Discursul îndrăgostit
Toți cititorii (cu excepția unora care se cred critici literari) vor să se bage – și se și bagă – în sufletul scriitorilor, transformînd lectura într-o agresiune amoroasă și efortul de înțelegere într-un asalt de dragoste. Puțini au însă tupeul de a pătrunde în toate cotloanele și de a ajunge să dialogheze cu ei ca și cu iubitul menit (sau, cu vorbele Mihaelei Vancea din „Vatra”, nr. 1-2/2021, ducînd intimitatea pînă „aproape de statutul familiarității dintre doi amanți”), atingînd astfel beatitudinea identificării. Dar chiar asta i se întîmplă Angelei Martin (în Lăuntrul ca scenă. Dialoguri cu Fernando Pessoa, Editura Tracus Arte, București, 2020) după ce se scufundă în Cartea neliniștirii: „Tot strecurîndu-mă în sufletul tău, simt că m-am afundat într-un fel de conviețuire multiplă”. Nu mai e doar un efect de comprehensiune, ci unul de contagiune existențială, ca și cum Angela ar fi atins condiția de multiplicitate a echipei de heteronimi care e Pessoa. Cît a fost vorba doar de înțelegere, multiplicitatea heteronimică i s-a părut doar „un moft al lui Pessoa”, drept care i-a și identificat cu el „fără a mai sta pe gînduri.” Dar lectura din acest eseu-dialog sare de la nivelul cuvenit înțelegerii la cel al trăirii în „regim Pessoa”. Premisa acestui dialog e una de exegeză onestă, obișnuită chiar, pornită cu gîndul de a-i „repera treptat temele obsesive” – și așa se și întîmplă o vreme -, numai că pe parcurs exegeza devine discurs de seducție a seducătorului și, mai ales, discurs de alint al iubitului, după ce fusese unul de persuasiune cîtă vreme Angela avea „senzația” că Pessoa se „opune” „cu vehemență percepției mele” – și încă se opune „cu întreaga ta alcătuire ocultă”. Persuasiunea amoroasă e însă un asalt cu destui sorți de izbîndă – iar ai Angelei sînt chiar eficienți. Intimitatea ajunge destul de repede la stadiul în care cochetăria își poate permite să folosească ofensa ca alint: „Ce vorbești, Pessoa? Fugi de-aici cu ideile tale pătrate!”. Nici n-ar mai avea unde să mai ajungă de vreme ce însuși discursul „ofensator” a devenit nu doar unul provocator, ci unul de-a dreptul amoros. O declarație de dragoste e, într-un fel, și o somație. Îl pot înțelege pe Pessoa că a încercat să scape, deși nu era cum, căci în final discursurile lor se întrepătrund și chiar și visele unuia sînt trăite de celălalt: „Se făcea că dormeai. Și dormind, mă așteptai în visul tău cu brațele deschise, neînțelegînd sau numai refuzînd să înțelegi că nu eram decît un răsărit îndepărtat, ba chiar cel mai îndepărtat răsărit pe care l-ai visat vreodată. /…/ în timp ce tu mă visai ca pe un răsărit abia înfiripat, eu apucasem deja să dau în asfințit – nu mai eram decît o fluturare, o eșarfă stelară peste dogoarea unui fluviu încărcat de Ophelii moarte”. Unde ar mai putea merge identificarea dincolo de această trăire a visurilor celuilalt? E staza ultimă.
Orice discurs îndrăgostit tinde să atingă intensitatea și inefabilitatea poeziei. Sînt destule pagini/momente în care Angela vorbește transportată, în care exegeza se topește în versete. E soluția – inevitabilă – a înflăcărării în trepte, finalitatea muzicală a unui discurs cu premise raționaliste, dar care s-a drogat pe parcurs cu dragoste. Dragostea, se zice, transcende înțelegerea, deslușirea de sensuri și semnificații devenind astfel doar prima dintre treptele pe care se avîntă. Așa pare să fie și aici.
Nu-i vorba că Angela ar vrea, „de bunăvoie,” să-și piardă cumpătul, căci, dimpotrivă, face mereu eforturi de a și-l păstra și de a pune în dubiu spusele lui Pessoa. E un proces de meditație stimulată (dincolo de procesul bachelardian de visare pe marginea paginilor, cu lectura pierdută în reverii și amintiri), de intrare într-un dialog efectiv (și afectiv numaidecît). E un ritual cel al tentativei de a-l aduce pe Pessoa cu picioarele pe pămînt. Mereu e întîmpinat cu observații, provocat cu obiecții („sînt elucubrații demne de o literatură de senzație” ș.a.), pînă într-atît contestat în spusele lui încît, „la un moment dat” Angelei „aproape toate î(m)i par false” (pentru a le dovedi apoi cu atît mai întemeiate). Polemica își are strategiile ei, învăluirile ei perfide și fandările subtile ori doar înșelătoare. Le folosește și Angela, inclusiv trucul modestiei („Nu mă pricep să te contrazic/…/ am avut deja de prea multe ori naivitatea să cred că te-aș putea coborî la nivelul meu”; „ce nebunie, Dumnezeule, să-mi închipui că voi izbuti să te-nțeleg” etc.), unul care asigură credibilitatea obiecțiilor ridicate cu eroism de pe treapta umilinței. Dacă, totuși, cineva atît de copleșit face o obiecție, înseamnă că treaba e gravă și deriva prea calificată, prea săritoare în ochi. Cu această precauție bună de tras pe sfoară pornește polemica de idei. Problema e dacă o astfel de polemică a legală (nu contează că inegală) cînd e vorba de poezie (firește, Cartea neliniștirii nu e poezie – nu e? -, dar Pessoa e poet – și pentru Angela, după cum tranșează la p. 117). Desigur, și-n poezie, dar cu atît mai mult cînd aceasta își asumă o altă formă, apar destule „idei”, face și ea prestație sapiențială. Au ele însă același rol, aceeași funcție ca și într-un eseu? Sînt ele „idei” predispuse la contestație și negație, la dialog, ori sînt elemente menite purei constatări și apoi integrării lor într-o viziune? Poezia (Poezia) are, ca și Biblia, o condiție supremă de ineranță. Adică, spre a vulgariza cît mai drastic acest concept de exegeză biblică, ea nu minte, e ingral adevărată și fără afirmații contradictorii. Acolo unde ni se pare că găsim o contradicție, o incoerență, nu e vorba, de fapt, decît de un handicap hermeneutic, de o insuficiență comprehensivă. În cazul lui Pessoa astfel de accidente ni se pare că găsim frecvent (o spun ca simplu amator, desigur) și problema nu constă în evidențierea lor, ci în armonizarea lor în cadrul viziunii. (Desigur că nu-i ceva ușor, mai ales la un poet care face ocultism și dinadins și fără voia lui, dar cu voie de sus, ca să zic așa). Dacă Pessoa zice, bunăoară, că „noi suntem cei ce nu suntem”, cel mai probabil (va fi spus-o cineva, sigur) e o afirmație legată de „Eu sunt cel ce sunt” – și atunci e aproape limpede de ce „noi suntem cei ce nu suntem”. Ca să-i poată problematiza/relativiza spusele, Angela face și ea sofistică și echilibristică, spre a întreține frenezia comunicării/comuniunii, una în care dezacordul întețește legătura.
Reflecțiile lui Pessoa îi induc Angelei o stare de efervescență reflexivă și-n bună parte dialogul devine unul de „idei” (asta pînă cînd el devine unul de visare); purtat, firește, pe seama „temelor obsesive” ale lui Pessoa și pornit de la aforistica în care ele cristalizează. Temeritatea Angelei e protejată de modestia ei, căci ea își asumă să „recapituleze” ”lucruri știute și răsștiute”. (Desigur că nu e chiar așa, dar principiul ei „reflexiv” se bizuie regulat pe bunul simț. Numai că, în opoziție cu fulgerele aforistice ale lui Pessoa, de care Angela se cutremură mereu, ce șanse poate avea bunul simț? Dar nu dreptatea afirmațiilor o caută Angela.). Emulația aceasta, transpusă în dialog „polemic”, e, în realitate, o inducție în efervescență. Căci despre o lectură efervescentă relatează Angela Martin. Iar finalul de reverii anamnetice demonstrează că efervescența e trăită pînă la capăt. De parcă n-ar fi scris Pessoa destul, Angela e gata să scrie mai departe în locul lui (care e și al ei).
