Două debuturi: în „lumea virgulă a bărbaților”

Nu obișnuiesc să dedic un articol mai multor titluri ori mai multor autori, poate dintr-un refuz  al sintezei injuste ori, poate, fiindcă orice cronică este o validare în sine, iar ex aequo-urile au întotdeauna un aer chestionabil. Totuși, cum cel mai recent efort de examinare a unui debut, cel referitor la surprinzătorul volum al Cătălinei Stanislav, Nu mă întrerupe (OMG, 2021), a fost, așa cum s-a dovedit în cele din urmă, un fericit preambul pentru o bine meritată nominalizare la Premiul Național Iustin Panța pe care redacția Euphorion îl oferă unei cărți de poezie aparținând unui tânăr scriitor, și fiindcă în chiar zilele redactării acestei noi cronici juriul a decis celelalte două nominalizări care vor fi luate în calcul pentru distincția mai sus amintită, m-aș referi chiar la aceste două titluri intrate în competiție, tocmai pentru a întregi tabloul poetic pe care anul care a trecut ni l-a pus înainte. Este vorba despre Teona Galgoțiu care semnează, tot la OMG, volumul Mă uit înapoi și dispare, respectiv despre Alexandra Pâzgu, cu Dă tot ce ai (Tracus Arte, 2021), două cărți care arată că într-adevăr poezia se secretă mai densă și mai puternică în vremuri de contorsiune, cum au fost acestea din urmă, puternic marcate de insecuritate.

Teona Galgoțiu, tânără poetă activă în mediile artistice cele mai puțin conservatoare, și-a regizat – cum altfel? – cu mare atenție debutul. În plus, ea vede poezia fie ca emanație a vieții imediate, fie ca linie de sincretism al artelor. De aceea, versurile sale sunt cinematice, dinamice, mai degrabă imagistice decât umorale, mai curând atitudinale decât sentimentale. Vocea lirică este silită, parcă, să interpreteze un rol într-un scenariu pe care nu-l cunoaște, lasă să se întrevadă existența unor directive care continuă să fie ordonatoare, deși nu sunt explicite; de aici, senzația de mișcare în contratimp, cu un oarece delay între mișcarea buzelor și rostire, între comanda neuronală și concretizarea ei în act, o întârziere de numai o fracțiune de secundă care nu devine perceptibilă decât ochiului celui mai exersat, dar suficientă să creeze un efect de seducătoare stranietate. Nota semnificativă a acestei poezii este tocmai această posibilitate de imersiune într-o lume artificială, bizară, manufacturată, artistică pentru că ghicești artefactul și designul conștient, creată pentru o finalitate necunoscută, dar care poate fi la fel de bine durerea, absurda, subiacenta durere de a trăi. Poezia Teonei Galgoțiu este suprarealistă prin vocație, cu decupaje clare, maniacale, riguroase, de o sensibilitate cicatricială care se naște la intersecția între oniric, traumatic, muzical: „problema cu săritul e aterizarea/ problema cu afecțiunea – înserarea/ dacă apeși pe toate butoanele din lift riști să se blocheze/ dacă atingi pe cineva riști să se întristeze// de exemplu un câine alb energic poate fi de ajuns/ în loc de rezolvare sau în loc de răspuns/ în loc de călătorii umane împotmolite, circulare/ traseu incomplet – un tunel ascuns// viziune cu tunel, poate am descoperit drumul/ poate dau un șut la frică și pot să-mi dau drumul/ poate liftul pică oricum și ăsta e drumul/ care-i faza cu atingerea, habar n-am care-i drumul// în sera înecăcioasă e din când în când frumos/ un câine stă de pază, incandescent, osos/ tot felul de plante cresc din pământ și scrum/ înconjurat de petale de pară metalică// uite un drum” (Drum). Autoironică și sardonică, reușește piruete memorabile, de un cinism care amintește de poezia lui Constantin Acosmei: „vreau să mor într-un parc gol/ sub o bancă/ dimineața devreme/ pe ger/ lângă câini/ care sunt buni și cuminți/ și le e frig dar/ amintirea vagă a primăverii/ se vede în depărtare/ ca lumina aprinsă de la geam/ când verifici dacă e cineva acasă// ce isterică e mila de sine uneori// nimeni nu vrea să moară” (Dacă pot să aleg). Aș risca să spun chiar că poezia Teonei Galgoțiu este mai douămiistă decât a multora dintre cei care țin capetele de coloană ale douămiismului: intensă, pasională, de amplitudini bine strunite, adeseori de voltaje greu suportabile. Categoric, Mă uit înapoi și dispare este unul dintre cele mai mature și egal-tensionate volume de debut din ultimul timp: „vomit mereu/ vomit intenționat/ vomit fără să vreau/ vomit primăvara pe florile abia apărute/ vomit după pupat/ vomit înainte să mă uit la animale/ pe cale de dispariție/ vomit când citesc poezie/ vomit după ce mă dau cu cremă mișto/ vomit când cerul e extrem de frumos/ vomit când alerg pe stradă că e prea frig/ vomit când mi-e dor de cartea junglei/ vomit când mi-e poftă de pâine prăjită/ cu unt ridichi și sare/ vomit când văd toate pozele/ vomit când mă uit la toate filmările/ vomit când aud tobe/ vomit cu ochii închiși deschiși goală/ în costum de înot cu bocanci de munte/ vomit în oglindă vomit pe ascuns/ vomit și spun vomit și schimb subiectul/ vomit și îmi pare rău/ vomit și mă simt puternică vomit/ și vreau să dispar/ vomit și vreau să fiu mică vomit/ și vreau să fiu mare/ vomit din nou vomit iar/ vomit și râd că sunt vărsător vomit/ și trag apa șterg curăț mă spăl/ pe dinți pe față/ mă îmbrac plec încui ușa merg/ autobuz oameni păsări sunete lumini” (Cuvântul cu v). Teona Galgoțiu face o poezie puternică și crudă, violentă și persistentă cum numai cei mai friabili poeți pot risca să încerce, adevărații poeți.

Diferența dintre cele două poetici, netă, este esențializată într-unul dintre textele programatice ale Alexandrei Pâzgu: „rețeta poeziei de succes:/ 1. să scriu/ 2. să poată să citească oricine/ 3. să scriu despre idei, nu despre/ sentimente”, deși tot la intersecția artelor se naște și poezia ei, deși tot doldora de sentimente. Tânăra scriitoare trăiește de câțiva ani la Viena, este dramaturgă premiată și doctor în teatru și artele spectacolului; de aici, poate, o anumită distanțare (mai curând jucată decât reală) față de sentimentul care ar vira înspre sentimentalism, de aici, emailul ideologic, carura tough, centura inexpugnabilă a ideilor dispuse ca atmosferă reglatoare. Politică și vocală, așadar, revendicativă și turgescentă, poezia ei este așezată sub motoul „The problem wasnʹt (just) me, but the culture around me”, cuvintele lui Mark Fischer. Temele explorate sunt cele generaționale: depeizarea, revizitarea vag melancolică a cuibului, identitatea reprimată, deci repulsivă de nestbeschmutzer, fluiditatea identitară, anxietatea, obsesia perfecțiunii, jocul de oglinzi deformatoare ale generațiilor, alter ego-ul masculin, proiecția într-un frate (un geamăn?) – „am aceleași flash-uri ca frate-mio/ parcă am fi fost legați de creiere/ și acum alergăm legați de picioare/ care încotro/ spre sfârșitul timpului nostru” –, muzeificarea și reificarea, anti- și demotivarea, depersonalizarea, feminismul, escapismul și anomia societății contemporane. Un text care glorifică această magnificență de carton a omului de podium marketizat astăzi este Dă tot ce ai. 20: „cum să faci să trăiești azi bine/ dă tot ce ai/ e cum se spune:/ «when you stop giving a fuck/ people start giving fucks.»// cum să fii original azi?// dă tot. fă ce trebuie să faci/ și cum spune silviu gherman în new years resolution/ pe facebook:/ nu te lăsa tras la fund de căcații din jur.// nu face proiecte, de exercițiu, de antrenament, de jenă/ sau ca să te compari încă o dată cu/ modelul cultural care ne-a fost servit în școală:/ demonstrează că meriți!/ fuck that shit/ dacă trăiești așa cei fi întotdeauna. în urmă/ nu vei putea recupera niciodată/ nimic, vei alerga mereu să recuperezi/ fuck that// dă tot ce ai. fă ce trebuie să faci/ și cumva universul va avea grijă să îți fie bine/ cum spune choelio (sic!)// oricum, altă șansă nu ave,// literatura asta/ explică niște lucruri pe înțelesul nostru/ ce dracu ai? vezi-ți de coincidențele tale/ vezi-ți de firimiturile tale, recunoaște-le/ și cumva universul va avea grijă ca totul/ să fie ok./ și dacă nu e așa deloc/ ascultă zephir song de la red hot chilli peppers/ ca pansament, hai/ muzica din anii ʹ90 mai avea încă speranță/ mai știi că existau vj?”. Între bar și terapeut, între singurătăți polimorfe și asfixiante, între Facebook și metropolă, timpul și resursele sunt teritorii de biografie și poezie cărora le lipsește harta. Tranzitive, construcția sentimentală și dinamica afectivă se fac prin aglutinări de denotații. Este o poezie orală a decupajelor semnificative (reminiscențe, desigur, ale scrisului de dialog „teatral”), iar când părăsește ideologicul – apăsat ca o pedală a conveniențelor, uzanță de neratat, nici din decizie lucidă, nici din instinct – poezia se întoarce la locul ei: „poezia e încercarea de a nu muri/ de a respira corect și frecvent/ de a nu uita să crezi în lucruri invizibile// poezia e ceea ce scapă/ după ce rămâne după ce ne-a scăpat totul/ după ce n-a mai rămas de scăpat/ nimic”. Totuși, adeseori textul alunecă în verbiaj, în hiperexplicitare și hiperexcitare, într-o colocvialitate care are ceva din fragmentarea ireproductibilă a marilor aglomerări, așa cum se întâmplă în versurile care succedă intențiile programatice anterioare, ratând în cele din urmă miza: „poezia e tot ceea ce e inexplicabil/ tot ce explică inexplicabilul/ «eu nu strivesc…»/ poezia e citat și reinterpretare/ este reîncadrare contextuală și referință/ e foamea și setea după un loc/ doar al tău/ dar împărtășit de ceilalți/ e paradox/ și repetiție/ e atunci când faci cu mâna în mulțime/ cu speranța de a fi văzut/ de a fi perceput/ de a fi băgat în seamă/ de a nu fi trecut cu vederea/ de niște necunoscuți/ care îți vor răspunde la fel/ cu un wave de mână aruncat în mulțime/ și astfel vei ști/ că nu ești singur/ astfel vei ști/ că toată lumea trece prin asta// prin rușinea și penibilul cotidianului…”. Iar când textul e gol de imagine e pur și simplu gol și mai degrabă fonografie, chiar dacă vine din state of mind, chiar dacă este exasperare, declamație, scandare.

Dacă cineva avea sentimentul că poezia este în recul, s-a înșelat.