Legenda spune că la dezvelirea statuii lui Eminescu din Subarinii Sibiului (operă a lui Radu Moga), eveniment petrecut la 2 octombrie 1938, ar fi participat și Emil Cioran, revenit în orașul tinereții sale, incognito, din Franța. Bustul lui Eminescu, rămăs până azi drept cel mai frumos monument al cetății de pe Cibin, s-a ridicat la inițiativa Ecaterinei Săndulescu (profesoara de mai târziu, în anii războiului, a fiicei lui Blaga, Dorli), ce făcea pe atunci parte din gruparea sibiană Thesis, la întâlnirile membrilor acestui cerc intelectual participând, în numeroase rânduri, și Cioran, înainte de a pleca, în 1937, la Paris. Mai mult, în urma acelor scriitoricești întruniri (”conduse” de liderul grupării, Al. Dima), Emil Cioran a devenit chiar erou de roman, în paginile prietenului său Ionel Neamtzu, în cartea ”Orașul nordic”. La evenimentul sibian din toamna lui 1938 au fost de faţă Cezar Petrescu (din partea Societăţii Scriitorilor Români), Ion Minulescu, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Al. Dima, Virgil Carianopol şi alţii, în prezenţa lui Sever Pop, primarul de atunci al Sibiului şi unde s-a dat citire şi telegramei de felicitare trimise de Mircea Eliade. Oricum, chiar dacă prezența lui Cioran la Sibiu, cu acel memorabil prilej, este doar legendă, gândurile lui legate de poetul național vor fi fost să fie dintre cele mai înalte.

            Se știu destul de puține lucruri despre viața și activitatea lui Cioran la Paris, după 1938, când își prelungește bursa sine die, și în anii războiului, într-un oraș al luminii aflat sub ocupație. În acest caz, e important, credem, să precizăm câteva lucruri despre scrisul cioranian din această perioadă, în presa pariziană a acelor ani. Cu acest prilej, aduc un omagiu prietenului Luca Pițu, poate cel mai mare cioranist al nostru, de la care am primit, de-a lungul timpului, informații importante în acest sens. A se vedea și cartea sa ”Temele deocheate ale timpului nostru”, la paginile 160 – 165, sau interviul pe care i l-am luat pentru ”Euphorion” și apărut în revistă în numărul din martie-aprilie 2005.  Primele articole publicate de Emil Cioran la Paris datează din 1943, în revista ”Comoedia” (semnate Emmanuel Cioran!). Revista, înființată de Henri Desgranges în 1907 (cel care a a avut ideea Turului ciclist al Franței), a fost la început cotidian de informație culturală, apoi hobdomadar, iar în perioada războiului bimensual. Sub ocupație, a apărut sub direcția lui Rene Delange, ”amic”, într-un fel, cu ofițerul neamț care se ocupa de cultură din partea ocupantului, ca atare, revista a fost socotită ”de dreapta” și a fost interzisă de regimul gaulle-ist imediat după Eliberare (august 1944). În perioada interbelică și în anii războiului au semnat în paginile revistei nume importante ale Franței intelectuale: Marcel Arland, Henry de Montherlant, Jean Giono, Jean Paulhan, Jaques Audiberti, Jean Cocteau, Paul Valery, J. L. Barrault, Jean Paul Sartre, Artur Honegger (care susținea cronica muzicală).

            Primul articol semnat de Cioran se intitulează ”Mihail Eminesco” și a apărut în numărul din ianuarie 1943. Textul este în limba franceză, desigur, ceea ce ne dă încă o dată seama de nivelul limbii galice însușite de Cioran la acel moment: unul foarte ridicat, dar în care se resimte fără discuție ”stilul” său inconfundabil din românește, transplantat de pe Cibin pe Sena. Sigur, textul nu este doar despre Eminescu, ci și despre poet și esența poeziei, așezându-l pe poetul nostru între marile nume ale poeziei universale. Desigur, nici nu putea fi altfel, Cioran scrie și despre sine însuși, pentru că el, în fond, nu-i altceva decât tot un mare poet. Acest articol al lui Cioran a apărut în revista noastră, în traducerea Simonei Radu, în martie-aprilie 2005, la zece ani de la moartea ”omului din Rășinari.

            Cel de-al doilea articol publicat de Cioran în ”Comoedia”, în numărul revistei din 4 septembrie 1943, este ”Le secrets de l’ame roumaine” – ”Le Dor ou la nostalgie”. Și acest demers ne arată, încă o dată, preocuparea lui ”Emmanuel Cioran” pentru descifrarea unor esențe românești și pentru a le prezenta, într-o formulă de mare impact stilistic, unei Europe aflate la acea vreme în mare derivă spirituală. Textul este de mare actualitate și astăzi, într-o perioadă, iarăși, de mari tulburări politice, economice și spirituale într-un continent în care se pare că problemele nu vor dispărea niciodată. Desigur, citindu-l, este imposibil să nu ne ducă gândul la ”Schimbarea la față a României”, opera de agitată gândire tinerească a Sibianului, mult discutată, de pe varii poziții, aici sau aiurea, în anii de după război. Cartea ”apatridului metafizic”, a exilatului la Paris ce visează la Coasta Boacii (dar care se și întreabă, ”a quoi bon ?”), merită avută în vedere, de pe poziții non-partizane, cu gînd lucid, și azi, dincolo de politicile și manipulările unui progresism atroce, care nu duce la nimic. Într-o perioadă în care limba română este supusă unui de neînțeles dispreț, chiar la noi, iar literatura și gândirea românească sunt marginalizate, în școală și în societate, în timp ce alți europeni își apără cu dinții identitatea. Tocmai prin limbă, literatură, gândire originală. Iată mai jos traducerea articolului lui Cioran. Am încercat să-l adaptez cât am crezut mai bine limbii noastre, din care face parte și intraductibilul ”dor”. Textul respectă întocmai formatul din revista ”Comoedia”, din 4 septembrie 1943, pagina 10.

 

Secretele sufletului românesc

DORUL sau nostalgia

de Emmanuel Cioran

            Se poate înțelege esența popoarelor – chiar mai mult decât cea a indivizilor – prin felul lor de a participa la indefinit. Realitățile în care trăiesc dezvăluie doar ființa lor trecătoare. Ceea ce le face accesibile și palide. Psihologii, specializați în percepția periferiilor sufletului, cele care aparțin la vedere lumii, au reușit să degradeze ireductibil centrul acestuia, reducându-l la câteva varietăți, semnificative doar pentru aparență.

            Ceea ce poate exprima un popor are doar valoare istorică. Este succesul lui în devenire. Dar ceea ce nu poate exprima, eșecul său în etern, este chiar sufletul său, însetat la infinit de propria sa identitate. Orice încercare de a se epuiza în expresie este lovită de neputință. Și pentru a suplini această deficiență, popoarele au inventat anumite cuvinte — cuvintele sufletului lor — care nu sunt decât aluzii ale indicibilului, palide emanații ale unui acord misterios.

            De câte ori, în peregrinările noastre în afara intelectului, nu ne-am odihnit suferințele la umbra acestor Sehnsucht, yearning, saudade, aceste fructe sonore clocite pentru inimi încătușate!

            Oricine s-ar strădui să găsească formula dorului de ducă ar deveni – filozofic – victima unei arhitecturi prost construite. Pentru a reveni la originea acestor expresii imprecise este necesar să se exerseze o regresie afectivă către esența lor. Trebuie să te îneci în inefabil și să ieși din el cu toate conceptele făcute țăndări. Odată pierdută siguranța teoretică și mândria inteligibilului, atunci putem încerca să înțelegem cu adevărat. Pentru a înțelege totul, pentru tine însuți. Ajungem apoi să ne bucurăm de inexprimabil, să ne petrecem zilele la marginea inteligibilului și să ne bălăcim voluptuos în suburbiile sublimului. Deoarece — pentru a scăpa de sterilitate — trebuie să trăiești într-o muzică absurdă în care conceptele suferă fără doliul cotidian al rațiunii, sufletul seacă într-o toamnă lucidă, într-un ultim refuz al sfârșitului.

            A trăi continuu în așteptare, în ceea ce nu este încă, înseamnă a accepta dezechilibrul vital pe care îl presupune ideea de viitor. Nostalgia este o trecere dincolo de prezent. Viața are conținut doar în încălcarea timpului. Obsesia pentru altundeva este imposibilitatea momentului. Și această imposibilitate este nostalgia însăși.

***

            Faptul că francezii au refuzat să experimenteze și mai ales să cultive imperfecțiunea indefinitului nu este lipsit de importanță. În formă colectivă, acest rău nu există în Franța. Gândacul nu are calitate metafizică, iar plictiseala este singura cale expusă. Și asta pentru că francezii refuză de a-și căuta plăcerea în „posibil”. Limbajul în sine elimină orice complicitate cu pericolele acestuia. Există un alt popor care se găsește mai în largul lui pe lume, pentru care acasă are mai multă semnificație și mai multă greutate? Pentru a dori fundamental altceva, trebuie să fii dezintegrat în spațiu și timp, trebuie să trăiești într-un minim de rudenie cu locul și timpul. Ceea ce face ca istoria Franței să ofere atât de puține discontinuități este dorința de identitate cu sine, care ne măgulește înclinația spre perfecțiune și elimină nevoia noutății ce implică viziunea tragică. Singurul lucru contagios din Franța este luciditatea. Oroarea de a fi păcălit, de a fi victima implicării în dramă. Acesta este motivul pentru care un francez acceptă aventura doar în plină conștiință: atunci vrea să fie înșelat: se leagă la ochi. Eroismul inconștient i se pare o lipsă de gust. Dar viața este rodnică numai dacă anticipăm — în orice moment — impulsul, iar nu voința, de a fi un cadavru, de a fi înșelat metafizic.

            Dacă francezii au împovărat nostalgia cu prea multă claritate, dacă au lipsit-o de un anumit prestigiu intim și periculos, Sehnsucht-ul, în schimb, epuizează ceea ce este esențial în conflictele sufletului german. La germani nu există o soluție la tensiunea dintre Heimat și infinit. Este înrădăcinată și dezrădăcinată în același timp, pentru că nu a reușit să găsească un compromis între acasă și îndepărtare. Imperialismul, în esența sa supremă, nu este chiar traducerea politică a Sehnsucht-ului? Consecințele istorice ale anumitor aproximări ale sufletului nu pot fi subliniate prea mult. Nostalgia este una dintre acestea. Aproximată însă, deoarece împiedică sufletul să se odihnească în existență sau în absolut; îl obligă să plutească în nedeslușit, să-și piardă temeliile, să trăiască descoperit în timp.

***

            Vedem toate manifestările unui popor grupate în jurul aceluiași sens profund dacă reușim să conștientizăm conținutul afectiv al cuvintelor cheie ale limbajului său. Cuvântul românesc dor este una dintre acele expresii, de o frecvență blândă și tiranică, care exprimă toate nedeterminarile sentimentale ale unui suflet. Înseamnă nostalgie. Dar niciun echivalent nu poate acoperi înțelesul său aparte. El crește pe fundalul suferinței și înflorește în aerul de deasupra disperării unui popor, străin de fericire. Pentru că trebuie să te gândești la povestea lui de suferință, la cumulul de nenorociri, eșecuri și dezastre pentru a înțelege nota plângătoare care se desprinde din sonoritatea condensată și volatilă a „dorului”. Toată poezia populară este impregnată de el. Nu este o floare rafinată, nici un pretext pentru sensibilități deziluzionate, este mărturisirea poetică a sufletului în căutarea de sine. Infinit mai frecventă la țărani decât la intelectuali, el iese din obscuritatea sângelui, ca un fel de tristețe a pământului. „Doina”, care dintre toate poeziile populare exprimă cel mai bine esența melancolică a dorului, este o lamentație, atenuată de resemnare și acceptarea destinului.

            În timp ce Sehnsucht a fost mai degrabă o aspirație spre departe, dorul este dezrădăcinarea în depărtare. Peste tot ne simțim prea departe. Nu este lipsit de interes faptul că motivul principal al literaturii române, foarte multă vreme, a fost dezrădăcinarea. Se poate ca aceasta să fie o caracteristică comună tuturor operelor apărute din folclor, în toate literaturile pentru care există vocea lirică a țăranului. Dar faptul central care ne interesează este că indiferent de condițiile și explicațiile istorice, fervoarea vag negativă a dorului s-a infiltrat și stratificat în sufletul românesc, în așa măsură încât este însăși definiția lui. A fi smuls de pământ, a fi aruncat din timp, rupt de rădăcinile imediate, înseamnă a dori o reintegrare în sursele originare înainte de separare și ruptură. Dor este tocmai să te simți etern departe de casă. Nu postularea contradictorie a infinitului și a Heimatului, ci întoarcerea către finit, către imediat, spre cucerirea a ceea ce aveam înainte de a fi singuri, chemarea pământească și maternă, dezertarea îndepărtatului. Se pare că sufletul nu se simte consubstanțial cu lumea. Așa că visează la tot ce a pierdut. Este negația curajului tragic, a abandonului în luptă. La fel ca mintea, inima lucrează pentru a crea utopii. Și dintre toate, cel mai ciudat este cel al unui univers nativ, în care ne odihnim de noi înșine, un univers — pernă cosmică a tuturor oboselilor noastre. Dorul exprimă într-un mod izbitor că nu poate exista vis fără lașitate, că toate incertitudinile inimii se datorează fricii de faptă. Așa se explică de ce în toată nostalgia care este prea interiorizată, care se hrănește cu ea însăși și care pierde contactul cu viața, există o potențialitate de eșec. Parcă ne-am adunat toate forțele pentru a dezvolta Imprecisul. ”Dorul” este vitalitatea unui popor, plasat în indefinit; în el se exprimă instinctele pierdute ale unui suflet și care și-au uitat puterea.

            Românii au prea mult suflet; se nu se regăsesc decât în sânul spiritului. Vor reuși ei să convertească forțele dor-ului pe plan istoric? Toată problema este aici. Până acum, dorul a fost doar o întârziere mereu prelungită a tuturor împlinirilor. Neputând să găsească o formă de viață care să li se potrivească și nefiind suficient de pregătiți pentru a face față unui destin nerezolvat, românii au făcut din nostalgie un substitut emoțional al răului metafizic.

            În Occident, trăim drama inteligenței; în sud-estul Europei, cea a sufletului. Și pe o parte, și pe cealaltă, suntem împiedicați. Mergem mai departe într-o singură dimensiune. Unii și-au cheltuit sufletul; ceilalți nu știu ce să facă cu el. Cu toții suntem la fel de îndepărtați de noi înșine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *