Dicţia energică a viziunii

Cine citeşte poezia Etei Boeriu poate să constate cu încântare ferma articulare a versului şi o deosebită energie, deopotrivă a sintaxei şi a viziunii, prin care imaginaţia poetei îşi edifică o mitologie inconfundabilă. Poemele ei privesc cu nesaţiu stuporile epice ale baladei, dar primesc în schelăriile lor cu egală forţă şi alte pulsuri ale eului care, pentru a se obiectiva, găseşte acele relaţii dintre cuvinte ce exclud fabula şi propun, în schimb, ceva cu totul şi cu totul de nepovestit: fiinţa lirică. Un intelect cunoscător al marilor experienţe mentale, exersat în magnifice întâlniri cu limbajul şi cu tot ce aduce el în timpul unor ascetice travalii e stăpânul impresionantei materii poetice din cele patru volume ale regretatei poete. Osatura solemnă a celor mai multe poezii, dicţia energică a viziunii fac de fiecare dată simţită prezenţa unei forţe lăuntrice, dispuse să aleagă, dintre atâtea forme ale discursului, scriitura – ceremonial.

În prefaţa ediţiei antologice (La capătu lmeu de înserare, ed. Dacia, 1985) ştefan Aug. Doinaş aşează natura poetică a Etei Boeriu sub semnul dionisiacului. E un adevăr esenţial ce priveşte relaţiile fundamentale ale eului liric cu realul. În  ceremoniile textului poetic se produc mişcările unei materii lirice ce degajă energii debordante. Unei intense participări, unui angajament neobişnuit ale eului faţă de propriile-i himere, astfel încât contururile lucrurilor par a se fluidiza, le răspunde, la nivelul textului, o energie articulatorie ce stimulează echilibrul prozodic, precizia formei. Foarte puţine elemente ale “civilizaţiei” au pătruns în lexicul poetei. Obsesiile ei, temele şi motivele se constituie cu ajutorul unui vocabular denominativ al unor forţe universale. Încărcătura semantică a unor vocabule ca: sânge, crâng, seară, pământ, lumină, scoică, noapte, negură, carne etc., este, de cele mai multe ori, preluată şi explorată fără violentări; metaforele sesizează câmpul simbolic al câte unui asemenea cuvânt, acordând o şansă de semnificare şi sensurilor lui primare. Consecinţa e o profuzie a punctelor de semnificare; faptul e relevant însă şi pentru apetitul comunicării ca şi pentru elanul expresiv al motivelor. De altfel chiar cogito-ul acestei poezii se situează sub semnul elanului, al unui elan al dăruirii pline de fervoare. În direcţia acestei idei, mi se pare semnificativ faptul că, în mitologia poetei, se poate intui o preocupare din adânc pentru formele curbe. Din această derivă impresia de intensă senzualitate, dar nu numai atât. Formele înseşi ale eului obiectivat, toate mişcările imaginarului relevă un mit al unei terestrităţi fluide. Într-un poem (O cupă răsturnată de tulipă, din Miere de întuneric, 1980) avem figuraţia unui eu – spirală, având nostalgia întregirii (cercului), el însuşi fiind doar pur reflex al unei lumi pentru care nedesăvârşirea implică nesaţiu şi fecunditate multiplă a formelor: “O linie curbă, niciodată cerc, / în căptuşită poala ei concavă / în cioburi de oglindă ce converg / spre miez şi-n ascuţişul lor suavă / substanţa mea o ciopârţesc mărunt, / m-adună, mă conţine, mă revarsă / fără sfârşit într-un pământ fecund. // Ce rugi să-nalţ când vreau cu limba arsă / să-mi beau eu însămi roua din belşug / şi din fâşii în carnea mea întreagă / să mă refac la loc, ce vicleşug / să folosesc când cercul mi se neagă / şi însăşi sinea mea e un intrând, / o cupă răsturnată de tulipă / ningând polen şi-n schingiuri urlând / risipei bucuria de risipă”. A se observa sugestia de voluptate dureroasă, asociată cu fertilitatea şi erosul, constante ale universului Etei Boeriu. De asemenea imaginea lumii ca generator – moloh al formelor, matrice uriaşă ce impune eului propriile-i structuri şi propriul nesaţiu.

De obicei, în scenariul textelor se adună elemente cu o puternică sugestie a fluidităţii. Predomină senzaţia de umezeală şi mişcările ondulatorii. Acestea, asociate adesea cu bezna, apa, ceaţa, mugurele, cheagul, aburul, meduza etc., configurează un tărâm de fertilitate nocturnă în care intuiesc nu numai fervorile unui apetit matern – thanatic, doritor să descopere, răspândită în real, însăşi substanţa primară a lumii, ci şi o înclinaţie obscură a eului liric pentru care terestritatea fluidă e un echivalent revelat cu voluptate. Straturile imagistice ale poemelor se înscriu între doi termeni polari: lumina şi întunericul. Registrele medii ale acestora includ: seara, fosforescenţa, vântul, roşul, ceaţa, lunarul etc. Impactele eului cu realul se produc cel mai adesea la aceste nivele medii. Acestea sunt în fond nivelele dramei. Lumea evocată în poemele Etei Boeriu se află, de fiecare dată, după sau înaintea desfăşurării unei drame. Un poem (Elegia I) îşi consolidează statura din linii cromatice intense în care predomină roşul, întunericul şi paloarea lunară. Dinamica acestora, provocând fosforescenţe, concentrează un mediu thanatic, generator de voluptate. Ultimele versuri ale poeziei edifică lectorul asupra dinamicii cromatice evocate; e vorba de surprinderea unei pure mişcări a eului ce se descoperă împresurat voluptos de temporalitate: “O noapte roşie adulmecă oraşul / şi curge ca rugina pe canale: / şi nu-mi aduc aminte-n întuneric / de trupurile morţii noastre – goale / subţiri şi lungi ca razele de lună, / să nu orbesc privind fosforescentă / lumina lor prelung îmbrăţişată, / să nu mă-ntunec când ascult atentă / foşnind trecutul, nici când rece-n palmă / se lasă frământat să nu mă doară, / nici când tresar când printre ierni şi toamne / pe nesimţite ne-am umplut de seară”. Ca în multe din poemele marilor poete(se), şi la Eta Boeriu, precum în poemele de mai sus, fenomenele lumii lăuntrice sunt sesizate de doi contemplatori, dintre care numai unul este activ; celălalt e un pur element pasiv, presupus a fi angajat în actul contemplaţiei; spectator mut şi docil, el reprezintă nevoia de cuplu a eului liric, proiecţie virtuală a receptorului (lectorului) abandonat semnificaţiilor textului; el poate fi însă şi un martor tăcut ce diminuează intensitatea solitudinii eului liric. Fără să scrie, de fapt, poeme de dragoste, Eta Boeriu investeşte acest contemplator pasiv cu semnificaţiile unui partener erotic, redus la o existenţă surdinizată în iureşul spovedaniei lirice.

În existenţa angajată spre moarte şi noapte, temă esenţială a acestei lirici,  poemele înregistrează ample metamorfoze, leziuni, rupturi, sfâşieri, locuri şi timpuri ale multiplelor drame. În toate acestea, nu o dată e întrezărit “golul” originar, spaţiu unic al mântuirii de răul timpului: “Să presupunem o cădere lentă, / o naştere spre gol a doua oară, / prin falduri de cenuşă transparentă / … /”.

Prin dicţia energică a viziunii, prin teritoriile transcrise, prin limbaj poetic şi travaliu monastic, Eta Boeriu rămâne o prezenţă singulară a literaturii române.

Aurel Pantea