Despre valoarea europeană a Momentelor

Apariția în 1901 a volumului de schițe Momente de Caragiale a fost salutată în presă de umoristul George Ranetti cu memorabilele cuvinte : „Nu Momente, maestre, ci Monumente trebuia sa botezi admirabilul volum”(1. Reacțiile altor scriitori contemporani au fost însă rezervate: niște „fleacuri”, pentru Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare adresată criticului Titu Maiorescu, niște „mărunțișuri” etc. Autorul a fost foarte nemulțumit de receptarea Momente-lor, în care el vedea „o carte europeană”. Timpul avea să-i dea dreptate lui Caragiale. Criticul Garabet Ibrăileanu scrie, în Note și impresii , că autorul Momente-lor este „cel mai mare istoric al epocii”, iar în Spiritul critic în cultura română afirmă că „acest om a văzut mai bine decît oarecine în realitatea noastră socială”(2.

          Momente-le reprezintă mai bine spus viața publică a României vremii lui Caragiale, dar rămîne o carte mereu actuală ca și comediile sale. Astfel, schița Situațiunea este oglinda realistă nu numai a actualei situații politico-sociale românești ci și europene, încît este de ajuns să reproduc fără comentarii doar cîteva replici din dialogul desfășurat la un local de noapte între doi amici după o zi „îngrozitor de fierbinte!” de vară, care dau impresia de autenticitate datorită   colocvialității stilistice: „Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă…”, „…nu mai merge cu sistema asta care, cînd te gîndești, te-apucă groaza, monșer, groaza !…”, „…bate falimentul la ușă și nu mai e nici un patriotism…”, „…o să se-nfunde odată cu cheltuielile astea nebunești…”, „…toată Europa nu poate pentru ca să se-nțeleagă…”, dialog încheiat cu o întrebare și un răspuns care ne dau fiori în zilele astea: – „Știi ce ar trebui la noi ? zice Nae. – Ce ? – O dictatură ca în Rusia…”, care pot fi auzite azi pe stradă ori la televizor.

          Eu voi analiza însă altă schiță intitulată Inspecțiune, făcînd o comparație cu schița Moartea unui slujbaș a scriitorului rus Cehov, contemporan cu Caragiale. Și contemporan, ca și Caragiale, cu noi. Este o temă discutată mai mulți ani cu studenții la seminarul de literatură comparată, avînd ca model eseul lui Ion Vartic, Domnul profesor Belikov și nenea Anghelache, conceput comparativ pe ideea „omului în carapace”, cum se intitulează proza lui Cehov , dar încercînd să dau alt răspuns, fără a o nega, afirmației din prima frază a eseului: „Inspecțiune este cel mai impenetrabil text al lui Caragiale”(3.

          Personajele principale din aceste schițe sunt funcționari publici care trec printr-o situație-limită pe care nu pot să o depășească: Cerveakov, aflîndu-se la spectacolul de operă Clopotele din Corneville, strănută și îl stropește pe un consilier din alt minister, căruia îi cere scuze în pauză, dar zilele următoare,  neavînd certitudinea că a fost iertat și că nu-și va pierde slujba, face o obsesie din această întîmplare banală, revenind de mai multe ori cu scuze, iar Anghelache, stînd de vorbă cu niște colegi la o bere în ziua de salariu despre delapidarea unei  mari sume de bani de către alt coleg al lor care a fugit în America, are o părere diferită și atitudine paradoxală față de ale celorlalți în privința faptei acestuia, devenind din ce în ce mai furios că nu este înțeles și părăsind violent grupul de amici rămași pe gînduri.

          Personajele au atitudini diferite față de sistem. Cerveakov face parte dintr-un sistem rigid în care orice atitudine neconvențională față de un funcționar superior ierarhic poate fi sancționată cu pierderea slujbei. De aceea, ei își cere umil, de repetate ori,  iertare pentru o faptă involuntar comisă, care i se poate întîmpla oricărui om, încît consilierul are impresia că îi arde de glumă, făcîndu-l pe Cerveakov să revină cu scuze pe un ton lingușitor: „Nu pentru a-mi îngădui o glumă, cum a-ți binevoit a spune, am venit ieri să tulbur liniștea excelenței- voastre, începu el să bolborosească, văzînd privirea nedumerită a consilierului. Voiam numai să-mi cer iertare pentru faptul că v-am stropit cînd am strănutat. Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut să glumesc. Cum aș îndrăzni să glumesc? Dacă am glumi, ar însemna că nu avem nici un sentiment de respect față de persoanele cu vază…”. Atunci, înfuriat de penibila lui insistență, consilierul îl dă afară din birou. În acel moment, „Cerveakov simți că în măruntaiele lui plesnește ceva. Fără să mai vadă și să mai audă nimic, se trase îndărăt apre ușă, coborî năucit în stradă și o porni pe jos, abia putînd să-și mai miște picioarele. Ajuns în neștire acasă, se întinse pe divan fără să-și scoată uniforma și… muri.” Finalul acestei scurte schițe este alcătuit din foarte dense amănunte semnificative: micul slujbaș moare în patul său îmbrăcat  în uniforma cu care se identifică. A fi dat afară din birou înseamnă pentru el a fi dat afară din slujbă, iar pierderea slujbei reprezintă moartea. Și numele său, Cerveakov, derivat de la cuvîntul rusesc care însemnaă „vierme”, sugerează umilința sa, dar și duritatea cu care poate fi strivit de sistem ca un vierme. Drama lui provine din această teamă permanentă față de sistem care îl determină să facă, cum se spune românește, din țînțar armăsar. Este, așadar, o dramă psihologică, prezentată de Cehov într-o viziune realistă, cu un surîs imparțial.

          În schimb, în discuția aprinsă cu colegii, Anghelache afirmă că delapidatorul a fost „o victimă a neglijenții altora”, acuzîndu-i pe inspectorii sistemului că nu i-au făcut niciodată control, lăsîndu-l pradă tentației de a-și însuși banii: „Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mîncat! Dacă la cea mai mică ciupeală, ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic…Așa e? – Așa e! – Și dacă i-ar fi zis: <Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun dumneata și-i pune la loc, și altădată socotește mai bine; că foarte curînd am să vin iar să te vizitez, și-ti declar că nu-ți voi mai vorbi tot astfel: imediat voi raporta cui de drept.> Așa e că nu se nenorocea omul ? –  Așa e. – Apoi dacă e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trîntind cu paharul de masă, dacă e așa, de ce vă faceți că nu-nțelegeți? ori sînteți idioți ?”. Plecînd furios de la masă, colegii săi trag concluzia că, în ciuda faptului că toți îl știau pe Anghelache ca funcționar corect, „a făcut-o și el”. Dar tocmai în acel moment, realizat de Caragiale prin folosirea tehnicii suspans-ului, a intrat în local inspectorul care le cere permisiunea să stea la masă cu ei. Relațiile dintre funcționari și inspectorul lor sunt, chiar dacă acesta „le întinde mîna cu un aer de vădită superioritate”, foarte umane, relaxate. Inspectorul le spune că a fost trimis de ministru în control ca urmare a „istoriei nenorocitului celuia care a fugit în America” și că a doua zi dimineața va începe controlul cu Anghelache pe care îl știa un mînuitor de bani publici „așa corect și serios”, încît „n-ar mai trebui inspectori finanțiari”. După plecarea inspectorului, colegii aleargă toată noaptea prin urbe pentru a-l preveni pe Anghelache asupra inspecției ce urmează, încît să aibă timp să-și facă ordine în casa de bani, dar nu-l găsesc nici acasă, nici în alte locuri pe unde umbla la luarea lefii. Ei sunt oameni cumsecade, buni camarazi care nu se cunosc decît aparent, pentru că în momente dificile nu știu se înțeleg și nici știu ce să facă unul pentru altul.

Ei află de sinuciderea sa a doua zi dintr-un ziar răsfoit tot la berărie și, crezîndu-l vinovat  de o lipsă de bani, salută gestul său, convinși că „mai bine moartea decît dezonoarea”. Inspectorul, nevoit fiind să-i deschidă casa de bani în absența sa, găsește însă  totul în ordine și, mai mult, un pol de aur „învălit într-o foiță de țigară”, amănunt care în acel moment dobîndește valoare de simbol al darului ascuns al acestui om, ca și în biblica pildă a talantului. Colegii îl găsesc la morgă, unde cel mai tînăr, „plîngînd ca un prost”, neînțelegînd sinuciderea omului care era pentru el un model, întreabă : „De ce? nene Anghelache. De ce?…”. Inspecțiune se încheie  în spiritul ironic, uneori enigmatic, al lui Caragiale, cu constatarea că „nenea Anghelache, cuminte, nu vru să răspunză”, fiind o schiță cu multe suspans-uri și final deschis.

          Acest final deschis bulversează toate așteptările cititorului, care se întreabă și el  ca și tînărul coleg al lui Anghelache: De ce?  Paul Zarifopol mărturisește că însuși Caragiale se întreba amuzîndu-se malițios: „De ce s-o fi omorît Anghelache. Nici eu nu știu”(4. Ar putea fi deci considerat un final enigmatic, dacă nu chiar absurd, dacă n-am face legătura dintre sinuciderea sa și revolta neputincioasă față de sistem. Ne vine în ajutor, ca și în schița lui Cehov, numele personajului derivat de la cuvîntul „angel”/ înger, sugerînd caracterul unui om integru, exemplar prin competența și corectitudinea sa profesională. Deși camarazii săi îl asigură că toată lumea știe că este corect, Anghelache întreabă: „De unde știu dumnealor că sînt corect?…”, din moment ce nu i-a fost verificată casa de bani de cînd a luat-o în primire. El spune, de fapt, că sistemul funcționează haotic, pentru că funcționarii ierarhici  nu-și fac treaba. Absența controlului îl poate ispiti pe orice mînuitor de bani publici să-i delapideze, iar pe cel cinstit îl pune pe același plan moral cu cel necinstit. Binele și Răul se află, într-un sistem haotic, pe același plan, dezvăluindu-i lui Anghelache absurdul pe care nu-l poate depăși decît prin sinucidere. În acest fel, drama lui devine din psihologică o dramă metafizică,  încheiată prin sinucidere ca ultim act de protest la adresa  absenței unei instanțe superioare, transcendente, care să deosebească Binele de Rău, certificîndu-le în așa fel încît omul să-și trăiască viața autentic în adevăr, nu în aparență.

Am putea, de asemenea, spune că, spre deosebire de umilul Cerveakov, Anghelache ar putea fi văzut ca un personaj tragic prin demnitatea lui umană,  dacă nu i-ar lipsi eroismul, fiind un revoltat învins fără să lupte cu sistemul.  Reprezentînd societăți din Estul european cu mentalități diferite, Cerveakov și Anghelache sunt, mai degrabă, niște personaje tragi-comice, din cauza sistemului corupt căruia îi sunt captive și îi cad victime nevinovate, fără altă șansă de a se elibera decît prin moarte.

Abordarea comparativă a Momente-lor lui Caragiale cu schițele altor scriitori realiști, confirmă valoarea lor etică și estetică nu numai europeană ci și universală.

Note : Folosesc pentru Cehov ediția Schițe și nuvele, Ed. Univers, 1971, iar pentru schițele lui Caragiale volumul Temă și variațiuni, Ed. Dacia, 1988, (ediție îngrijită de Ion Vartic, din prefața căruia am extras unele informații și citate din operele criticilor menționați ).

  1. George Ranetti, apud prefațaL.Caragiale și schițele sale exemplare de Ion Vartic la ediția Caragiale, Temă și variațiuni, Ed. Dacia, 1988, p. 5
  2. Garabet Ibrăileanu, apud prefața ediției Caragiale, Temă și variațiuni,            p. 9
  3. Ion Vartic, Domnul Belikov și nenea Anghelache, în volumul Modelul și oglinda, Ed. Cartea Românească, 1982, p. 7
  4. Paul Zarifopol, apud Ion Vartic, Modelul și oglinda, p. 7

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *