Două poeme de Vasi Prode
Vasi Prode (n. 2002, Sibiu) în prezent este student la filosofie în anul I la Facultatea de Filosofie și Istorie din cadrul UBB. A participat la Institutul Blecher, ediția 266, la Poets in Transylvania, ediția a IX-a, la Festivalul de arte performative ECOSISTEM, ediția 1 și la atelierul de poezie din cadrul festivalului Super, din București, în 2020. A publicat poezie pe site-urile, platformele și revistele literare O mie de semne, Noise poetry, Euphorion, Poeticstand, Șangri-la, Observator cultural și Poesis International. A câștigat premiul revistei Observator cultural la concursul național de poezie „Același cer ce nu e – Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XIII-a, 2022.
priveliște
imediat se înnoptează – chiar și la geamurile sparte.
mototolit stă el, sufletul meu, ca singura oază
în care drosofilele fierb pe nesăturate alcool.
dar toate astea sunt mici, detalii mărunte.
îmi aduc aminte noiembrie: mă întorceam
înfrigurat să ucid ultimii țânțari – și spuneam:
de acum nimeni nu va mai fi aproape de mine.
oamenii de la blocuri își doresc un lift încăpător, Doamne,
căci atmosfera-i probabil cel mai rău material adeziv –
aflată-n desprinderea simultană a doi ochi ce se ciocnesc.
vecina mea trăiește cu spaimă după ultimul accident.
se spărsese țeava de la baie – fapt înțeles de mine așa:
curgerea lentă din blocul turn, cascada noastră urbană.
vecina mea trăiește cu aceeași spaimă: oroarea revine
ca un mic bulgăre împins pe un teren înzăpezit,
iar apartamentul se va inunda, picuri peste picuri (și pe electronice).
nu, dragă vecină, sunt câteva luni bune de când
singurătatea mea se topește nonșalantă de la etajul 9.
mult mai acerbă decât orice furnică roșie de casă.
tu nu știi, dar singurătatea elimină bovarismul.
numai de un geam închis e nevoie
pentru a căptuși întreaga omenire.
când cerul a fost colorat am aproximat singurătatea:
inima întinsă pe două corpuri când plapuma e la spălat.
mă controlez asupra ceea ce consum,
iar în camera asta n-a mai rămas nimic.
eu știu că privind către cer, deși ne oprește tavanul,
totul pare înghesuit și plutitor deasupra capului.
vecina mea e mereu pregătită să-i cadă o migrenă.
copleșită e natura ca un pitic de grădină destupat.
nu, dragă vecină, nu lacrimile îți pătează ție tavanul,
nu lacrimile par să-l trântească în timp ce dormi,
e ceva mult mai rău, aproape de nesesizat.
și eu îmi imaginez noaptea, când liftul se aude pe fiecare etaj,
că îngerii vor încolți blocul din clipă în clipă
și până când vor ajunge la mine, eu deja voi fi jos – bleah.
anotimpuri
orice moment se apropie. acesta e al meu:
vei redeschide ușa unei singure camere –
din jumătate în jumătate de zi, balamalele vor pocni.
așa cum începe un om să adoarmă, uite, așa pricep eu lucruri:
inimă, ai fost mereu napalm – de la tine vine condensul.
dar n-am să recunosc, n-am să revin vreodată neconsolat la tine –
până și țânțarul care-ți intră-n casă o face pentru a fi dezmierdat.
diferit e ajutorul și cum se închide acesta în noi:
hanoracul uitat în cameră, atârnând negru de clanță,
pregătit să alunece în pacea lui când se apasă limba de metal.
mă ocup de asta: îl adun dintre smocurile de praf depuse pe parchet,
am grijă de el ca un înger în primele zile de muncă.
asta nu înseamnă nimic din cele ce pot apărea:
s-a întâmplat să fulguie și soarele să nu fi părăsit cerul,
s-a întâmplat ca Baudelaire să fi murit în ultima dimineață de vară.
nimeni n-a mai judecat atunci culoarea specifică de anotimp.
mișunând în jurul meu, oamenii m-au făcut să tremur.
mă gândesc la blânda ta dezmierdare înainte să înflorească vegetația.
dar n-am să recunosc, doar am să spun tremurând: nu e nimic aici,
puteți pleca, nimic nu e de văzut: fiecare alege cât de lent
își ciugulește firimiturile rămase, fiecare-n imaginea lui cotidiană.
acela care nu iubește vede cum dimineața gândacii se ascund.
și dacă te ridici să stai drept, lovești cerul cu propriul cap.
lumea se prăbușește deasupra ta și tu mângâi pereții reci cu mâna.
așa e uneori, draga mea: creierul se desface – dar tu să nu te bagi –
crede că numai liniștea preferă să atingă pleoapele.
știi bine asta când mă vizitezi – atunci ele îți curg pe obraji
ca doi melci care au fost atinși în sfârșit de ploaie.
ce rămâne după ei? ce se întâmplă când tu vei pleca?
ploaia se va opri, inima va fi napalm.
