Dosar: un veac de literatură română. Mircea Braga

1. Acum un veac, Eugen Lovinescu, plecând atât de la ideea spațiului național, prin faptul că privește arta prin ideea națională („conceptul estetic este nu numai produsul capacității estetice a unei rase ci și al unei epoce”, scrie marele critic), cât și de la factorul timpului (vezi cap. II din „Mutația valorilor estetice”), acesta devenind precumpănitor în decursul istoriei, definește sincronismul și ca acțiune uniformizatoare a timpului asupra vieții sociale și culturale, existând astfel un „spirit al veacului”, adică o „totalitate de condiții configuratoare a vieții omenirii” (un saeculum, după Tacitus). Cum credeți că a funcționat și a evoluat cultura și literatura noastră, ținând cont de gândirea critică lovinesciană, în veacul care s-a scurs din 1918 și până astăzi?

 

2. Din 1918 și până azi, cultura și literatura noastră a străbătut trei mari perioade, fiecare cu specificul său: epoca interbelică (cu marile sale realizări în toate domeniile și mereu idealizată, ba, chiar devenită legendară), epoca totalitară de după cel de-Al Doilea Război (și aceasta împărțită oarecum în două „epoce” din punctul de vedere al libertății de creație și al publicării) și epoca de după Revoluția din 1989, cea strict contemporană nouă. Care sunt, în linii mari, trasăturile acestor perioade culturale și literare?

 

3. Care sunt scriitorii și operele canonice ale acestui veac de literatură română modernă?

Dacă vrem să fim sinceri, problema zilelor noastre nu este nici una a literaturii (artei, în general), nici chiar a anului 1918: este una a națiunii și, în corelare, una statală. Fluturarea cuvintelor mari nu reușește să acopere contrastul pe care ni-l oferă istoria, asupra acestuia insistându-se în câteva articole publicate până acum, în unele intervenții din rare emisiuni ale cutărui sau cutărui canal TV și, mai ales, într-un întreg volum, recent apărut, cu titlul Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-2018), la Ed. Contemporanul. Ideea pe care o putem urmări – și pare a fi singura validă – este că fiecare moment al istoriei noastre, începând de la mijlocul veacului al 19-lea și până la evenimentele din decembrie ‘89, a conturat un „ideal” (zgomotos cuvânt, consideră unii) transpus, cu mai notabile sau mai firave rezultate, în realitatea românească. Cronologic, planșa acestora poate avea ca primă imagine anul 1848, marcat de o nouă structurare a vieții social-economice, în siajul unei alte mentalități; o a doua ar fi cea a unirii Principatelor și a remodelării peisajului național și statal; ar urma prima etapă a modernizării țării sub auspiciile Regatului și ale dobândirii independenței; mai înregistrăm definitivarea unirii și atingerea nivelului împlinirii naționale în coordonatele unui stat autonom; și un alt pas l-a reprezentat – în interbelic – atingerea conștiinței șansei valorii identității naționale, prin cultură, ca segment al celei universale. A urmat, însă, „colonizarea” comunistă la adăpostul internaționalismului proletar și al hegemoniei sovietice. Ce s-a întâmplat după 1989? Am schimbat, de fapt, tutela unui imperiu cu a mai multor imperii: politic – suntem dependenți de Bruxelles și Washington, iar financiar și economic – de regulile marilor corporații și ale puterii bancare. Ne acoperă relativismul, unde jocul incompetențelor și al intereselor meschine sunt vizibile și, totodată, persistente, „deschiderea” către exterior devenind sinonimă cu desconsiderarea și umilirea interiorului. Oprindu-ne doar asupra învățământului și culturii (literatura este și ea aici) constatăm că se despart apăsat de „limitările” identității naționale, de respectul (devenit morbid) față de înaintași și istorie, limba română apare ca un apendice necomunicativ, preferabile fiind alte idiomuri, devenim „universali” schimbând doar uniforma celebrului îndemn „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, cuvintele „independență”, ”autonomie” și „suveranitate”, decurgând ca sens din cel de „patrie”, au fost reașezate pe eșichierul mofturilor caragialești (fără a mai înțelege ce statut aveau în dicționarul autorului Scrisorii pierdute).

Deci ce facem cu literatura ultimei sute de ani și cu ideile lui Lovinescu (dacă îl mai citește, cineva, astăzi…)? Continuându-l pe Titu Maiorescu și purtând însemnele amintitului ideal al interbelicului, Eugen Lovinescu a înțeles că literatura română se definește, prin normativ estetic, doar în a doua jumătate a secolului al 19-lea. El nu contestă existența și importanța predecesorilor (unora le-a închinat chiar substanțiale monografii), dar știa că un popor, pentru a nu mai vorbi de o populație, nu-și poate afirma spiritualitatea în dezordinea și vacarmul istoriei, într-o libertate quasiinexistentă, în absența instituțiilor de învățământ proprii, cu rare posibilități ale puținilor tineri de a urma doar sisteme educaționale străine, cu limba sa de acasă prinsă într-un alfabet străin și chiar cu oficiul liturgic practicat într-un idiom al altor meleaguri și timpuri. Limba română a început a-și da adevărata măsură numai în ceea ce – nu cu o sintagmă foarte corectă – s-a numit „epoca marilor clasici”, relevând de fapt nu altceva decât șansa stabilității (chiar dacă Eminescu mai avea dificultăți în translarea textului kantian) și a conturării valorii estetice în relație comparabilă. Avea dreptate Cornel Regman când afirma că literaturii noastre i-au lipsit cei șaptesute de ani de-acasă (dar cine își mai aduce aminte de Cornel Regman?). Și ajungem, totuși, în deceniul 3 al secolului al 20-lea, când Lovinescu demonstrează că deja este posibilă o istorie a literaturii române în registru estetic, adică integrabilă spațiului și timpului bântuite de ceea ce francezii au numit „l’esprit du siècle”. Nu sunt sigur că Eugen Lovinescu a pre-normat literatura interbelică, cum cred că nu au reușit aceasta, mai târziu, nici G. Călinescu ori, mai aproape de noi, N. Manolescu. La rândul ei, și sintagma „mutația valorilor estetice” e, de altfel, confuză: „valorile” nu se schimbă, „mutația” survine la nivelul receptării care poartă amprenta unor regimuri mentale, de sensibilitate, de gust și de înțelegere în continuă mișcare. Chestiunea, în fapt, este a canonului, devenit astăzi câmp de bătaie în lipsa cunoașterii faptului că „fețele” și însăși materia piramidală prin care se edifică se află permanent în procesul imprevizibil al variației, aceasta însemnând deopotrivă afirmare și negare, ca și re-afirmare și re-negare, adică tensiuni care trimit înspre un fenomen „viu”. Forțăm locul comun dacă amintim că o asemenea dinamică cutreieră canonul universal, cel cu extensie în întreaga istorie, dar și pe cel care coboară, prin delimitare, în câmpul națiunilor și, apoi, al epocilor, până la inevitabilul canon individual, fiindcă nici „adevărul” nu este unul singur.

Doar că, de aici, problematica se deschide într-un evantai care pune în dificultate întregul eșafodaj al canonicității, întrucât un „tot” poartă cu sine atât „entuziasmele”, cât și refuzurile fiecărei trepte, unde criteriile pot fi divergente până la extrem. Canonul nu este departe, privind obiectiv situația, de un joc conflictual în care, de pildă, gustul și reacția emotivă – „culpabile”, fiindcă sunt individuale – pot ceda sau nu în fața criteriului alimentat, iluzoriu de multe ori, „științific”. Iar dacă o atare disociere, cu argumente destul de fragile, ține, oarecum, de normalitate, ea este acutizată în condițiile în care intră în acțiune mentalitatea în coloratură de grup sau de națiune (pentru a ne limita doar la atât). Regula, nu accidentul! ne spune că valorile naționale nu sunt, în totalitate, și valori universale, cum și inversarea termenilor e, la rândul ei, posibilă, selectivitatea fiind cu dublu sens. Cazurile extreme le oferă avangarda, orientările ideologice (cuprinzând nu doar realitatea dictatului politic „pur”, ci și aliniamentele radical naționaliste ori religioase) sau ignoranța cultivată cu detașare. Sub acest ultim aspect, chiar putem constata cum canonul începe, uneori, doar cu „creația” … ultimului val (restul fiind … tăcere).

Și unde mai aflăm, în peisaj, elitele, cele care, teoretic, ar trebui să valideze conversia canonică? Pretutindeni, prinse într-o dinamică la fel de conflictuală: de multe ori, acomodate „pieței” și principiului capitalist al acumulării, nu afirmă, ci se afirmă, fiindcă e mai facil să te reclami doar de la actualitate, desconsiderându-ți propria istorie ca ființă; poți fi doar naționalist, fără a vedea partea în întreg sau întregul în parte; devii „internațional” uitându-ți sau blamându-ți apartenența; îmbrățișezi „postumanul” plasându-te … unde? Unii rămân … retardați, trăind în continuare iluzia că valorile nu se schimbă (am reluat ideea) și nu se simt prea captivi postistoriei. Dacă structurarea capitalistă ideală este piața, ceea ce întâlnim, acum, pare a fi talciocul. Doar că, de această transformare, răspunzători nu sunt doar cei care-l populează sau o anume configurație morală și intelectuală, ci cu insistență orchestrarea care modifică realitatea în climat. În sfârșit, discuția devine oțioasă…

Dar mai facem un pas înapoi pentru a ajunge la „neantul valah” din cele aproape cinci decenii de comunism. Căutăm numai ceea ce vrem să găsim – e o zicere adevărată în parte, ca practică dirijată; doar că premeditează nerecunoașterea … nedoritului, iar atunci ne îndepărtează de adevăr. Or, informația corectă și, în cazul unora, realitatea chiar trăită, ne vorbește despre o de durată și deloc liniștită bătălie canonică, a neoficialului împotriva oficialului, în care cuvântul de ordine era întoarcerea la Maiorescu, apoi la Lovinescu și, în final, cu obsesia interbelicului – o bătălie pentru valoare și pentru persistența ei. Bătălia s-a câștigat nu în etape, ci continuu, ca vibrație permanentă, pe diagramele cu mereu noi însemne ale poeziei, prozei și ale comentariului critic, cu strategii diverse și rezultate inegale, expresia individuală erodând câmpul normei colective. Concesia devenise parte a răsturnării operaționale a formulei leniniste „Un pas înainte, doi pași înapoi”, uneori ca risc asumat în umbra acceptării ideii că un canon individual are și o clară dimensiune pe verticală. Și aceasta fiindcă, după cum știm, totalitarismul a creat omul cu dublă personalitate (ceea ce, în psihiatrie, s-ar putea numi schizoidie conștientă), tradusă – în câmpul pe care îl avem în vedere – prin manifestări contrastive în cotidian și la masa de scris. Retragerea din istorie, consemnată de Blaga, s-a manifestat și ca retragere în cărți, deopotrivă pentru scriitor și cititor. Opoziția directă, fățișă, a fost minimă și sporadică, rapid suprimată, ca și adeziunea totală, de altfel, nici aceasta convenabilă, deoarece sistemul însuși era schizoid, rupt între faptă și cuvânt. În totul, și biografiile se separă, uneori drastic, și rămân ca atare, certificate documentar. Aparențele pot să sugereze ruptura între alb și negru, însă nu de fiecare dată, pentru că întregul pare a indica mai degrabă „armonia” griului, adică o lume bolnavă. Și deși cu o simptomatologie diferită, încă a rămas așa. Nu pledăm nici pentru uitare, nici pentru absolvire; doar constatăm, ceea ce ne mai spune că boala unuia, înțeleasă, poate fi remediul bolii altuia.

De aceea, opțiunea unui creator în condiții dure, sinistre, e dificil de judecat de la distanță în spațiu sau în timp, dacă, în fața unui verdict astfel pronunțat, apariția, de pildă, Anei Roșculeț, text aflat între Întâlnirea din pământuri și Moromeții, le anulează și pe acestea (care pot fi „datate”, dar sub un alt unghi). Diferența nu e dată de etic, ci de fals: în realitate, morala e prezentă în toate cele trei scrieri, dar în cele două este componentă a substanței epice, în timp ce în Ana Roșculeț este parte a tezei induse ideologic, suprimând adevărul. Poate fi invocată, într-o ordine asemănătoare, și încă apreciata Cronică de familie a lui Petru Dumitriu, unde calitatea scriiturii nu e în măsură a acoperi teza „corect politică” (funcționa și atunci…) a imaginii nobilimii de altădată, situație în care se află, oarecum similar, și cele două romane, Străinul și Setea, ale lui Titus Popovici (o realitate alterată prin „fabula” care le încheie).

Totuși, chiar în atari situații, era simțită, fie și numai formal, presiunea „modelelor” care veneau dinafara sistemului: ele se aflau în rafturile „fondurilor speciale” ale bibliotecilor din care, mai întâi tacit, apoi și prin efort editorial, au fost readuși în circuit cultural Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Mircea Eliade, alți prozatori interbelici, precum și marii filozofi și teoreticieni. Pe linie de continuitate și-a semnat poezia Șt. Aug. Doinaș, a forțat originalitatea Nichita Stănescu, a căutat racordul la suflul european A.E.Baconsky, iar Ileana Mălăncioiu a decriptat nespusul, adică moartea. N. Breban a îndrăznit să se apropie de Nietzsche și de dimensiunea existențială dramatică, D.R.Popescu a văzut absurdul și anomaliile comportamentale până la nivelul neînțelesului, Augustin Buzura s-a oprit asupra realităților paralele. Cum, de fapt, lista este inevitabil incompletă, îi mai amintim, doar, pe Ion Caraion, Sorescu, Dimov, Ioan Alexandru, poate chiar și pe Eugen Barbu, fie și numai pentru Principele său.

Sigur, regula canonului funcționează și în interiorul fiecărei creații individuale în parte, dacă e vorba cu adevărat de canon. Când, însă, unii și-au dorit amintitul „neant valah”, l-au descoperit în normativul „est-eticii”, adică au văzut colapsul esteticii prin morală, sau invers, aglutinând biograficul cu opera, în derivarea fie a gesticulației comod-obediente a unor scriitori, fie în a „dosarelor” considerate documente irefutabile, decisive. De ce nu? În definitiv, chiar dacă nu ai fost angajat al Securității, îi poți alcătui și un „dosar” de proto-legionar lui Eminescu (dacă nu de la acesta, de la cine să începem? de la proto-sovieticul Dimitrie Cantemir?). Chiar dacă nu a existat, „neantul valah” poate fi re-creat, sprijinit pe înlocuirea creației unor Doinaș sau Breban, cu opera numită „dosar”, ori a unor Sadoveanu, G.Călinescu și chiar Tudor Vianu, cu prestația lor în cotidian. Ne mai ajută și Lucian Boia cu „argumentul” că, oricum, România nu a fost și nu este altfel decât nimic. Și ne oprim din nou, din motive de posibilă discuție oțioasă…

Citim undeva că și Nietzsche a ieșit din istorie, devenind filozof al postmodernității, adică agent al postistoriei. Dar dacă istoria nu mai există, ea nu există și nu va exista nici pentru noi, drept care nu vom mai putea vorbi nici despre canon. Iar atunci nu vă mai pot răspunde la întrebarea despre canonul actual.