Din Carnete de noapte

Nu poți începe întotdeauna cu tine. Nu ești nici mai bun, nici mai rău decât alții. Nu ești la fel, dar nu ești nici diferit. Pământul pe care calci, l-au călcat alții înaintea ta; stelele strălucesc la fel; nopțile sunt la fel de albe sau de negre. Nimic nu s-a schimbat, dar nimic nu e la fel! Și totuși: de unde vin și încotro se duc cei ce trec pe lângă tine? De ce nu-ți aruncă nicio privire? Ce semne, pe care nu le văd decât eu, fac ei cu mîinile lor ca niște bastoane răsucite de artrozele veacului?

*

            Întunericul curge ca o pastă informă. Din loc în loc, pete cenușii îl trag spre lumină, spre ziua ce așteaptă să se zămislească din pântecele ei de catran. După el vin, ca niște căței șchiopi ai pământului, strălucirile unor stele de tinichea, zornăitoare, incoerente, poate neputincioase. Liniștea e grea, încărcată de resturile nedigerate ale zilei, de prevestiri și fantasme. Câteodată și liniștea…tace, se îmbracă cu hainele de împrumut ale întunericului, cu țărâna nedesțelenită a stepelor, cu sclipirile ochilor de lup ai deșertului, cu freamătul de nebuloasă al adâncului oceanelor, cu redundanța găurilor negre ale haosului primordial.

*

            Dimineață de duminică. Cețoasă, cu un capăt în brume, cu altul în lumina nehotărâtă a răsăritului. Ceea ce a fost ieri, pare a fi rămas neschimbat, dar eu îi presimt curgerea de ceară topită a lutului primordial, al lutului acoperitor, peste care vor crește, obraznice și impenitente, fire de iarbă verde și buruieni puturoase.

*

            Când necazurile sunt departe, nu-ți pasă de ele. Ne iluzionăm că nu există decât necazuri prezente, că, asemenea bucuriilor, ele sunt rodul și rostul clipei de față. Există, însă, și un bine păgubitor, după cum există și un rău …păgubaș. Nici unul și nici altul nu are nevoie de explicații suplimentare. Diferența nu e de esență, ci de percepție. Și, cu toate acestea, cine ar putea rămâne indiferent  față de mulțumirea (poate chiar bucuria) că un necaz este departe iar un altul (căci întotdeauna va fi un altul!) este îmbrăcat în straie de ne(re)cunoscut? Nu lâncezeală, ci tihnă e ceea ce așteaptă sufletul păcătosului.

*

            Cum ar fi să fii independent de trupul tău? Să ai față de el relația pe care o are chiriașul, mereu în căutare de altă locuință. Ca și cum nu va trece multă vreme și te vei muta din el. Ar putea veni o vreme în care raportul dintre tine și trupul tău va fi cel dintre robie și moarte. Oricărei robii, inclusiv celei a trupului, îi este de preferat o moarte, fie ea și violentă. Una din smintelile vieții este cea de se ține la pas cu moartea. În aceeași cadență, cu pauze de respirație scurte și întâmplătoare. E modul cel mai pervers de a a-ți iubi propria nenorocire.

*

            Niciun vis nu poate fi povestit, ci doar aproximat sau reinventat. De ce m-aș strădui să aproximez o aproximație? Trebuie să fie o deosebire între lacrimile din vis și cele din realitate, nu-i așa? Altfel, de ce am mai plânge?

*

            Vocile unor prieteni morți: incredibil de vii, de autentice, ușor de identificat. Le aud cât se poate de clar, cu tonurile și semitonurile lor dintotdeauna: o muzică lineară, pasionată și obsedantă, ce merge direct la suflet. Cum să o evit, cum să nu o las să mă tulbure când, de fapt, asta mi-am dorit? Incertitudine și angoasă – doi însoțitori loiali și permanenți. Trebuie să învățăm nu doar să ne bucurăm, ci și să suferim mai mult.

*

            De ce suferim? Pentru că există și nedrepate. De ce suntem fericiți? Pentru că nedreptatea e incomensurabilă.

*

            Între moderație și sfințenie aț alege-o pe cea dintâi. Sfințenia nu e de aici, cu toate că Dumnezeu este omniprezent.

*

            Erosul trebuie chemat, iubirea înduplecată. E deosebirea dintre proverb și descântec.

*

            Ce faci când îți simți capul gol, inima pustie, trupul tras pe roată? Nu te poți vindeca pe fragmente, nu poți cere îndurare pentru boli a căror etiologie nu o cunoști. Trebuie să tai răul de la rădăcină. Doar că rădăcina e ascunsă în țărână, ramificațiile sunt fără de sfârșit, iar noi nu avem decât un singur suflet ce nu ține nici de „foarfecă divină”, nici de îndrumător circumstanțial.

*

            Între timiditate și retractilitate. Nu există o stare mai lipsită de pudoare și un prag mai îngust spre zări pe care nu le voi vedea niciodată.

*

            Ascult când Mozart, când Bach. Întunericul limpezește partitura, tonurile și semitonurile capătă o  independență surprinzătoare, ca și cum blândețea, asprimea, tumultul sau gingășia ar prinde trup și s-ar înfățișa în fața ochilor mei, totuși prea obosiți pentru a fi capabili să le distingă trăsăturile și să le dea nume. Aș putea să-i ascult și concomitent, deoarece sunt sigur că armoniile lor au același izvor și că suprapunerea n-ar face decât să-mi accentueaze sentimentul că a meritat să mă nasc. Fără încurajările lor, încrederea mea nu ar fi depășit-o pe cea a unei omizi care știe că nu va ajunge niciodată fluture. Poate că prea multă admirație generează frica, dar frica nu are grade de comparație, în timp ce ignoranța și plăcerea sunt ticsite de superlative și compasiune.

*

            Ajun de Anul Nou. Citesc toată după-amiaza, până târziu spre miezul nopții,  povești pentru copii. Povești din lumea întreagă, de pe toate continentele, culturile și zările. Odată mai mult, îmi dau seama că lumea e la fel peste tot: aceeași dorință de fabulos și fantatstic, aceleași trucuri, aceeași credință și aspirație spre bine, frumos și omenie.  Și, mai ales, aceeași diviziune deloc arbitrară, dar previzibilă, între buni și răi, bogați și săraci, șireți și cinstiți, naivi și lucizi, perfăcuți ori proști de-a binelea. În niciun alt domeniu al spiritului, înrudirea profundă dintre rase, culturi și mentalități nu este mai evidentă și, prin urmare mai ușor de probat, decât în ethosul popular. E ceea ce mă face ca, cu câteva minute înainte de trecerea pragului, să mă simt și mai solidar cu o umanitate care de atâtea ori m-a dezamăgit.

*

            Pregătire pentru noapte. Foiala și zgomotele zilei par a fi rămas în urmă. Dar ele nu dispar, le duci cu tine în apele somnului, populează visele, nasc coșmaruri și, în oazele de luciditate, trezesc speranțe. Trupul îl caută pe trup și amândouă caută un suflet nou, iar sufletul cel nou începe să nu-și mai recunoască vechiul și, cu siguranță, precarul și provizoriul lăcaș. S-ar putea ca noua destinație  să fie mai potrivită, dar unde vei pune tot ceea ce ai adunat?

*

            Visam că nu pot scrie dacă nu am mâinile curate și unghiile tăiate. Un vis lung, confuz, labirintic, cu puține luminișuri și deslușiri. M-am trezit și mi-am dat seama că avusesem dreptate. Și, în toiul nopții, am căutat după săpun și foarfece. Le-am găsit pe masa de lucru, printre creioane și pixuri. Le păstrez mereu acolo, pentru orice eventualite.

*

            Visez uneori (oare cât de des?) că sunt reîncarnarea lui Rudbeck cel Tânăr. Am fost fascinat, din prima clipă când am citit despre el, de „fanatismul” acestui mare naturalist suedez, care era încredințat că poate „reproduce” chipul tuturor păsărilor cunoscute. Operă de sistematizor, desigur, dar și operă de „artist” – un fel de Linné avant la lettre, cu talente pe care cel din urmă ori nu le-a avut, ori le-a ignorat. Numai un om care, asemenea lui Rudbeck, a trăit în intimitatea înaripatelor a putut avea pofta lui de viață și de … supraviețuire. Cei peste douăzeci de copii pe care i-a recunoscut sunt nu doar o mărturie, ci și un testament.

*

            El nu știe niciodată ce va scrie , dar știe ce nu va scrie niciodată.

                                        (N.B. Carnetul de noapte nu este un jurnal, ci un maculator cu foile netăiate)

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *