceea ce înseamnă patriarhatul de stat, când femeia nu mai depinde de bărbat, ci de stat, care invadează până și viața privată. Așa-zisa emancipare a femeilor în perioada comunismului avea de-a face strict cu relațiile de producție, a fost mai degrabă o fantezie a statului, menită să transforme femeia într-un instrument al utopiei socialiste (după o formulă a lui Ovio Olaru), nu să genereze o schimbare de atitudine reală față de femei.

O întrebare legitimă care se impune în aceste condiții este în ce măsură mai poate fi maternitatea o experiență dezirabilă și, mergând mai departe, în ce măsură poate deveni un subiect despre care poetele să se simtă confortabil să scrie? Cum poți vorbi, într-o perioadă a cenzurii și a imaginii idilice asupra maternității despre ceva atât de intim, de controversat, despre o perioadă atât de dificilă? Care sunt efectele politicii pronataliste asupra poeziei atât din perioada comunistă, cât și de după, când ies la suprafață toate dramele, umilințele și chinurile prin care au trecut femeile și despre care s-a „tăcut” atât de mult timp?

Abia poezia douămiistă face un salt calitativ și cantitativ în acest sens, întrucât poetele care se înscriu în această generație, și chiar și cele de după ele, încep să scrie nu doar despre provocările maternității, ci și despre efectele dezastruoase ale politicii pronataliste și despre presiunea maternității asupra femeii contemporane. Frecvența trimiterilor la experiența maternității în poezia scrisă de femeile din România, punând-o în legătură cu dinamica socio-politică de la acea vreme, ne-ar putea ajuta să schițăm un „grafic” care să probeze relevanța acestei teme în literatură. Dar scrierea despre experiența maternității presupune mai întâi, prin numeroase exerciții de autoscopie, o reorientare asupra propriului corp, asupra propriei sexualități și chestionarea acestora. Prin aducerea corpului în prim-plan și observarea modului în care poetele se (auto)raportează la el și la propria identitate feminină am putea crea pârghia necesară pentru a ajunge și la celelalte etaje ale problematicii feminine în literatură.