Dintr-o cronică a altor vremi

Încercând, în urmă cu nu prea mulți ani, să extrag linia directoare a numeroaselor texte puse sub semnul memoriilor, reconstituirilor, evocărilor, amintirilor, consemnărilor jurnaliere etc., am căzut pe formula datorată chiar celui care îmi mișcă stiloul pentru înseilarea rândurilor de față: mistificțiuni. Întrucâtva, mai la suprafață privind lucrurile, n-am fi departe nici de un soi de arheologie literară care, pe parcursul efectuării, refuză tocmai mecanismul științific utilizat  în arheologia propriu-zisă, deci ca disciplină a istoriei. Ar trebui, așadar, să refac un traseu în timp, un timp care nu mai este, utilizând întâmplări, oameni, „atmosferă”, idei și simțiri care nu mai sunt, cu înțelesuri și semnificații care, pierzându-și contextul, plutesc în vid. Ce să spun despre mine și, mai ales, despre un altul (să-i spunem mai articulat: alteritate), când fiecare a trăit „istorii” diferite, nu doar literare, ci și personale, afective, profesionale, sociale și încă altele? Administrativ, mai beneficiem de câte un inevitabil C.V., o dublură a Cărții de identitate, un fel de schemă a trecerii noastre prin lume, concentrată pe o filă ce stochează supoziții eșuate în banalitatea datelor în principal cu expresivitate cronologică. Și, atunci, fiecare dintre cei tentați de aliniamentele unei specii dintre cele amintite mai sus face un pas înspre literatură, la graniță sau, uneori, chiar reușind (destul de rar, totuși) să o treacă,  fiindcă acolo ficțiunea nu e doar un modùl al reușitei, ci și unul al scuzei.

            Deci: Când m-am întâlnit prima dată cu Mircea Anghelescu? Dacă nu ții un jurnal, fiindcă n-ai vrut niciodată să accepți că memoria va putea avansa semne de falimentare, îți rămâne să apelezi la niște hîrtii îngălbenite … dacă le-ai mai păstrat. Era prin 1964, Ștefan Aug. Doinaș primise – după perioada de detenție și, apoi, de domiciliu forțat – dreptul de a publica (aștepta chiar sî-i apară volumul Cartea mareelor) și venise la Baia Mare, împreună cu alți doi poeți, la una din frecventele, pe atunci, „Întâlniri cu cititorii”. Eu lucram, după o scurtă perioadă în învățământ, la ziarul regional, unde inițiasem o pagină săptămânală de „Literatură și Artă“. La întâlnirea pe care am avut-o cu poetul, la care a participat și Monica Lazar (prietena noastră comună, pe atunci lector la Institutul Pedagogic din localitate), după ce mi-a dat două sau trei poeme pe care i le solicitasem pentru a însoți consemnarea în ziar a evenimentului respectiv, pe parcursul unei discuții lejere, acesta m-a întrebat ce mai scriu. Întrebarea – venită după un amical portret pe care mi-l făcuse Monica Lazar –era îndreptățită, fiindcă, venind de la Cluj la Baia Mare, pierdusem contactul cu pulsul frământărilor literare, cu „strategia” revistelor, telefonul fiind de prea puțin ajutor (în plus și pe motiv de … precauții, fiindcă nu știai dacă nu are cumva și ramificații). De fapt, încercasem o trecere dinspre critica „de întâmpinare” (însemnând consens inițial cu redacția, promptitudine, spațiu acordat ș. a.) înspre istoria literară, față de care redacțiile nu aveau și constrângeri de programare).

            Apoi, chiar momentul cultural se arăta tulburat, ca urmare a întăririi proiectului estetic în literatură în fața celui ideologic, conflictualul mergând până la scindarea lumii scriitorilor: grupul de poeți aflați în jurul lui A. E. Baconsky avansase programul „poeziei de notație”, opus proletcultismului, iar generația ’60 căuta să refacă legătura cu perioada interbelică. Dar, în prealabil, pentru a așeza lucrurile într-o matcă fertilă, reconsiderarea orizontului estetic maiorescian devenise imperios necesară (apăruseră câteva studii relevante în acest sens). Așa că i-am răspuns poetului că sunt pe punctul de a termina un mic studiu, consacrat desprinderii „ideii poetice”, așa cum a conturat-o ideologul „Junimii” în relație cu poezia lui Octavian Goga (ideea patriotismului „căzută“  în trăirea “sensibilă“, cu prelungire în tentativele timpului pe care îl trăiam de a depăși versificarea ideologică). După ce ne-am rătăcit puțin prin poetica Cercului Literar de la Sibiu, mi-a spus că fac un lucru interesant și necesar, dar mi-a recomandat, totuși, să încerc să-l public nu în „Steaua”, ci să caut o publicație care, prin profilul ei, să nu fie una prea atent pândită de cenzură. L-am ascultat, fiindcă mă întrebasem și eu dacă va fi acceptat faptul că nu puteam ocoli aducerea în scenă a filozofiei kantiene și, mai ales, a celei schopenhaueriene. Așa m-am oprit la revista „Limbă și literatură”, care apărea sub auspiciile Societății de Științe Filologice.

            La puțin timp după trimiterea articolului, am primit o scrisoare, cu antetul revistei, prin care eram anunțat că textul meu va apare în numărul următor al publicației. Scrisoarea era semnată: Mircea Anghelescu, articolul a apărut în vol. XII/1966, doar mai târziu am aflat că semnatarul scrisorii era secretar de redacție, adică de el depindea, în mare măsură, alcătuirea sumarului. Nu-mi aduc aminte dacă, în acea perioadă, am reușit să fac un drum la București. Dar un an mai târziu, în vol. XIV/1967 al aceleiași reviste, mi-a apărut un al doilea articol, intitulat V. Voiculescu. De la Poezii la Ultimele sonete, un alt text cu unele accente „incomode” ; filiera fusese,  însă, aceeași.

            Apoi, transferat la Teatrul Dramatic din Baia Mare și, în 970, la Teatrul din Sibiu,  eram obligat, ca director, să fac frecvente deplasări la București, fie la minister (fostul Comitet Național pentru Cultură și Educație Socialistă), îndeosebi pentru dificile discuții privind alcătuirea repertoriului, fie la diferite teatre din Capitală sau la Uniunea Scriitorilor, în vederea stabilirii unor colaborări cu autori, regizori, cu scenografi și chiar cu actori bucureșteni. Uneori mă însoțea și soția, având  colaborări la edituri, printre care „Cartea Românească”, „Eminescu” și “Ion Creangă”, iar eu îndeosebi la „Minerva” și “Eminescu” (din fericire, cele mai multe având sediul în aceeași clădire cu Direcția Teatrelor din minister). Erau zile agitate, fiindcă nu puteam, prin chiar „fișa postului”, să nu urmăresc și unele spectacole. Dar nu cred că, pe parcursul acestor deplasări, să nu fi avut măcar o scurtă întâlnire cu Mircea Anghelescu (pe atunci transferat și el la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”). Oricum, în acea perioadă, relația amiabilă dintre familia Anghelescu și familia noastră a devenit prietenia care ne leagă și astăzi. De regulă, nu ne întâlneam în oraș, ci la locuința lor din Bucureștii Noi. De câteva ori, au poposit și ei la locuința noastră din Sibiu – când reușeau să evadeze din București înspre Carei, din Maramureș, ultimul oraș eliberat de armata română la dsfârșitul celui de al doilea Război Mondial, unde părinții Nadiei se stabiliseră, într-o vreme, iar fiica lor făcuse liceul. Revăd scena când, intrați în apartament, Mircea ne-a spus că Sibiul nu l-a primit cu bucurie, drept care am obligația să-l ajut să remedieze pana de cauciuc pe care o avusese tocmai la intrarea în oraș. Oricum, după cele petrecute, și-au scurtat vizita, mai având încă de parcurs distanța destul de mare până la Carei.

            Deși Mircea, ca și Nadia, soția sa, absolviseră, în 962, secția de Arabă-Română a Universității din București, dar Nadia optase, de la început, pentru cariera universitară. S-a afirmat repede – pe plan național, dar și european – ca specialistă în cultura arabă, domeniu mai puțin abordat la noi. A publicat, pe această direcție, cărți de referință până astăzi, aproape toate traduse și în alte limbi, dar voi menționa doar, exemplificând, că, de la volumul său de debut (Limbaj, cultură și civilizație arabă, 1986) până la cel relativ recent (Introducere în Islam (2014), a mai tradus utilul Dicționar de civilizație musulmană (2007), dar a elaborat și alte studii, printre care și unul cu deschidere esențială, Identitatea arabă (2009).

            Mircea și-a schimbat traiectoria, orientându-se către irtoria literaturii române. Schița de intenție cu privire la modul de abordare a fenomenului literar, în parte vizibilă încă în volumul său de debut (Corespondența lui Barbu Delavrancea, 1967) se va concretiza și îi va asigura un loc aparte în domeniul respectiv, odată cu apariția volumului Preromantismul românesc, apărut în 1971. În epocă, șablonul instituțional, ca să-i apun așa, impunea studiilor mivelul factologic, cu atenția cuvenită pentru a nu ieși din cadrele prestabilite politic, deci  prin viziunea „corectă” asupra istoriei, iar în interpretare se urmărea redarea cât de cât fidelă a textului avut în vedere. Volumul din 1971, dar și cele care i-au urmat, ne arată că Mircea Anghelescu practica, însă, o lectură circulară, în sensul că, plecând de la un centru, care era opera, cercetarea se deschidea spre autor și lumea timpului său, mai întâi cercetată în spațiul național, apoi ridicată spre dimensiunea interculturală, îndeosebi europeană. Și nu sunt singurul care am înțeles că studiile sale dezvoltă o istorie literară contextuală, o demonstrație, de fiecare dată convingătoare, nu a insularității creației românești, ci a mai largii sale participări la o spiritualitate în care granițele marchează, dar nu izolează. Chiar și mai recentele sale dcărți, apărute în 2020-21, ilustrează, și prin titlurile lor, că Mircea Anghelescu înțelege literatura – și, mai aplicat, cultura – ca un fenomen viu, chiar și atunci când este recuperat din istorie.

            În 1979, într-o conjunctură favorabilă, am părăsit zona administrativă, de care nu m-am simțit niciodată atras, și am cerut transferul la revista de curând înființată la Sibiu, „Transilvania”. Și până atunci, considerasem că revista nu avea o acoperire corespunzătoare la segmentul de comentare a edițiilor critice din opere ale scriitorilor români, în care se specializase Editura „Minerva” (cu o serie în parte valabilă și azi), și la cel al „criticii de întâmpinare” (pentru criticii din redacție era mai mult o obligație de serviciu, având alte proiecte). Într-o deplasare la București, după discuții detaliate cu Mircea Anghelescu și cu Dan C. Mihăilescu, am reușit să-i conving să accepte calitatea de titulari de rubrică. Neavând colecția revistei în față, n-aș putea spune cât timp a apărut „Cronica edițiilor” semnată de primul dintre noii colaboratori. Mi_a rămas în memorie doar faptul că primeam, la timp, plicul din care scoteam dactilograma care, de regulă, se încadra în spațiul tipografic stabilit. Sigur, chiar dacă, uneori, acesta era depășit, nu suprimam nimic din text: revista având format A4, broșată, acorda o libertate la tehnoredactare pe care nu o au publicațiile în format de ziar.

            Complementar, n-aș putea să ocolesc, la episodul Sibiu”, faptul că – între 1977 și 1986 –, în organizarea revistei „Transilvania”, s-au desfășurat „Colocviile de critică”, la care invitam mulți istorici și critici literari din toată țara. Moderatorul întrunirilor era Prof. Romul Munteanu, directorul Editurii „Univers”, care, împreună cu Mircea Tomuș, redactorul șef al revistei, consultând și alți participanți, stabileau tematica sesiunilor. Nu s-a solicitat niciodată participanților să predea, în avans, textul comunicărilor: acestea puteau fi prezentate atât oral, cât și redactate, discuțiile erau realmente libere, iar textele urmau să ne fie trimise ulterior, în dactilogramă, pentru a fi publicate fie în revistă, dar în special în volumul dedicat fiecărei ediții. Pentru a avea și ulterior o imagine completă a dezbaterilor și fiindcă nu aveam la dispoziție o persoană în stare să asigure o stenogramă; ne mulțumeam cu înregistrările efectuate, în condiții deloc mulțumitoare, cu un magnetofon cam învechit.

            Colocviile au avut meritul de a oferi modele de abordare modernă a creațiilor puse în discuție, dar, totodată, nu erau ocolite, ci expuse și comentate noile orientări din teoria literaturii și teoria culturii, avansate atât pe plan mondial cât, mai ales, european. Cea de a XI-a ediție a Colocviilor a fost oprită: pretextul a fost imposibilitatea finanțării ei. E adevărat, costurile nu au fost modice nci până atunci; dar – și lucrul acesta a fost mereu la vedere pentru cine știa să privească – alte aparate, mai… sensibile decât îmbătrânitul nostru magnetofon au înregistrat nu atât comunicările, cât discuțiile libere, fără îngrădiri.

Nu cred că Mircea Anghelescu a lipsit de la vreo sesiune: era considerat, ca și azi, de altfel, o autoritate în materie de istoria literaturii, și nu numai. Iar din opunctul de vedere al prieteniei noastre, întâlnirile au consolidat-o. Dar, poate, ar trebui să mai adaug o notă: în lumea literară de ieri, de azi și, cum sunt semne, și de mâine, disputele sunt frecvente, dar noi n-am avut niciodată controverse, nici n-am căutat vreunul să ne impunem punctul de vedere. Ne-am acceptat așa cum suntem. După 1990, amândoi fiind conducători de doctorat, ne-am mai întîâlnit în câteva comisii de susținere, apoi ne-am limitat la schimburi de cărți, la mail-uri și apeluri telefonice sau la schimburi de mesaje cu prilejuri mai ciudate, cum este și cel de față.

            Citind aceste rânduri așternute sub titlul de „cronică”, Rodica îmi reproșează că am scris prea mult despre mine. I-am răspuns că eu am scris doar despre acel Mircea Anghelescu pe care îl cunosc eu. Alte istorii nu-mi aparțin. Dar, în cele din urmă, recitind ceea ce am scris, intuiesc sau, mai exact, simt ce se află sub reproșul de mai sus: absența unei explicații. Pe hârtie am decupat cam cinci decenii de viață, din viața lui și din viața mea, prin care trece firul nu al unei simple relații, ci al unei prietenii. Faptul că ne despărțeau, ca vârstă, doar doi-trei ani, nu însemna nimic, cum nu înseamnă nici acum. Am aproximat acum ceea ce n-am știut atunci, respectiv momentele în care  au apărut semnele apropierii, nu și durata ei, mai ales cînd știi că timpul erodează formele, atât pe cele fizice, cât și pe cele ale sensibilității, ultimele primind și destrămarea prin spațialitate. Or, distanța la care ne aflam putea fi măsurată pe hartă, iar întâlnirile – cum s-a putut înțelege și din cele expuse până aici – se opresc la o cifră aproape rizibilă. Uneori, scăldându-ne în prețiozități în uz, formulam metonimic faptul că ne-am întâlnit mai mult pe teritoriul culturii, decât în viața de toate zilele. Când, la locuința lor, le-am dat volumul meu despre Nietzsche, el i l-a arătat Nsdiei și i-a spus: „Uire, dragă, cu ce lucruri enorme se oncupă omul ăsta!”  Când mi-a trimis volumul său consacrat „mistificțiunilor”, după ce l-am citit, Rdodica m-a întrebat: „Despre ce scrie?” I-am răspuns: „Mircea a mai descoperit o istorie paralelă.“. Sigur că ne citeam, unul-altuia, articolele și cărțile sau, câte o dată, doar le răsfoiam, ca să luăm act de cuprins (să nu fim ipocriți, e vorba tot de rutină, de o practică obișnuită), cum nici la telefon nu te arunci în nu știu ce probleme complicate, ci te rezumi la amabilități, soliciți o informație sau – dar mai rar – filtrezi evenimente din pestrița lume scriitoricească (lucru care și el ține de o anume naturalitate). Iar fiindcă, astăzi, avem fiecare, în bibliotecile noastre, raftul cuprinzând volumele pe care le-a publicat celălalt, mai știm, și el, și eu, că o dedicație pe o carte este, de la caz la caz, ecoul unei prețuiri sau expresia reciprocității elegante, poate ascunde o solicitare sau o nuanță demonstrativă, poate fi expresia unei afecțiuni ori a bucuriei unei reușite ș.a.m.d. De regulă, te dezvăluie puțin, deși nu totdeauna în culorile dorite. Nici el, nici eu, nu ne-am străduit să scriem despre fiecare carte a celuilalt: ar fi definit o „relație”, nu o prietenie. Nu mi-a solicitat niciodată o intervenție undeva sau la cineva; nici eu nu i-am cerut așa ceva. Iar acum m-am străduit să ocolesc cuvinte precum: înțelegere, respect, prețuire etc. – aș cădea pe un dicționar prea pretențios. Oricum, nu sunt deloc convins că am reușit să explic „povestea duratei”. Dar sunt aproape sigur că nici Mircea Anghelescu nu va reuși. Doar că ea există.

            P.S. Acest text a fost scris pentru un volum omagial prevăzut să apară când „personajul” său atingea opt decenii de existență. Dar varii conjuncturi și … conjecturi au împiedicat editarea cărții. Suntem mulți cei care, încă, o mai așteptăm, nu pentru că am risipit cuvinte, ci fiindcă acestea s-au cerut scoase din intimitatea lor.