Două culturi critice

– Mihai Iovănel și Christian Moraru în dialog 

Mihai Iovănel: În urmă cu doi am purtat un dialog, tot pentru „Euphorion”, despre felul în care discuțiile ritualice despre așa-zisa „corectitudine politică” se asociază în România – dar nu numai – cu o serie de ficțiuni conservatoare mistificatoare  („Corectitudinea politică între realitate și fetiș. Mihai Iovănel și Christian Moraru în dialog”, în „Euphorion”, nr. 4, 2019). Ne întoarcem acum, așa cum se spune în romanele polițiste, „la locul faptei”. Prin aceasta înțeleg nu doar că revenim în paginile revistei din Sibiu, ci și revenirea asupra unei probleme – unor probleme – afine „corectitudinii politice”. Este vorba despre „valoarea estetică”. (O să folosesc în continuare ghilimele pentru această sintagmă pentru că în general mi se pare problematic procesul/circuitul prin care calitatea estetică a unui obiect se transformă în valoare.) Dacă despre „corectitudinea politică” se poate spune că reprezintă obsesia culturii din România de-a lungul ultimilor 30 de ani, despre discuțiile privind „valoarea estetică” se poate afirma că au însoțit critica literară autohtonă de la apariția ei ca disciplină în a doua parte a secolului al XIX-lea. De la Titu Maiorescu și articolele lui, mai toți criticii români au înțeles să-și asume zgomotos misiunea despărțirii literaturii „de valoare” de literatura „fără valoare”, dar și a segregării valorilor „estetice” de mai toate celelalte valori (sociale, politice, ideologice etc. etc.).

            Sigur, ceea ce schițez acum poate părea un fel de caricatură. Pe de altă parte, însăși dinamica dezbaterilor despre „valoarea estetică” a căpătat în România ultimelor decenii un astfel de aspect caricatural. Nenumărate dosare, anchete și grupaje țin această problemă într-o actualitate pe cât de continuă, pe atât de falsă – toate aceste discuții privesc inevitabil în urmă (către Maiorescu, Manolescu și toți criticii „de direcție”) și deploră în cor rătăcirea din prezent, în care literatura română, lipsită de acel „deget de lumină” al lui Maiorescu care funcționa ca busolă valorică, se confruntă în zilele noastre cu o serie de dușmani.

            Ca să identific acești dușmani in concreto, o să apelez la un caz recent: Premiul Eminescu pentru debut în poezie. Organizat la Botoșani de Memorialul Ipotești și finanțat de Consiliul Județean Botoșani, este cel mai vizibil premiu în domeniul său din România și tocmai de aceea provoacă în mod tradițional scandal. Anul acesta scandalul a avut în centru două poete cu volume aflate pe lista scurtă a premiului, Ileana Negrea și Cătălina Stanislav (prima a și câștigat premiul), și a pornit de la câteva cuvinte „licențioase” folosite în volumele respective. Cum a început scandalul? În cadrul galei online de acordare a premiului, Cătălina Stanislav a citit poemul Gwyneth Paltrow și cu mine,  care conținea versurile: „cele mai bune minți ale generației mele sunt Gwyneth Paltrow, care nu știe diferența dintre vulvă și vagin/ cele mai bune minți ale generației mele sunt și eu, așteptând să termini o bucată de pizza cu brânză unsuroasă/  ca să putem să mergem la tine în cameră și să nu ne futem pentru că ești prea beat/ și eu prea obosită/ și am purtat salopeta mea preferată ca tu să mănânci pizza cu brânză unsuroasă/  și să nu mă fuți”. Aceste versuri au scandalizat presa locală din Botoșani și notabilitățile din Botoșani, iar în urma presiunilor mediatice și politice înregistrarea video a galei a fost eliminată de pe pagina de Facebook a organizatorului. Doar că ceea ce se dorea o rezolvare discretă s-a transformat peste noapte într-un subiect preluat de mai toată presa din România, de la televiziuni și tabloide până la site-uri naționaliste obscure (fluierul.ro) sau finanțate de Rusia (Sputnik). În același timp, câteva rânduri din volumul Ilenei Negrea (un volum asumat queer, mad și feminist), au fost rostogolite în buclă pe Facebook (dar și pe site-uri de genul celor amintite înainte), producând demascări furibunde ale „pornografiei” asociate în chip ilicit cu Eminescu (prin intermediul premiului care-i poartă numele): „Să stăm așa/ În timp ce lumea asta/ Se duce dracului/ Cu virușii și ghețarii/ Și animalele și planeta/ Și chiriile și evacuările și șomajul/ Și violența domestică și precaritatea/ Încremeniți/ Și perverși/ Uitând de toate/ Pizda mea e o mașinărie războinică/ Care vrea să își facă dreptate”. Cam toate demascările, unele incredibil de violente, la care au fost supuse cele două autoare se bazau pe opoziția dintre literatura/poezia „adevărată” și literatura falsă (adică „pornografică” sau „ideologică”). În mod evident, în ochii celor contestau calitățile estetice ale poemelor (iar printre aceștia se numărau și destui scriitori sau critici), „pornografia” este un păcat la fel de grav ca „ideologia”. Iată, așadar, unde ne aflăm: într-o versiune grotescă a teoriei autonomiei esteticului. Potrivit acesteia, „valoarea estetică” se definește în primul rând prin ceea ce exclude, începând cu sexualitatea și ideologia.

            Christian Moraru: Suntem într-adevăr, sau mai exact cultura critică încă dominantă în România este prizoniera acestei fantezii autonomiste, profund revolute și interesate. Las deoparte faptul că în Eminescu și alți „clasici” există nu doar erotic, ci și obscenitate și pornografie cât vrei și că tocmai aceste elemente fac literatura lui Creangă, de exemplu, cât de cât interesantă, vie, și ca atare capabilă să te intrige, să te afecteze și să aibă, în consecință, asupra ta un efect – „wait for it”, cum se spune – estetic. Așa cum sugerezi și cum exemplul meu implică, problema este că ceea ce eu numesc cultură critică dominantă plasează într-o relație ireconciliabilă, disjunctivă esteticul (anume exact ceea ce face ca poemul X să-ți placă) și întregul aparat-tematic stilistic care reprezintă, exprimă și fabrică plăcerea. Cu alte cuvinte, esteticul ar exclude și ca atare ar trebui discutat, cântărit etc. în absența a ceea ce îi da naștere și formă, îl face ce este. Nonsens, evident. Ar exista, cu alte cuvinte, valoarea estetică și „restul lumii”, cum spuneam pe vremuri când făceam echipa de fotbal a străzii, care trebuia să joace împotriva unei echipe compuse din cei ce locuiau oriunde numai pe strada noastră – Strada Esteticii – nu.

            Din punctul acesta de vedere, cea mai importantă și, retoric vorbind, cea mai relevantă întrebare din chestionarul „Euphorion” este a cincea. Așa cum e ea formulată, întrebarea însăși trebuie la rândul ei întrebată, chestionată – probabil că redacția se așteaptă la așa ceva și nu va fi iritată prea tare de direcția în care se îndreaptă conversația noastră. Nu-mi este cu totul clar dacă întrebarea se vrea de fapt citită astfel: „Critica trebuie să ia in considerare numai valorile estetice sau și celelalte valori ale unei opere literare?” sau „Critica trebuie să ia în considerare numai valorile estetice sau și valorile culturale ale unei opere literare?” Voi asuma că întrebarea este exact cea formulată și că, dacă într-adevăr așa e, atunci felul în care ea este pusă ne plasează pe un drum bun, cu alte cuvinte interogația conține deja un posibil răspuns, corect din punctul meu de vedere, anume că esteticul este o valoare culturală între altele din moment ce referința e la „celelalte valori culturale”.

            Dar dacă așa stau lucrurile, atunci întrebarea următoare ar trebui să fie care este structura culturală a esteticului sau ce poate intra în componența lui – și mai bine zis, dacă există ceva ce nu poate sau nu trebuie sa fie inclus în el. Din ceea ce am spus până acum, reiese, cred, că nimic nu-i este străin și deci nimic nu poate fi exclus. Iată, dacă vrei, o definiție concisă a „optzecismului”, așa cum a fost el înțeles cândva – cât despre ce a însemnat ea practic până la urmă, mai ales în critică, asta e o altă poveste. Dar să revin: nu există ingrediente a priori incompatibile cu producerea esteticului. Pe scurt, indiferent cum privești chestiunea, antinomia estetic-cultural este problematică. Esteticul este ceea ce în „cultural critique” se numește „formațiune” (formation), iar asta nu e sinonim cu forma literară sau, altfel spus, forma literară însăși sau genul (genre) sunt formations în care tipul de text e doar un element. Formațiunea în cauză se formează, în sens cât se poate de concret, fizic, se produce și este recunoscută ca atare în relație – în „fricțiune” – cu alte formațiuni și practici socioculturale, care intră în ADN-ul, în formula formei pe care o ia esteticul și care, din această cauză, nu pot fi excluse din analiza și  evaluarea lui. Nu e vorba de determinism aici, nici pe departe, dar nici nu e loc de autonomism. Esteticul are o configurație precisă care nu se coagulează spontan în vid social; el are originea într-o multiplicitate de practici și discursuri pe care criticul trebuie să o reconstituie, să o „despacheteze” sau să o desfacă (cum ai desface un evantai) din corpul compact și rezistent la această procedură „intruzivă” al operei. Aceasta trebuie restituită complexității din care provine; criticul nu simplifică, ci complică – Roland Barthes, între alții, sugerează asta. Pe de altă parte, la polul recepției, nu al producției, esteticul este o formație istorică și politică în sensul că operează ca o categorie variabilă în timp și loc, dependentă de felul în care anumite audiențe, clase profesionale și politice și interese de tot felul construiesc și apreciază cutare opere sau categorii de opere, stiluri etc. ca având drept de cetățenie și „contând” în domeniul artei, frumosului, valorii, patrimoniului, în învățământ, curriculum etc.

            Din păcate, perspectiva e deprimantă: în mainstream-ul ei, critica românească rămâne teribil de limitată teoretic și umilitor de anacronică în materie de capacitate de conceptualizare a granularității culturale a „esteticului”, „valorii”, „canonicului” și a altor lucruri de acest tip. E elocvent și trist, dar util, că „Euphorion” pune întrebări la care avem răspunsuri definitive de o jumătate de secol (Sunt valorile „imuabile? Nu. E ceva „provocator” în a nu mai trata esteticul ca pe vremea lui Maiorescu, ca să nu zic Simion? Nu, de o mie de ori nu. Se face simțită legea gravitației în incinta Academiei Române?…). Mai sus, am repetat locuri comune, se-nțelege. Se va spune că ele sunt chiar asta, că ele nu aduc nimic nou. Așa o fi, dar pentru critica la care mă refer ele nu constituie valori, conceptual vorbind, adică nu orientează efectiv discuția literaturii și a culturii. Ar merita să ne întrebăm de ce.

            M.I.: Legat de acele „întrebări la care avem răspunsuri definitive de o jumătate de secol”, îmi vine în minte popularul poem al lui Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic”. Faptul că nivelul discuției teoretice în plan internațional a depășit de mult astfel de întrebări nu i-a folosit prea mult criticii mainstream din România (și o să revin pentru a propune un sens de utilizare pentru această sintagmă). De ce s-a întâmplat asta? Teoria nu există fără un nivel al asumării/ratificării prin practică. Au fost momente în trecut în care Manolescu, poate chiar și Simion, ar fi putut subscrie măcar parțial la ce ai scris mai sus. De pildă în anii ’80, când publicau Arca lui Noe – Manolescu și Întoarcerea autorului – Simion. Cărți în care problema esteticului, dincolo de toate lozincile lui Manolescu și Simion despre „primatul autonomiei esteticului”, avea chiar acea configurație granulară – discontinuă, compusă din nenumărate particule așa-zis extraestetice – de care vorbești. Însă căderea comunismului și evoluțiile personale și instituționale configurate de acel eveniment i-au dus pe cei din generația lui Simion – care-și trăiseră maturitatea intelectuală construind sisteme defensive („autonomia esteticului”, „rezistența prin cultură” erau în fond niște firewalls) împotriva infrastructurii propagandistice a comunismului – în situația în care toate „valorile” propuse de ei au devenit peste noapte obsolete sau cel puțin chestionabile/ chestionate/ under review. Din această situație de vertij cognitiv și pozițional, generația lui Simion (cu Simion în frunte – Manolescu a avut, cel puțin în anii ’90, poziții mult mai ironice/relativiste) a încercat să iasă prin aceeași „autonomie a esteticului” din care-și croise manta de vreme rea în comunism. Doar că dacă „autonomia esteticului” îi apărase în comunism de realismul socialist și de naționalismul protocronist, oferindu-le o autonomie profesională relativ confortabilă, după 1989 aceeași „autonomie a esteticului” trebuia să îi apere de globalizare și de forțele ei care dislocau nemilos formele de relief ale unui comunism care în varianta lui finală, cea naționalistă, fusese în general autarhic. To make a long story short, maniera în care Simion și Manolescu (le vehiculez numele în bună parte metonimic – mă refer de fapt la generația lor) au monopolizat în postcomunism hotspot-urile decizionale din sistem a influențat în mare măsură felul în care au fost purtate discuțiile despre estetic.

            Întorcându-mă acum la ce ziceam mai devreme, la ce e bună teoria dacă acele condiții în care o poți corela cu o practică oarecare sunt cu totul precare? Degeaba deții un Mac într-o zonă în care nu ai acces la internet și electricitate. Degeaba ai acces la teoria momentului dacă în instituții precum institutele de cercetare ale Academiei sau majoritatea universităților ai de-a face cu criterii de performanță ruginite. Orizontul limitat al practicii configurează orizontul teoretic. Localizez mainstream-ul criticii literare din România tocmai în acest orizont precar de posibilitate: dincolo de persoane, acest mainstream ține de o infrastructură subzistentă. Așa că, vrând-nevrând, rămânem în interiorul acestui limbaj construit pe organicismul naturalizat și neproblematic al unei presupuse „valori estetice” imuabile, care configurează fără întreruperi semnificative spațiul național românesc și pe care suntem chemați să o apărăm cu furci, cu topoare și alte asemenea instrumente de ultimă generație.

            Însă propun să ieșim pentru moment din zona românească a problemei, pentru că de fapt felul în care se discută în România despre „valoarea estetică” nu se reduce la factorii locali amintiți până acum. O parte a discuției este importată din presa conservatoare anglo-americană sau franceză, care mobilizează agitatoric reacții defensive în fața a ceea ce se numește „cancel culture”. Fenomenul acoperit de această etichetă, corelat în presa amintită cu progresismul, este tratat de regulă senzaționalist, fiind scoase în evidență – ca și în cazul „corectitudinii politice”, cu care este de altfel intim asociat – niște excepții ridicate la rang de reguli. Însă tocmai această ficționalizare discursivă devine leagănul unor ficțiuni paseiste de nivelul filmelor Hallmark despre timpurile de aur în care „valoarea estetică” recunoscută și împărtășită asigura o formă de comuniune superioară vremurilor de azi, în care, nu-i așa, literatura („canonul Occidental”) a fost monopolizată de grupuri militante progresiste din zona minorităților sexuale și rasiale. Cred că ecoul unor astfel de temeri se face auzit și în întrebările din „Euphorion”. Pe de altă parte, poate fi observată în ultima vreme pe scena academică internațională o întoarcere a interesului pentru „estetic”, după ce vreme de decenii, sub influența dominantă a ceea ce s-a numit „hermeneutica suspiciunii”, un astfel de interes a căzut într-un plan secundar.

  1. M.: Redacția nu se va supăra daca vom glosa puțin pe marginea caracterului defensiv al întrebărilor la care te referi. Ele sunt fair game, ca sa zic așa. Tonul general al acestora e ușor de înțeles. „Progresismul” există, dar în ghilimele; la fel, „autoritatea” criticului tradițional e, ca Shakespeare în cutare vers kitsch de Sorescu, și ea pe ducă, și, nu-i așa, e păcat atâta vreme cât e înlocuită de un fel de specialist în marketing (atenție: domeniu venetic, americănesc); noua generație de autori „pune în umbră… criteriul estetic” (aici nu mai e nici o ambiguitate, și poate că întrebarea nr. 3 ne spune clar cum trebuie citită nr. 5).

            Politica conservatoare a retoricii interogative este, pe scurt, evidentă. Dar noul interes în estetic în alte părți ale lumii nu e nici pe departe un gest reactiv, o întoarcere înapoi la kantianism și la estetismul idealist derivat din el și până astăzi hegemonic în culturi critice insulare precum România. De la estetica afectului la noul formalism, conexiunea cu politicul e vitală, de neocolit. Apoi, ambele nu exclud nici pe departe materialismul, care și el a trecut prin câteva faze, inclusiv cea nouă (New Materialism) și chiar „imaterialistă” (Graham Harman). De ce, cum, cu ce consecințe, care sunt textele fundamentale în care toate aceste probleme au fost explicate și, repet, de mult soluționate, ei bine, la aceste întrebări ar trebui să răspundă educația universitară în România – și te las pe tine să decizi dacă asta se întâmplă sau nu. În orice caz, noua anchetă „Euphorion” e, cum spuneam, pentru mine un indice clar in acest sens. În buna tradiție locală, criticii la care te referi, generația lor și cei pe care ea i-a format – evident, după propria asemănare – continuă să controleze un set larg și relativ integrat de instituții, de la cele academice la reviste literare, unde ultimele popularizează conceptele rudimentare de valoare, cultură, estetic, discurs, autonomie, libertate predate și promovate în primele. Aici, efortul conservator – reacționarismul dacă vrei – e patent și coordonat, iar excepțiile confirma regula. Motorul intelectual al culturii critice rămâne universitatea, iar în România universitară, cel puțin în umanități, e încă nevoie de un „tuneup”. Sunt semne foarte încurajatoare, cum am mai discutat, la un număr de universități din România, mai ales în Transilvania, dar întrebările din „Euphorion” sunt dovada că e mult de lucru în această privință.

            Să nu uităm apoi cui se adresează ancheta, cine te citește pe tine acum – cu stupefacție? Cu nobilă indignare poate? Cu inevitabilă „ipocrizie”? Acest cititor, rezonabil educat (în ce? vezi mai sus), este majoritar și el. Conservator în comunism, el a devenit și mai conservator după, ca efect al unei campanii de aculturație în care cartelul cultural-publicistic și politic din jurul administrației Băsescu a jucat un rol central și pe care aparatul scolastic-editorial al Academiei în realitate a susținut-o, dincolo de unele interese divergente. Dacă te gândești bine, nu e nimic postcomunist în anticomunismul sau ne-comunismul acestor instituții și pârghii ale „noului” discurs dominant de după 1989. Logica lor rămâne comunistă în sensul că are rădăcinile adânc înfipte în sistemul de valori și privilegii pre-1989, de la pseudo-supremația esteticului („pur”) la supremația pseudo-autorității. Toate acestea mențin publicul respectiv în peștera lui Platon (sau la conferințele de la Ateneu). Acest public se va simți insultat în pseudo-puritanismul lui citind pe Cătălina Stanislav sau eseuri care rasializează – și astfel valorizează – opere importante din istoria literaturii române, și asta pentru că nu are aparatul conceptul care să conducă la alt tip de reacții.

            Am mai afirmat, tot în presa din România, că în materie de critică există ceea ce se numește progres, chiar dacă critica poate să se ridice la nivel de artă în anumite situații. Nu vreau să spun că Rita Felski e neapărat superioară lui Jules Lemaître (de fapt e, dar nu asta e important acum). Vreau să spun că nu poți scrie astăzi ca Lemaître, sau nici măcar ca Barthes – și, așa cum sugerezi, din acest motiv, Arca lui Noe, cea mai importantă carte de critică românească, după părerea mea, îl face pe Manolescu anului 1980 mult mai „contemporan” nouă astăzi, cultural vorbind, decât actualul Manolescu, cel în carne si oase, care a involuat în fel și chip. Asta nu e o chestiune strict metodologică, și nici de modă, ci de adecvare la obiect, de răspundere față de acesta, mai precis față de eterogenitatea germinativă din care s-a născut și pe care o reflectă inevitabil în structura lui. Manolescu din Arca lui Noe d’antan e mult mai perceptiv decât directorul României literare de astăzi. Felul în care sunt discutate în revistă subiecte precum PC – între alții, de Manolescu însuși – îmi amintește de prestația TV a legendarului meteorolog Topor prin anii ’70-’80. În timp ce în Germania „starea vremii” era deja dedusă din imagini de satelit, spectatorii TV din Romania urmăreau cu admirație ce spunea Topor, pe înțelesul tuturor dar „cu autoritate”, despre porcul cu pai în gură.

            M.I.: Menționarea lui Topor, care apărea și în Budila-Express, poemul lui Alexandru Mușina, este binevenită, pentru că figura meteorologiei a fost asociată nu o dată cu problema esteticului (îmi vine în minte un titlu ca Meteorologia lecturii a lui Radu Petrescu). Legat de ceea ce spui despre autoritate și mai ales „autoritate”, asistăm într-adevăr la continuitatea unor formule mentale construite în comunismul târziu, care n-au avut nici o problemă să supraviețuiască în neoliberalismul postcomunist. Celebra formulă „rezistența prin cultură”, de care generația șaizecistă a făcut atâta caz, poate fi citită în acest context pe dos față de intenția ei inițială, care afirma rezistența „adevăratelor valori” în răspărul comunismului. Pe scurt, ceaușismul anilor ’80 rezistă foarte bine până azi tocmai prin cultură – prin această cultură emanată de instituții dominante ca Academia, universitățile (cu excepțiile de rigoare, prea puține însă), Uniunea Scriitorilor, România literară ș.a.m.d. În general mă cam enervează obsesia unora de a deriva mecanic toate problemele prezentului din simptomele comunismului, dar în cazul de față lucrurile mi se par destul de clare. Îl ascult vorbind pe Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei, și am acces instantaneu la structura de fond a disciplinei istoriei din ultimul deceniu comunist, al cărei „subiect istoric” era națiunea văzută ca entitate indivizibilă și autosuficientă. Citesc teze de doctorat susținute recent în universități românești, iar bibliografiile sunt pline de titluri și metodologii la modă în anii ’60-’70, în urmă cu jumătate de secol, deși informația este mult mai accesibilă în prezentul nostru digital decât era în analogicii ani ’80 sau ’90. Citesc România literară de azi și parcă recitesc atacurile la adresa optzeciștilor din Săptămâna și Luceafărul, doar că direcționate acum împotriva noii „literaturi tinere”. Apropo, după scandalul de la Premiul Eminescu – Opus Primum, Uniunea Scriitorilor a emis un comunicat în care zicea că n-are nimic de-a face cu acest premiu și că „răspunderea pentru conținutul textelor citite și prezentate public la acest eveniment revine juriului […], autorilor nominalizați de acest juriu și organizatorilor”. Nimic, nici măcar un enunț foarte general despre „autonomia esteticului”, în apărarea unor scriitoare abuzate în mass-media. Dimpotrivă, comunicatul poate fi citit ca o delimitare față de excesele acelor scriitoare care și-au cam făcut de cap.

            În aceste condiții, „autoritatea criticii literare”, a cărei „pierdere” a fost deplânsă în atâtea și atâtea grupaje și articole după 1989, nu este decât o aspirație reziduală legată de un trecut iremediabil consumat în formele lui materiale, care nu mai supraviețuiește decât ca – pace Eminescu – „icoana stelei ce-a murit”, ca semnal-fantomă care parazitează prezentul în versiuni pe fond irelevante, chiar dacă pe formă încă acute instituțional.

  1. M.: Mă întreb dacă această autoritate chiar a existat vreodată și, dacă da, ce a însemnat ea. O serie de alternative la metafora ta astronomică îmi vin în minte pentru a sugera aceeași noțiune de iluzie, aceeași falsă percepție ca să nu zic conștiință. Nu e vorba de a da atenție unor critici mai mult decât altora sau de a-i respecta mai mult decât pe alții, deși – iar acum repet ce am scris într-un volum aniversar editat de Ion Bogdan Lefter în 2009 – am fost profund atașat și efectiv dedicat politic, și parțial estetic, idealului reprezentat cândva de Manolescu. Amintesc asta pentru că vreau să sugerez că nici „autoritățile” și nici „critica de direcție” exercitată, ni se spune, de acestea, nu au avut în fond consecințele literare și culturale despre care elevii încă învață la școală. Asta e o fantezie retroactivă. Da, efecte au fost, dar ele continuă să fie mult exagerate.

            Această problemă nu e cu totul separată de chestiunea esteticului și a valorii. Cauzalitatea în materie de evoluție literară e, și ea, prost înțeleasă, la mod personalist și metafizic, ca derivând din imponderabile și categorii de actori excepționalist-eroice. Talentul sau chiar „geniul”, intuiția, „simțul valorilor”, fermitatea și justețea „judecății de valoare”,  „formula fericită” („inspirată”) etc. fac parte din această serie, și ea revolută, și sunt, fără excepție – și în mod semnificativ – atribute tradiționale ale „autorității”. Odată ce ele funcționează, aparatul de raționalitate al analizei, de la metodologie la capacitatea de a contextualiza opera, de a o plasa în istorie sau, mai corect spus, de a o gândi ca istorie și alte lucruri de acest tip cad pe plan secund sau sunt complet ignorate. Autoritatea ar acționa deci în vid, și de fapt, în practică lor desuetă, autoritățile invocate curent în revistele literare românești astfel și operează, tratând textele drept „valori” necontingente. Asta e un nou simptom de continuitate cu sistemul critic – dirijat de aceleași „autorități – din vechiul regim. La asta făceam referință mai sus, iar continuitatea e ironică, aș observa acum, cu atât mai mult cu cât unele din aceleași autorități rămân dedicate oratoriei anticomuniste.

            Mai rău, așa cum sugerai, putem vorbi de o involuție, care nu mai e nici măcar ironică atâta vreme cât postmilenialismul literar e tratat în România literară mai brutal decât era generația mea în Săptămâna. Vorbeai despre „rezistență prin cultură” și ce înseamnă ea acum, adică la ce anume rezistă acea cultură, care, încă odată, e de structură și proveniență arhaică, pre-1989. Dacă punem întrebarea în această formă, ne dăm seama imediat că e vorba, astăzi, de rezistență la cultură însăși, anume la cultură vie, în flux, a României și lumii din societatea globală târzie, cultură care nu mai depinde de vreo direcție sau „director de conștiință” și nici nu mai poate fi teritorializată la modul naționalist (și nici măcar național). Informațiile mele sunt fatal incomplete, dar din câte îmi dau seama, asistăm în România la o solidarizare a establishment-ului cultural și a unei bune părți din așa-zisa societate civilă – care rămâne neinformată, conservatoare, obscurantistă, superstițioasă, ostilă noului și democrație efective – în jurul unor reflexe culturale reacționar-paseiste, adesea violent-antiprogresiste. Este poate ironic – și e în orice caz trist – că majoritatea scriitorilor și cvasi-totalitatea criticilor afirmați în anii ’80 fac corp comun în jurul retoricii antiminoritare și anti-PC și că, coincidență clarificatoare, aceeași majoritate se identifică acum, în esență, cu pozițiile esteticiste pe care le-a respins cu patruzeci de ani în urmă. Altfel, ieșirea delirantă a Anei Blandiana de la un festival al traducătorilor de la Iași din octombrie anul trecut nu mă miră. Aș spune chiar că ea ne ajută să înțelegem că rezistența la cultură e rezistența la democrație. La fel și misticismul estetist, pe care autorii din generația mea cândva îl ironizau subțire. El nu e nici pe departe atât de „opozant” așa cum credeam cândva, sau, dacă este, se opune acelorași valori democratice.

            Nu aș fi crezut acum 30 de ani, când scriam despre aceleași subiecte și aceiași actori politici, că voi fi forțat să scriu acum în acești termeni. Dar ceea ce se întâmplă e de domeniul evidenței. Mi se pare clar, de pildă, fie și de la distanța de la care observ lucrurile – sau poate e chiar mai limpede de la această distanță – că asistăm în sfârșit la ruptura pe care mi-am dorit-o cu decenii în urmă și pe care diferiți factori au tot amânat-o, anume o separare a apelor, dacă vrei, rezultând în două culturi în România. Una, încă majoritară, e nedemocratică și în cel mai bun caz conservatoare politic vorbind, deși religia ei economică este liberală, mai bine zis, neoliberală. Cealaltă cultură, încă minoritară, e organizată, larg vorbind, în literatură și artă, în jurul scriitorilor, artiștilor și criticilor afirmați după 2000. Pe scurt, mă refer la postmilenialismul cultural din România, care are trăsături de regăsit în toată lumea, inclusiv în Statele Unite. În materie de literatură și critică, cred că, în linii mari, întrebarea nr. 3 pusă de chestionarul „Euphorion” asociază corect generația „nouă”, postmilenială, și „progresivismul”. Ambele, împreună, întruchipează cultura la care o serie de „autorități” și cei din jurul lor, împreună cu instituțiile din spatele lor, tot „rezistă” de aproape două decenii. Dar în cultura celor două culturi, dacă-mi permiți această aluzie doar parțial potrivită, echilibrul de putere e în accelerată schimbare și probabil că o schimbare de ștafetă e în curs.

            De fapt, din punctul meu de vedere, critica literară nu e confruntată, așa cum întrebarea implică, cu „provocări neașteptate mai ales în ceea ce privește punerea în umbră a criteriului estetic în validarea unei opere literare.” Asta pentru că nu această critică, adică nu critica la care se referă redacția, e de fapt „provocată” de „noua generație de autori de literatură”. Dacă această critică chiar crede că „noua generație” „pune în umbră” esteticul, atunci nici nu mai contează cum respectiva critică reacționează la literatura „noii generații” și probabil că așa și stau deja lucrurile. Evident, mult mai bine pregătită să se confrunte cu respectivă literatură este generația însăși (sau generațiile ori promoțiile dinăuntrul ei), prin criticii ei, care reprezintă cultura critică încă minoritară actualmente în România.

            M.I.: Am gustat ironia trimiterii la teoria celor două culturi a lui Lenin, mai ales că ești profesor în Statele Unite, adică în acel sistem universitar asociat în zonele reacționare din România cu leninismul, sexomarxismul și alte isme. Dar da, existența celor două culturi este evidentă. Ceea ce identifici ca valul postmilenial-progresist produce într-adevăr lucrări în parametrii  unei culturi care nu mai caută să se legitimeze prin tot felul de continuități – văzute ca factor de omologare – cu cultura anterioară. Această literatură, din fericire, nici nu mai intră cu critica în raporturi de subordonare (sens la care trimitea ideea de „autoritate” a criticului – și semantic, și istoric). O bună parte a acestei literaturi este transparentă, tranzitivă – nu mai este cazul ca, precum în modernismul înalt de acum 100 de ani, criticul-Tezeu să caute drumul în labirintul unor scrieri ermetice. De multe ori această literatură își conține propria interpretare sau critică – așa cum se întâmpla deja din postmodernism. Un volum colectiv LGBTQ, de pildă, își produce propriile condiții de pertinență. Nu mai este nevoie să vină un Manolescu de azi ca să decreteze „asta este literatură” sau „în lături!”. Și nu-i vorba de faptul că pentru un astfel de volum problema calității literare, retorice etc. nu ar mai fi importantă. Doar că a reduce astfel de texte la tehnicalisme e ca și cum ai reduce șahul la calitatea lemnului din care sunt confecționate piesele.

            Pe de altă parte, chiar dacă își pierde o parte din vechile jucării, critica nu își pierde însă relevanța ca disciplină. Critica rămâne o formă de cartografie, care observă la scară planetară sau locală configurarea complexelor relații dintre cultură și lume; o disciplină care pretinde așadar și îndrăzneală, și perspectivă, dar și – spre deosebire de exploratorii victorieni care serveau interese pur coloniale – o disponibilitate etică. Critica are de asemenea de gestionat limbajele, vocabularele în care alegem să vorbim despre literatură și cultură în general. Nu-i deloc întâmplător că un volum de care l-ai editat de curând la Bloomsbury împreună cu Andrei Terian și Alexandru Matei se numește chiar Theory in the „Post” Era: A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons. Vocabularul este important. Nu mai poți să vorbești azi în triade ca „sincronism – tradiționalism – avangardă”, care nici ca zombies nu pot fi descrise, căci zombies se mișcă totuși. Vechile cicluri culturale, întinse pe decenii sau chiar secole, lăsau prin chiar această relație tărăgănată cu temporalitatea iluzia că produc valori universale. Astăzi, odată și cu creșterea exponențială a informației, produsele culturale au un ciclu mult mai rapid de obsolescență, care afectează inclusiv cuvintele pe care le folosim. Și, să nu uit, dacă tot sunt într-un moment „promoțional”, recomand și The Bloomsbury Handbook of World Theory, volumul pe care l-ai editat împreună cu Jeffrey R. Di Leo – a apărut la începutul acestui an și este absolut util oricărei persoane cu o minimă curiozitate intelectuală față de problemele și vocabularul pe care le testează teoria astăzi, în cea mai actuală actualitate.

  1. M. Îți mulțumesc pentru referințe. Voiam, la rândul meu, să trimit rapid la Istoria ta, însă renunț, să nu se spună că facem schimb de complimente. Deși nu un compliment voiam să ofer, ci o critică sau o observație referitoare la criticile care ți s-au adus și la care nu am mai ajuns în numărul special dedicat de Transilvania (7/8 din 2021) cărții tale. Dacă Istoria a nemulțumit pe unii dintre noi, asta s-a întâmplat și pentru că ea s-a simțit obligată să corecteze cât mai multe din erorile sau rămânerile în urmă absolut umilitoare care încă definesc felul în care operează aparatul critic românesc dominant. Evident, mă gândeam, nu poți realiza toate astea într-o singură carte al cărei obiectiv e de fapt istoric și mai puțin teoretic (meta-istoriografic). De aici și reacțiile celor care ți-au reproșat că nu ești destul de marxist, nu ești suficient de materialist, nu mergi până la capăt în cutare direcție, nu articulezi complet cutare concept ori model analitic, sau mai știu eu ce. Dar, à propos de hărți cognitive, harta sau diagrama procesului revizionist despre care vorbim e prezentă în întregime în Istorie– programul noii critici, dacă vrei, și probabil că timpul a venit să vorbim deschis, ferm, și în termeni preciși, despre o nouă critică românească, o critică realmente nouă, în curs de afirmare după 2000.

            Întâi și întâi, cum spuneai, da, această critică are o relație diferită cu literatură. Cordonul ombilical dintre ele e o ficțiune critică produsă istoric, dar atât cât a existat, el e ca și rupt în secolul 21, spre binele tuturora. Pe cale de dispariție sunt și alte nexus-uri, suprapuneri, convergențe, monopoluri oligarhice (cum le-am numit în altă parte) și concentrări de putere („autoritate”) neavenite și cultural contraproductive, ca de pildă: coincidența substanțială (chiar dacă nu completă) a criticii universitare și jurnalistice – câți dintre noi nu au început cu foiletoane și cronici literare, chiar dacă aspirațiile noastre erau în altă parte? Nu „reneg” acel trecut de cronicar, să fie clar, dar nici nu pot să nu constat cât de inadecvat e genul azi (și cât a decăzut de fapt – cronica literară de astăzi e un fel de versiune literară a Timișoarei contemporane, murdară, degradată și nerenovată de un secol). Apoi, ceea ce s-a pierdut prin dispariția din reviste a criticilor cu adevărat analiști – critici de tip „scholar” – s-a reconstituit parțial, cu actori în mare parte schimbați, în critica de tip social media și în publicațiile online. Aceasta este o schimbare de paradigmă în toată regula, de la metodă, loc și mediu la retorică (mai „directă”) și formă de exersare a actului critic – parte din despărțirea apelor menționată mai înainte și care stabilizează critica literară și culturală în noi spații și modalități, mai conforme cu secolul 21.

            Acum că noii critici nu se mai simt obligați să le facă pe toate, cum au făcut profesorii lor, ei (și ele) pot de fapt să facă mai mult, mai substanțial, mai competent, cu bătaie mai lungă și mai competitiv în context internațional. S-a spus de nu știu câte ori că, înainte de ’89 toată lumea fierbea în aceeași oală (sau cazan). Cu o metaforă mai puțin culinar-infernală, aș observa că sistemul cultural-political era unul hiperorganicist – sau așa părea și în orice caz așa era programat să funcționeze. Era o rețea mult prea strânsă și ultraintegrată, cu aceleași „autorități” în puncte nodale în care entități și circuite de discurs, producție culturală și influență se intersectau spre avantajul disproporționat al celor plasați în intersecțiile respective. Unde și în cine se întâlneau și încă se întâlnesc traseele pe care se află și acționează parte din sistemul universitar, institutele de cercetare, sistemul de subsidii, cel de promovare și premiere, revistele, unele edituri și unele (multe, de fapt) din publicațiile lor? Cât de în serios pot fi luate acele cărți câtă vreme noțiunea de conflict de interes, de pildă, nu a jucat nici un rol în scrierea și publicarea lor?

            Spun „de pildă,” pentru că o mulțime de alte lucruri vor trebui recunoscute drept chestiuni pertinente în critică și implementate ca valori alături de „policies” privind conflictul de interes. Iată încă unul dintre ele: compoziția în materie de „gender” – sau de rasă, de clasă, de orientare sexuală și așa mai departe – nu a sistemului de „autoritate”, ci pur și simplu a participanților la discurs în critică. Poți să te uiți peste orice număr din România literară și ceea ce-ți sare imediat în ochi din răbufnirile etern-indignate și „rezistente la cultură” ale rubricarzilor este dubla pantomimă geriatrică a unui masculinism la fel de expirat cultural ca și estetismul flacid pe care-l afișează. Compoziția (sau prezența) la care mă refer e ea însăși un efect negativ de sistem, care istoric a fost construit pe principiu patriarhal. Înaintăm, din fericire, în direcția relaxării, diversificării și descentralizării acestui sistem, care arată tot mai mult ca un set necoordonat de „liste” sau juxtapuneri în sensul de care vorbesc Ian Bogost și Bruno Latour. Un nou sistem, mai puțin hegemonic, e pe cale de a se naște în critica românească, cu actanți mai puțin autoritari, dar mai autorizați profesional și deontologic. În relație cu exemplul tocmai oferit, acest sistem e obligat să se reconstruiască după 2000, când structura homosocial-masculinistă a criticii românești în sfârșit se destramă odată ce Adriana Stan, Andreea Mironescu, Teodora Dumitru, Mihaela Ursa, Daiana Gârdan și alte femei încep să intervină în conversația critică și să  o redefinească. Același lucru se întâmplă și în literatură, în arte, în umanități, spre beneficiul tuturor. Dar și în această privință mai e mult de lucru.

            M.I.: Este posibil ca reacțiile la Istoria mea să fie mai utile decât cartea însăși, în sensul în care ele documentează aproape didactic, chiar caricatural pe ici pe colo, momentul de ruptură despre care vorbești. Pe de altă parte, intensitatea acestor reacții și dimensiunea decalajului dintre ele (practic una dintre tabere încă luptă în munți împotriva comunismului, sau așa lasă impresia) arată că ruptura este în curs. Mai bine zis este în curs conștientizarea faptului că această ruptură s-a produs. Ca la dinozauri – sistemul de transmitere a semnalelor nervoase către creier era un pic mai lent, veștile ajungeau cu întârziere.

            Amplitudinea rupturii se va vedea mai bine atunci când promoțiile mai tinere cu zece sau chiar douăzeci de ani decât douămiiștii își vor atinge potențialul. Mă refer la cele reprezentate de critici ca Ștefan Baghiu și Daiana Gârdan sau Teona Farmatu și Mihnea Bâlici. În general, e vorba de nume care reprezintă centre universitare din Transilvania, în special Cluj și Sibiu. Așa cum ai zis deja, acolo se petrec lucrurile cele mai interesante. Ca absolvent al Universității București, constat și eu, nu fără melancolie, că prezentul și viitorul acestei alma mater sunt suspecte de irelevanță în raport cu universitățile amintite. Aștept oricum cu multă curiozitate scena metaliterară de peste zece ani. Bănuiesc, adică sper că jocul va avea o dinamică mai internațională și mai ambițioasă, că diferența dintre revistele academice și cele generaliste va fi mai clară decât (încă) este în prezent (când CV-urile compuse din culegeri de recenzii încă sunt privite cu înțelegere și solidaritate), că peisajul va fi divers inclusiv ca dinamică de gen, că regulile jocului vor fi mai transparente, mai incluzive și în același timp mai competitive. Pe de altă parte, nu-i lipsit de verosimilitate nici scenariul distopic în care peste zece ani subfinanțarea culturii și educației din România va fi devenit hiper-subfinanțare, cele mai fierbinți dezbateri vor fi tot cele dintre Simion și Grigurcu despre valoarea lui Fănuș Neagu, iar cititorii „Euphorion” se vor delecta cu o anchetă despre „autonomia esteticului” la care vor răspunde doar bărbați.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.