Doamna Bovary este romanul de debut  al lui Gustave Flaubert, cu o gestație de cinci ani, apărut mai întîi în Revue de Paris în a doua parte a anului 1856, cînd a avut un mare succes de public, iar autorul a fost sancționat cu un proces în instanță. Flaubert se aștepta la scandal, ba chiar îl dorea, după cum reiese dintr-o scrisoare către Louise Colet, anterioară publicării romanului: ” Singura șansă să fiu recunoscut este cînd Bovary va fi publicată, iar compatrioții mei vor răcni, căci culoarea normandă a cărții va fi așa de adevărată încît îi va scandaliza”(1. La procesul desfășurat public în ianuarie 1857, procurorul a făcut un adevărat rechizitoriu al romanului, incriminîndu-l pentru ”descrierea indecentă” a unor fapte de adulter care afectează bunele moravuri ale societății, dar avocatul său a invocat numeroase exemple de adulter din istorie și literatură, obținînd în final achitarea lui Flaubert.

Reacțiile criticii literare după apariția editorială a romanului Doamna Bovary în aprilie 1857, au fost ecouri ale procesului său. Intervențiile repetate ale lui Sainte-Beuve, critic de autoritate și faimă europeană, care sublinia într-una dintre cronici calitatea estetică a descrierii ”bizareriilor și inconsecvențelor naturii feminine”(2, dar și moralitatea romanului pe care ”autorul n-a căutat-o, însă ține numai de cititor să o extragă, fie ea cumplită”(2, i-au adus însă consacrarea, situîndu-l pe Flaubert între reprezentanții de marcă ai realismului francez, Stendhal și Balzac. Lui i s-a alăturat poetul Charles Baudelaire care, publicînd tot în același an Florile Răului, a fost și el chemat în instanță pentru ”ultraj asupra moralei publice”. Formidabilă coincidență! Doamna Bovary marchează începutul romanului modern, iar Florile Răului, al poeziei moderne.

Un alt moment important în receptarea Doamnei Bovary a fost apariția în 1892 a cărții lui Jules de Gaultier intitulată Bovarismul, care afirmă că esența acestui fenomen constă în „puterea omului de a se concepe altul decît este”(3. Emma Bovary se dezvăluie astfel ca un Don Quijote feminin, prin aceeași pasiune pentru lectura unor cărți care îi modelează caracterul și comportamentul, ca și prin încercarea – scrie mai departe Gaultier – „de a supune realul la imaginar”(4.

Între criticii francezi, Albert Thibaudet dezvoltă comparația Doamnei Bovary cu Don Quijote, în care vede „cartea cărților” citită de Flaubert în timp ce își elabora romanul, considerînd că femeile „recunosc în ea (Emma) mizeria dar și frumusețea lor interioară, așa cum un om cu imaginație nobilă se recunoaște în Don Quijote”(5, iar dintre români, Tudor Vianu adîncește comparația constatînd „o curioasă afinitate care leagă romanul lui Flaubert de Don Quijote a lui Cervantes, pe care scriitorul francez îl cunoștea bine și il citea adeseori. Întocmai cum eroul spaniol reprezintă figura unui cavaler într-o epocă în care idealurile cavalerismului se istovesc, Emma Rouault (n.n. numele ei de fată) înfățișează pe omul romantic într-un moment în care aspirațiile lui deveniseră nepotrivite cu epoca”(6. Scriitorul Henry James, care l-a frecventat pe Flaubert la Paris și îl considera „novelist’s novelist” (în romînește, romancierul romancierilor)(7, a realizat în replică prin personajul central din Portretul unei doamne un alter-ego  american al Doamnei Bovary.

În realizarea personajului Emma Bovary, Flaubert a avut, deși el susține că romanul său este „o poveste pe de-a-ntregul inventată”(8, mai multe modele din realitate, făcînd  o sinteză – ca să-l citez pe Maurice Nadeau – „din toate femeile pe care le-a iubit, ca de pildă, doamna Schlésinger și Louise Colet, dar și, de ce nu, din cele pe care le-a imaginat”(9. Povestirea vieții ei se desfășoară în tradiția realismului francez, fiind „concepută – remarcă Salvatore Battaglia în Mitografia personajului – ca un proces biografic.”(10. Fată de țăran normand înstărit, orfană de mamă, Emma a fost educată la o mănăstire, unde își formează pasiunea pentru lectură și învață să cînte la pian. Întoarsă acasă, ea se căsătorește cu medicul Charles Bovary, cunoscut în casa tatălui său căruia acesta îi face o operație la un picior. Viața de familie în provincie este însă, pentru frumoasa romantică Emma, monotonă și plictisitoare. Charles este un soț iubitor, dar mediocru ca om, mulțumit cu rutina profesională, dezamăgindu-și repede soția care dorește să trăiască cu intensitate ca în romane, pentru că – constată Emile Faguet – „fondul  sufletesc al Doamnei Bovary este maniera de a gîndi (fr. tour d’esprit) viața romanesc”(11 .  Luîndu-se „după teorii pe care le credea bune, Emma voia să cunoască dragostea. În nopțile cu lună ea recita prin grădină tot ce știa pe dinafară din poeziile pline de pasiune, îi cînta suspinînd adagii melancolice; dar, după asta, se trezea tot așa de liniștită ca și înainte, iar Charles nu se arăta nici mai îndrăgostit, nici mai mișcat”, încît ajunse să se întrebe: „Doamne Dumnezeule, de ce m-am căsătorit?”. Emma își dă seama că Charles nu numai că nu era partenerul de viață visat sau „cel puțin unul dintre oamenii aceia harnici și tăcuți, care stau toată noaptea cu nasul în cărți și care, în cele din urmă, la 60 de ani, cînd vine vîrsta reumatismelor, poartă decorație cu două frigări încrucișate pe fracul prost croit. Ar fi vrut ca numele acesta de Bovary, pe care-l purta, să-l vadă lăfăindu-se în librării, apărînd mereu în jurnale, cunoscut de toată Franța. Dar Charles nu era un om ambițios!”, ci i se pare de la un moment dat „un om de nimic”. Un bal la un castel „făcuse o gaură în inima ei”, umplînd-o de melancolie și frustrări, încît aștepta „să se întîmple ceva” care să-i ofere o viață ca în romanele Paul și Virginia de Bernardin de Saint-Pierre sau Mireasa de Lamermoor de Walter Scott. Pentru a umple golul existențial, ea frecventează biblioteca publică și se abonează la reviste de modă, merge în Rouen la expoziții și spectacole, fiind totuși intelectual superioară femeilor din provincie care, pline de prejudecăți, văd în ea o „zvăpăiată”, altfel spus, o libertină. Ducîndu-se la opera Lucia de Lamermoor, realizată de Donizetti după romanul lui Scott, Emma „retrăia lecturile tinereții; se simțea în plin Walter Scott (….) De altfel, aducîndu-și aminte romanul, înțelegea mai bine libretul și urmărea subiectul frază cu frază, în timp ce gîndurile nelămurite  care-i tot veneau în minte se risipeau îndată sub vijelia muzicii. Se lăsa purtată de legănarea melodiilor, ea însăși simțindu-se vibrînd cu toată ființa, ca și cum arcușurile viorilor s-ar fi plimbat pe nervii ei”. Iar după ce vizitează Parisul „mai nemărginit decît oceanul”, dezvăluindu-i-se  ca „un ținut al fericirilor și pasiunilor”, Emma simte nevoia să evadeze din banalitatea vieții ei familiale și provinciale. Se lasă de muzică și lectură, hotărîtă să-și trăiască autentic viața. Dînd însă frîu liber senzualismului ei temperamental, nu găsește altă soluție decît încălcarea convențiilor sociale prin adulter, înșelîndu-și soțul și neglijîndu-și fetița chiar și atunci cînd este bolnavă. Aventurile adultere cu timidul Léon și cu îndrăznețul Rodolphe îi dau iluzia libertății și a împlinrii poftei sale de viață, dar sfîrșesc prost, pentru că niciunul dintre amanți nu are „o dragoste nesecată”, ca să-și asume să o răpească precum în basme sau romane. Iar în urma unor încurcături financiare cu escrocul Lhereux, care profită de naivitatea și deruta ei morală, Emma nu are altă ieșire decît sinuciderea cu otrava procurată de la farmacistul Homais. Un sfîrșit asumat nu ca autopedepsire pentru decăderea morală, ci ca eliberare.

Romanul reprezintă drama unei femei nefericite în dragoste și căsătorie, pe care Flaubert însuși o deplînge într-o scrisoare: „Biata mea Bovary suferă și plînge chiar la ora asta în zeci de sate din Franța”(12, identificîndu-se cu ea în celebra declarație: „Madame Bovary c’est moi”. Iar dintre contemporanii săi, poate că numai Baudelaire a văzut-o altfel pe Emma Bovary, drept o „femeie sublimă în felul ei, în mediul ei mărunt și în micul ei orizont”(13, admirîndu-i calitățile intelectuale și aptitudinea de a se bucura de viață,  în locul unei desfrînate josnice a cărei viață a fost, ca să folosesc expresia din titlul cărții lui Mario Vargas Llosa, „orgie perpetuă”(14. Schimbările de moravuri au dus în timp la interpretări mai nuanțate ale bovarismului, mai ales din perspectiva psihanalizei sau a feminismului, care nu intră însă în grila lecturii tematice aplicate în acest studiu.

Povestirea vieții Emmei se desfășoară într-adevăr conform tradiției realismului, care a înlocuit subiectivitatea romantică cu obiectivitatea, diferența fiind că perspectivei narative exterioare bazată pe observație i se adaugă perspectiva interioară, ivită din introspecție. Iar naratorul omniscient al lui Balzac este înlocuit de relativizarea punctului de vedere, în așa fel încît faptele sunt relatate într-un stil impersonal, din perspectiva mai multor personaje, iar autorul – remarcă Erich Auerbach în Mimesis – „nu se identifică niciodată cu părerile lor.”(15 Astfel, în primele capitole Emma este văzută prin ochii lui Charles, „rămînînd pentru el – constată Jean Rousset – întotdeauna necunoscuta indecifrabilă”(16, în următoarele centrul perspectivei narative devine ea însăși, cu toate frămîntările interioare și manifestările ei exterioare. Este vorba de impersonalitatea autorului care „ar trebui – în opinia exprimată într-o scrisoare  – să fie în opera lui asemenea lui Dumnezeu în creațiune, invizibil și atotputernic, să-l simți pretutindeni, dar să nu-l vezi nicăieri”(17, exigență desăvîrșită  de Flaubert abia în romanul Educația sentimentală,  la care au aspirat mai apoi mulți dintre scriitori, de la naturalismul lui Emile Zola, pentru care romanul Doamna Bovary este „modelul definitiv al genului”(18, pînă la Noul Roman al lui Alain Robbe-Grillet.

În concluzie, aș porni de la întrebarea legitimă pentru oricare cititor: Au avut cărțile un rol nefast în viața Emmei Bovary? Autorul, impersonal fiind, nu s-a pronunțat direct decît prin intermediul femeilor din mediul social al Emmei, printre ele numărîndu-se și soacra sa care consideră că comportamentul ei este influențat de ideile revoluționare despre libertate ale lui Voltaire, luîndu-l în rîs pe preot și morala creștină. Eu, ca și cititor din vremuri cu moravuri detabuizate, consider însă că destinul ei tragic nu se trage din lectura cărților care, dimpotrivă, i-au deschis orizontul, ci Emma este victima  inadecvării/ rupturii dintre ideal/ vis și realitate/ convențiile sociale, reprezentînd un tip feminin universal, existent și înainte și după scrierea/ publicarea de către Gustave  Flaubert a romanului Doamna Bovary, în care și-a găsit o oglindă literară realistă.

 

 

Note:

Folosesc pentru citate traducerea lui Demostene Botez din ediția Gustave Flaubert, Doamna Bovary (Moravuri de provincie), Ed. Minerva, 1970

  1. Gustave Flaubert, Opere, vol. IV/ Corespondență, Ed. Univers, 1985, p. 158
  2. Sainte-Beuve, Portrete literare, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 416
  3. Ibid., p. 419
  4. Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993, p. 10
  5. Ibid., p. 16
  6. Albert Thibaudet, Gustave Flaubert, Ed. Gallimard, 1935, p. 99

7.Tudor Vianu, Studii de literatură universală și comparată, Ed. Academiei, 1963, p. 483

  1. Henry James, Selected Literary Criticism, Cambridge University Press, 1981
  2. Maurice Nadeau, Gustave Flaubert, scriitor, Ed. Univers, 1975, p. 139
  3. Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, Ed. Univers, 1976,
  4. 237
  5. Emile Faguet, Flaubert, Librairie Hachette, 1922, p. 88
  6. Gustave Flaubert, apud Maurice Nadeau, op. cit., p. 137
  7. Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 118
  8. Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert și Doamna Bovary, Ed. Allfa, 2011
  9. Erich Auerbach, Mimesis, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 538
  10. Jean Rousset, Forme et signification, Ed. Corti, 1963, p. 114
  11. Gustave Flaubert, Corespondență, ed. cit., p. 257
  12. Emile Zola, Oeuvres complètes, tome 10, Ed. Nouveau Monde, 2004

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *