Dosar: un veac de literatură română. Doina Ruști

1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

2. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

3. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

 

Doina Ruști

1. Privind lovinescian lucrurile, se poate spune că imitația a prevalat

asupra mutațiilor. Chiar și-n perioada dictaturii, când literatura părea o cutie închisă, preocuparea scriitorilor s-a îndreptat spre elitele europene. În absența stăpânilor  (Breban) se sincroniza primelor tendințe de fragmentare a epicului, Lumea în două zile (Bălăiță) cobora din Marquez, iar unii vorbeau despre faulknerianismul lui DR Popescu.

Aș spune chiar că în perioada comunistă cosmopolitismul literar a atins cote maxime, sub presiunile exercitate de Săptămâna ori sub stimulările Europei Libere. Dar privind tot veacul, astăzi mi se par eroice eforturile tradiționaliștilor, care în viziunea mea au contribuit cel mai mult la sincronizarea cu marea literatură a lumii. În anii ’80, și mult după, am văzut în gruparea Sburătorul acea zonă în care se impuneau modele, exact cum învățasem în școală. Dar, un deceniu mai târziu, am făcut o cercetare pe revistele interbelice și am răsfoit colecțiile de la Academie. Dezamăgirea mea față de Sburătorul a fost maximă. Pot să spun cu mâna pe inimă că a fost o revistă slabă. Uneori chiar penibilă, cum era un număr dedicat unei aniversări familiale. Fiica lui Lovinescu împlinea câțiva anișori, iar scriitorii de la Sburătorul (inclusiv Ion Barbu) se întreceau să-i dedice producțiuni literare tematice. În general, Sburătorul era sărac în texte valoroase și aproape închis la dialog. În schimb, Gândirea mi se pare, cu ochii de azi, cea mai spectaculoasă revistă a perioadei interbelice. Citind numai poșta redacției și-ți dai seama de importanța covârșitoare pe care a avut-o. Avea dezbateri, idei, dialog și cititori reali. A contribuit masiv la spiritul veacului. Și exact aici s-a întors literatura postdecembristă, nu doar dintr-o nevoie de conectare la tradiție, ci pentru că exista deja un canal la care se lucrase din greu.

În toate epocile acestui veac au existat elite care s-au impus nu atât prin substanță, cât prin faptul c-au făcut caz de sincronizare. Ca să pot să răspund la această întrebare, ar trebui mai întâi să scormonesc în istorie pentru a descoperi cauzele pentru care un grup devine elită. La întrebarea pusă nu se poate răspunde pe scurt, sau mai exact mi-ar părea rău s-o fac.

2. Interbelicul a funcționat prin dialog (polemici constructive, adversități literare), comunismul – ca un ceaun în care au fiert doar cei aleși, dar chiar și-n fiertura asta, au fost scriitori care au creat opere viabile, modele, școli). În ceea ce privește postdecembrismul, pot să spun că el a descins din latura subversivă a epocii comuniste. Cred c-am mai povestit, ieșirea din comunism s-a produs prin satiră posmodernistă. Către finele dictaturii, Ioan Groșan publica într-un săptămânal studențesc ceea ce a devenit mai târziu romanul O sută de ani de zile la porțile Orientului. Intertextualitate conectată la realitățile acelei lumi, foiletonul, întins pe-o perioadă lungă (1981-1988) a creat entuziasm masiv în rândurile cititorului de cultură medie. Era vorba despre povestiri scurte și dense, legate de schimbarea unui voievod. Mi-aduc aminte de o replică memorabilă, în care vodă le spune boierilor:

„- Da’ de ce stați în picioare? Luați loc, vă rog, stați în genunchi!

În săptămâna aceea am intrat în cantină. Erau cozi cumplite, nu vedeai decât șiruri lungi de studenți care așteptau în picioare. Cineva a urcat pe o masă și a strigat: De ce stați în picioare? Iar toată masa aia de oameni a răspuns în cor: Stați în genunchi!”

Vreau să spun că foiletonul lui Groșan s-a bucurat de succes nebun. Acea revistă socialistă, pe care în mod normal n-o citea nimeni, era așteptată încă din timpul nopții, cu liste, cozi. Și alți scriitori atacau voalat regimul (Sorescu în Răceala, de pildă), însă Groșan a creat un spirit, pentru că revista ajungea la mii de studenți, de fapt la o generație, care a fost tocmai generația pregătită să se implice social imediat după Revoluție. Iar cum zice Lovinescu, în epocile de neadaptare, înflorește satira. Așa se și explică faptul că în presa de după Revoluție, parodia și intertextualitatea de tip posmodernist  au atins cote maxime. Academia Cațavencu s-a format în jurul lui Groșan, preluându-i stilul, aproape deposedându-l. Sub imperiul acestei fenomen a debutat literatura actuală, evoluând, prin recul, spre minimalism. Dar chiar și-așa, aproape toată literatura noastră postrevolulționară are încă, în subsolurile ei părăsite, o intenție de tip parodic. De-aici și vine maturizarea dificilă a prozei actuale. Abuzul autobiografic denotă un alt tip de criză, iar lipsa unei avangarde (atât de așteptate) a blocat oarecum o revalorizare credibilă a modelului tradiționalist.

3. Sunt multe, iar dintre ele voi enumera doar preferințele mele, limitându-mă la proză: Rebreanu – toată opera. Hortensia Papadat Bengescu (Concert din muzică de Bach), Camil Petrescu (Patul lui Procust), Cezar Petrescu (Întunecare, proza fantastică), Matei Caragiale (Craii), mai mult pentru lectorul inocent decât pentru prozatorul care caută modele. Eliade (ca tip de fantastic), Călinescu (Bietul Ioanide, Scrinul Negru), Ion Vinea (Lunaticii), Arghezi (Cimitirul Bunavestire), Zaharia Stancu (Șatra), Eugen Barbu (Groapa), Preda (Moromeții, cel puțin), Breban (În absența stăpânilor, Animale bolnave, Bunavestire), Țoiu (Galeria cu viță sălbatică), DR Popescu (Vânătoarea regală), Ștefan Bănulescu (Iarna bărbaților), Ileana Vulpescu (Arta conversației), Gabriela Adameșteanu (Dimineața pierdută), Groșan (O sută de ani de zile la Porțile Orientului), Tudor Dumitru Savu (Marginea Imperiului), Maria Luiza Cristescu (Îngeri maculați), Cărtărescu (Orbitor). Și-aș continua, dacă nu m-aș teme că-mi supăr confratii – despre literatura vie e mai greu să vorbești, când și tu ești scriitor.