Distopie și feminism
În primăvara lui 1984, trăind în Berlinul de Vest, scriitoarea canadiană Margaret Atwood începe să scrie un roman, intitulat inițial Offred, eponim al protagonistei. Ulterior, titlul avea să fie schimbat în Povestea slujitoarei, iar romanul vedea lumina tiparului peste un an, în 1985. Berlinul de Vest, în vremea respectivă, era, după cum povestește autoarea însăși, încercuit de infamul Zid[1], ce separa Germania de Est de Germania de Vest. Ajunsă acolo cu o bursă pentru artiști, în încercarea autorităților de a popula un oraș ce devenea lipsit de viață[2], autoarea relatează că a rămas profund marcată de vizita în Cehoslovacia, Germania de Est și Polonia. Pentru cei veniți din afară, atmosfera acestor țări era vizibilă, dar „conținutul nu”[3]. Această atmosferă de permanentă suspiciune, de neîncredere în cel de lângă tine și de izolare e ceea ce transpare cel mai clar în roman.
Am intrat în contact cu universul distopic din Gilead prin intermediul ecranizării cărții. Filmul m-a făcut curioasă prin atmosfera de teroare disimulată într-o aparentă bună-voință, prin secretomania ce se dovedește necesară și prin amploarea ororii, ce se dezvăluie tot mai mult în fiecare episod. Ritmul narativ destul de alert m-a pierdut însă, pentru că părea în prea mare contrast cu personajele atent construite din punct de vedere psihologic. Am renunțat din aceste motive la film încă de la prima serie.
Cartea am ajuns să o citesc recent, intrigată de apropiata lansare a continuării. Testamentele e programat să fie lansat în limba engleză în 10 septembrie 2019 și urmărește, se pare, aceleași personaje. Cartea e deja pe lista nominalizaților pentru Booker Prize (un foarte prestigios premiu american pentru ficțiune) pentru anul în curs. Cred că întreg mapamondul literar a rămas surprins în momentul în care Margaret Atwood, scriitoarea în vârstă de 87 de ani, anunța continuarea unei cărți scrise cu 30 de ani în urmă. Deși nu îi citisem cărțile, eram familiarizată cu direcția prozei lui Atwood din presa literară de limbă engleză, unde este o prezență constantă, nu doar prin articolele scrise, ci și prin inovațiile tehnice[4] aduse în domeniul scrisului. De la primele pagini ale Poveștii slujitoarei, am înțeles de ce această distopie bizară a determinat protestatari împotriva opresiunii din diferite țări să poarte costumul roșu cu bonetă albă al Slujitoarelor din Gilead. Ele sunt esența imaginii opresiunii îndreptate împotriva femeii. Iar scriitura romanului e definitorie pentru înțelegerea Slujitoarelor.
Margaret Atwood e de mult timp o figură definitorie a literaturii de limbă engleză. Scriitoare din Canada, una dintre primele feministe ce au activat în granițele acestei literaturi, ea se găsește într-o relație foarte complexă atât cu mișcarea feministă, cât și cu mediul politic. Autoare a peste 40 de romane, colecții de proză scurtă și cărți de poezie, Margaret Atwood s-a definit, încă de la primul roman, Femeia comestibilă, drept un scriitor pentru care esențială e expunerea ființei feminine drept ființă umană, dincolo de toate prejudecățile, limitările și convențiile adeseori sexiste ale societății. Cu toate acestea, în repetate rânduri de-a lungul carierei sale literare, Atwood a refuzat în mod public eticheta de feminism pentru scrisul ei. Cele mai recente luări de poziție în acest sens sunt articolul publicat de ea în „The Globe and Mail”, intitulat chiar Am I a Bad Feminist? (Nu sunt o feministă bună?) în care ia poziție față de exagerările celui de-al treilea val al feminismului (inclusiv dorința de a ignora legea) sau comentariile legate de legitimitatea acuzațiilor scoase la suprafață de mișcarea #MeToo. Înfierată de feministele militante pentru aceste comentarii, Atwood dă dovadă de capaciatea remarcabilă de a păstra un echilibru în avalanșe de opinii divergente, de cele mai multe ori dictate de emoții. Și exact în acest echilibru menținut pe muchia de cuțit a emoțiilor constă și amprenta inconfundabilă a stilului său și a atitudinii sale definitorii din proză. De asemenea, componenta distopică joacă un rol fundamental în ecuația scriiturii lui Margaret Atwood. Ca și în cazul feminismului, autoarea respinge eticheta de SF atribuită unora dintre scrierile sale, dar face acest lucru în virtutea dorinței de a nu i se asocia scrisul cu acel gen de SF ce implică creaturi extraterestre și planete îndepărtate. Atwood descrie lumi posibile pe Pământ, în care nu se întâmplă nimic din ceea ce umanitatea nu a făcut deja. Și totuși, ororile din Povestea slujitoarei, relatate de un personaj dezumanizat de teroare, sunt greu de acceptat drept posibile și, mai mult, deja petrecute într-un punct al istoriei, inițiate de mâna omului.
Offred este o slujitoare în Republica Gilead, un stat totalitar cu regim teocratic, ce a înlocuit Statele Unite ale Americii. Din cauza natalității foarte scăzute, Slujitoarele au rolul de a purta copiii cuplurilor cu probleme de fertilitate din elita Republicii. Familia unde este repartizată Offred e formată din Comandant și soția sa, Serena Joy, o fostă cântăreață gospel și susținătoare a valorilor tradiționale. În fiecare lună, atunci când Offred ajunge în perioada fertilă, are loc Ceremonia, un viol investit cu semnificații spirituale, în care Comandantul încearcă să o lase însărcinată pe Offred în prezența soției sale.
Offred nu are niciun fel de libertăți ca de altfel toate femeile din Gilead. Nici măcar numele nu e al ei, fiind un derivat de la prenumele Comandantului căruia îi aparține în perioada respectivă. Are voie să părăsească casa doar pentru a face cumpărături, fiind în permanență supravegheată, ușa camerei sale nu se închide complet, iar spionii se află peste tot în jur. Pe măsură ce Offred își spune povestea, ea rememorează și evenimente din viața anterioară, de dinainte de Gilead. Ea fusese căsătorită cu Luke, un bărbat aflat la a doua căsnicie și împreună aveau o fetiță. Mama lui Offred, o activistă feministă, o crescuse singură, cu o permanentă ură direcționată împotriva bărbaților, pe care Offred nu o împărtășea. În vremea de dinainte de Gilead, lumea era invadată de toate tarele sale moderne: pornografie, prostituție, violență împotriva femeilor, poluare și o natalitate aflată în declin. Cu ajutorul armatei, extremiștii ce pun bazele Republicii îl asasinează pe Președinte și instituie starea de urgență, interzicând brusc toate drepturile femeilor, inclusiv acela de a deține proprietăți, de a avea locuri de muncă sau chiar de a citi. În încercarea de a scăpa de regimul opresiv, Offred și soțul ei sunt prinși, iar ea îi își pierde familia, fiind trimisă într-o tabără de reeducare, să devină Slujitoare.
Acest centru de reeducare este administrat de așa-numitele Mătuși, între care se remarcă Lydia, cea care conduce Centrul. Discursurile ei dezvăluie convingerile Republicii Gillead, conform cărora femeile trebuie să le fie întru totul supuse bărbaților și să aibă drept singură preocupare nașterea și creșterea copiilor. Toate aceste enormități sunt deghizate într-o atitudine protectoare față de femei, cărora li se spune că astfel sunt protejate și respectate mai mult decât în lumea anterioară. În realitate, Mătușile sunt de o violență extremă, pedepsind orice încercare de revoltă în cel mai crud mod posibil.
În casa Comandantului, Offred este tratată cu un amestec de răceală și dispreț, fiind evident faptul că soția acestuia o tolerează ca pe un rău necesar și că celelalte servitoare din casă o disprețuiesc. În timp, Comandantul va iniția o apropiere umană dincolo de relația sexuală pe care o impune rolul Slujitoarei. Astfel, Offred află de existența bordelurilor, unde au acces doar cei din elita Republicii și unde își întâlnește prietena din viața de dinainte, Moira. Prinsă în timp ce încerca să evadeze din Centrul de Reeducare, ea alege să fie prostituată mai bine decât să fie deportată în Coloniile toxice.
După câteva luni în care sarcina lui Offred să lasă așteptată, soția Comandantului, presupunând că acesta este infertil, o îndeamnă pe Offred să înceapă o relație cu Nick, șoferul familiei, pentru a se asigura că va exista o sarcină (eșecul ar fi fost aspru pedepsit de autorități). Serena îi promite lui Offred că, dacă sarcina se va instala, îi va dezvălui unde se află fetița ei. La scurt timp după aceea, Serena află de escapada Comandantului și a lui Offered și îi promite Slujitoarei că se va răzbuna. În același timp, Nick, șoferul, o anunță că dubița poliției secrete care vine după Offred e de fapt din partea Rezistenței. Offred pleacă cu ei, neștiind dacă drumul o ducea spre moarte sau spre libertate.
Romanul se încheie cu un epilog, datat 2195, la mulți ani după ce Republica a dispărut. Un profesor universitar, specialist în istoria Republicii Gilead, relatează povestea casetelor ce conțin gândurile Slujitoarei, găsite într-un oraș din statul american Maine. Totuși, nimeni nu știe care a fost sfârșitul femeii și dacă a reușit într-adevăr să scape sau a fost capturată.
În regimul teocratic din Gilead, corpurile femeilor devin instrumente politice. Fiindcă Republica apare ca răspuns la situația creată de natalitatea scăzută, întreaga structură a statului, cu toate motivațiile sale religioase și ierarhie politică rigidă, este clădită în jurul unui singur scop: controlul reproducerii. Instituția statală atacă această problemă direct, preluând integral controlul asupra corpurilor femeilor și subjugându-le politic. Ele nu pot vota, nu pot avea proprietăți, nu pot avea locuri de muncă, nu pot citi și nu pot face nimic altceva ce le-ar putea ajuta să devină subversive, independente sau să le confere ipostaze din care să-și poată submina soțul sau statul. În ciuda unei retorici pro feminine practicate extensiv, în Gilead subjugarea totală a femeilor creează o societate în care ele devin subumane. Sunt reduse la funcția lor reproductivă, tratate strict în funcție de viabilitatea aparatul lor reproducător. La un moment dat, Offred afirmă că slujitoarele nu sunt nimic altceva decât „utere cu picioare”. Imaginea, specifică stilului vizual și foarte direct al lui Atwood se insinuează în mintea cititorului prin absurdul și cruzimea ei, reușind să fie la fel de reprezentativă ca un simbol. Într-o altă imagine emblematică, de data aceasta pentru psihicul personajului, Offred să află în baie și își privește surprinsă trupul gol, lipsit de rochia roșie a Slujitoarelor. Ea se simte rușinată de propria goliciune. În același timp, personajul înțelege că în viața ei de dinainte de Gilead, își considera corpul ca fiind un instrument al propriilor ei dorințe, în timp ce, în calitate de Slujitoare, ajunge să se considere ea însăși o grămadă de carne ce nu face altceva decât să susțină acel uter ce trebuie să se dovedească fertil pentru a justifica existența ei. Astfel, se dezvăluie procesul psihologic prin care Gilead reușește să distrugă individualitatea femeilor pentru a le face simple purtătoare docile pentru noua generație.
Limbajul în Republica Gilead este recreat, devenind el însuși instrument al puterii. Noul regim creează un vocabular oficial ce ignoră și reformează realitatea cu scopul de a servi nevoilor noii elite. Pentru că e ilegal ca femeile să lucreze, se creează noi sisteme de titluri. Bărbații sunt definiți de gradul lor militar, în timp ce femeile sunt definite doar prin rolul în cadrul genului, fiind clasificate în Soții, Servitoare, Marte (femeile ce se ocupă de menajul gospodăriilor pentru elite) sau Econo-soții. Obligându-le să renunțe la numele lor permanente, individuale, se încearcă eliminarea propriei lor identități. Cei ce nu-și găsesc locul în această lume, ca activistele pentru drepturile femeilor sau copiii născuți cu malformații sunt clasificați ca Nefemei sau Necopii. Cei de culoare sau de altă religie sunt desemnați în termeni biblici, fiind astfel separați de restul societății și făcând ca persecuțiile împotriva lor să fie mai frecvente și mai facile. Gilead instituie forme de salut adecvate diferitelor situații, iar eșecul în a oferi forma corectă de salut poate duce la o condamnare. Ritualurile Republicii sunt și ele definite cu ajutorul unor termeni speciali, ce uneori ascund practici oribile. Este cazul Ceremoniei Servitoarelor (ce implică viol și adulter) dar și al linșajului public al presupușilor molastatori ai femeilor.
O practică des întâlnită în distopii este ca societățile totalitare descrise să-și asume reformularea limbajului cu scopul de a reflecta noile realități. În Gilead, cea mai opresivă formă de control asupra femeilor este tocmai privarea de nume. Scris la persoana întâi, romanul are avantajul acestui artificiu epic pentru că, pe lângă societatea totalitară pe care o prezintă, narațiunea urmărește îndeaproape și de-construcția și re-construcția psihicului feminin sub efectul reeducării. Astfel acceptarea devine modalitatea cea mai facilă prin care Offred suportă ororile cărora le este supusă. În momentul în care, la începutul romanului, întâlnește un grup de turiști străini în care femeile sunt îmbrăcate așa cum se îmbrăca și ea înainte Republică, Offred este surprinsă de propria sa reacție atunci când își dă seama că pentru ea obișnuința a devenit costumul roșu al Slujitoarei, nu rochiile ce dezvăluie forma corpului sau expun pielea. Pentru a supraviețui, Offred învață să accepte condițiile și regulile acestei noi vieți. De aceea, în momentul în care ea începe o relație cu Nick, dincolo de căutarea motivației de a-și îndeplini rolul de Slujitoare (să rămână însărcinată și să producă un copil viabil) Offred ajunge să se simtă aproape mulțumită de viața sa și astfel să refuze să îl spioneze pe Comandant în numele rezistenței.
Multe dintre femeile din Gilead participă benevol la viața Republicii și devin ele însele agenți ai statului totalitar. Deși nu are putere lumea bărbaților, Serena își exercită autoritatea în propria casă, terorizând-o pe Offred. Mătușile sunt cel mai bun exponent al acestei atitudini. Ele sunt cele care îndoctrinează alte femei și le pedepsesc, cu toate că, în realitate, lumea din Gilead nu le oferă o putere reală. Narațiunea oferă astfel o dublă perspectivă asupra acestui aspect. Pe de o parte toate, aceste femei, inclusiv Offred, sunt de condamnat pentru că acceptă și tocmai prin această acceptare societatea din Republică poate continua să existe. În același timp însă, rebeliunea lor, neacceptarea nu le-ar elibera de regimul totalitar din Gilead, ci, mai degrabă ar duce la o posibilă înăsprire a regulilor. De aceea, acceptarea este în același timp condamnabilă și de înțeles.
În același mod este conturată și ideea complicității. Atât Serena, cat și Mătușile sunt complice la crimele regimului. Se dezvoltă astfel o relație multifațetată a scriitoarei cu feminismul, pentru că practicile descrise în roman nu fac altceva decât să exacerbeze excesele feminismului anilor ’80, ce milita pentru refuzul ținutelor prea feminine sau al machiajului. Chiar și personajul Offred intră prin anumite acțiuni sub spectrul complicității. Ea detestă și se teme de regim, nu crede în valorile acestuia, însă nici nu face nimic să i se opună fățiș. Ea își acceptă rolul fără a se plânge și evită chiar și în intimitatea propriilor gânduri să numească Ceremonia drept ce este în realitate și anume un viol, pentru că afirmă ea „nimic din ceea ce se petrece acolo nu e ceva la care să nu mă aștept”. Personajul se plasează sub spectrul ambivalenței morale, unde nu e sigur unde se termină pasivitatea și unde începe complicitatea .
Motivul privirii este un alt aspect reformulat cu dublu sens, în virtutea feminismului extremist. Slujitoarele sunt obligate să poarte în permanență un acoperământ al capului ce nu doar îi împiedică pe alții să le vadă chipul, ci le împiedică și pe ele să vadă în exterior. Astfel Offred își vede propria imagine arareori pentru că până și oglinzile sunt considerate obiecte ale vanității inutile. În același timp însă, Offred se simte în permanență observată de acea poliție secretă al cărei simbol e ochiul. Ea asociază abilitatea de a vedea cu un atribut al masculinității, reverberând ceea ce a învățat-o Mătușa Lidia în centrul de reeducare, și anume faptul că privirea, a fi văzut, echivalează cu penetrarea. Femeile nu trebuie să fie văzute tocmai pentru a le proteja, afirmă societatea din Gilead, dar în același timp le restricționează propria privire în afară. Regula aceasta nu face altceva decât să le diminueze ca ființe. Deci, ceea ce ar putea părea element de apărare, protecție, devine de fapt un alt instrument coercitiv.
Într-un eseu publicat în 2017[5], autoarea clasifica Povestea slujitoarei drept o „narațiune a martorului”, în aceeași linie cu Jurnalul lui Anne Frank. Militantă, feministă într-un mod unic, Margaret Atwood angajează politic ficțiunea ei într-o luptă ideologică desfășurată în lumea reală. Cronica din New York Times, ce devansează lansarea continuării romanului[6], face același lucru, punând oglinda realităților americane contemporane în fața narațiunii din Testamentele (și remarcând înfiorătoare detalii similare). Dar, dincolo de implicația politică, dincolo de implicația feministă, Michiko Kakutani, care semnează cronica din publicația newyorkeză, face o remarcă ce salvează atât cartea, cât și analiza ei de la a cădea într-o retorică demagogică: „relatând ceea ce au trăit, Offred, Nicole, Agnes și, da, Lydia lasă în urmă narațiuni ce contrazic istoria oficială din Gilead. Făcând asta, ele se opun regimului hotărât să reducă la tăcere vocile feminine, spunându-și poveștile în propria lor voce narativă.”[7] Se pare că, până la urmă, Margaret Atwood reușește să rămână atât în sfera ficțiunii estetice, ce se salvează prin sine, cât și în sfera unui feminism îmblânzit, în care, după cum a afirmat ea însăși cu ani în urmă femeile sunt, înainte de toate, ființe umane.
[1] „West Berlin—still encircled, at that time, by the infamous Berlin Wall”, („Berlinul de Vest, încercuit, la vremea aceea, de infamul Zid al Berlinului.”), Margaret Atwood, https://lithub.com/margaret-atwood-on-how-she-came-to-write-the-handmaids-tale.
[2] „At that time it was a very dark, empty city, by which I mean there were a lot of vacant apartments. People didn’t want to live there, because it was surrounded by the wall. They brought in foreign artists to be there just so people wouldn’t feel so cut off.” („Pe atunci, era un oraș foarte întunecos și gol. Prin asta vreau să spun că existau foarte multe apartamente goale. Oamenii nu voiau să locuiască acolo, pentru că orașul era înconjurat de Zid. Aduceau artiști străini, care să se afle acolo, astfel încât oamenii să nu se simtă atât de rupți de lume.”), Margaret Atwood, în https://www.forbes.com/sites/shivaunefield/2018/07/31/author-margaret-atwood-on-why-the-handmaids-tale-resonates-in-2018/#5430337f64b0.
[3] ibidem.
[4] Long Pen e un instrument patentat de Margaret Atwood în 2006, ce permite scrierea cu cerneală de la distanță, cu ajutorul tabletei și al unui braț robotic atașat la PC. Instrumentul e prepoderent folosit de
autorii care nu își pot părăsi domiciliul, dar doresc să interacționeze cu fanii la propriile lansări de carte.
[5] Margaret Atwood, „What ‘The Handmaid’s Tale’ Means in the Age of Trump.”, în New York Times, https://www.nytimes.com/2017/03/10/books/review/margaret-atwood-handmaids-tale-age-of-trump.html.
[6] Michiko Kakutani, „Praise Be! ‘The Testaments,’ the Sequel to ‘The Handmaid’s Tale,’ Is Here”, în New York Times, https://www.nytimes.com/2019/09/03/books/review/testaments-margaret-atwood-handmaids-tale.html.
[7] „Testifying to what they have witnessed, Offred, Nicole, Agnes and, yes, Lydia are leaving behind accounts that will challenge official Gileadean narratives, and in doing so, they are standing up to the regime’s determination to silence women by telling their own stories in their own voices.”, ibidem.
Articol publicat în nr.3/2019 al revistei
