Fire lungi de wolfram (Casa de Editură Max Blecher) este cel de-al doisprezecelea volum de poezie pe care-l semnează Radu Andriescu. De altfel, încheierea „ciclului” poetic este marcată deopotrivă printr-o culegere-antologie, Oglinda la zi (frACTalia, 2019) – care revizitează texte publicate între 1992 și 2010 și care rescrie titlul debutului, Oglinda la zid –, respectiv prin volumul de față – care trage cortina, autoironic, cu un grupaj intitulat Postume. Pentru cei familiarizați cu poezia lui Radu Andriescu nu va fi o surpriză să descopere și în cea mai recentă culegere anodinul cotidian, cu același weltschmerz crepuscular și minimalist, cu aceeași provincie (interioară) care obscurizează și face, totodată, contururile limpezi. Biograficul – în fapt, o înșiruire de fotograme acronice, percepute sub regimul unei nostalgii stupefiate – și livrescul sunt, într-un dozaj riguros, parte a acestei formule poetice, fiindcă,  pentru Radu Andriescu, realitatea pare să-și capete substanța numai prin actul scrierii, iar textul este mai adevărat decât pretextul, devenit spectral și eluziv. (Poate tocmai de aceea recurge la remixări, la puneri în scenă mai potrivite, precum această poetizare-„remix Joseph Conrad” cu care se deschide volumul: „Zgomotele acelea/ pornite dintr-o singurătate/ de proporții industriale,/ din care aflam lucruri/ pe care nu le bănuisem,/ mă fascinau/ și se multiplicau/ ca un ecou irezistibil pentru că,/ pe dinăuntru,/ eram gol.”) Deopotrivă cinematografic și simfonic, Andriescu își reconfirmă locul particular în cea mai bună poezie de astăzi.

În tripartiția volumului – ciclurile sunt intitulate Dintre bulinele bluzei tale, Testimoniale, Postume –, tensiunea se acumulează ca într-un thriller: apocalipse, goluri cosmice, labirinturi, tehnologii invazive, divertisment paranoizant, reflexii și alienare construiesc un imaginar de coșmar abia ținut în frâu, în care însăși tridimensionalitatea pare pusă sub semnul întrebării. Iar în această tranziență hipersenzorială, eul riscă să se piardă pe sine – dacă nu cumva, ireversibil, totul s-a petrecut deja –, iar alcătuirea lui precară se menține prin exersarea acestei memorii pe care nu se poate pune temei. „Râdem și-ți mai povestesc despre ai mei” este un fel de a da consistență realității, chiar în jocurile onirice ale qui pro quo-urilor, așa cum apar, de exemplu, în Căluții tătarilor: „Urc seara cu părinții pe digul portului comercial,/ mă uit la vapoare./ Tata poartă o cămașă cu mâneci scurte și guler lat,/ la modă prin anii 70,/ iar mama are ceva,/ nu știu,/ e un peștișor/ care transformă portul/ într-un iaz liniștit./ Mă opresc amândoi/ dacă mă apropii prea mult de margine/ să văd cum tetrapozii în care se sparg valurile/ zburdă prin întuneric,/ așa cum mărfurile din port/ zburdă prin mine și prin tine/ când mâncăm chipsuri chinezești/ ghemuiți lângă pescărie./ Vorbim despre hainele cele mai bune/ pentru nunți și înmormântări./ Tricou polo și teniși, îți spun,/ ronțăind ultimele chipsuri din pungă./ Să nu îndrăznească cineva să-mi pună cravată./ Râdem și-ți mai povestesc despre-ai mei.” În amintire, mama și tata revin cu „anii buni” („Tatăl meu a avut optzeci de ani buni și opt ani răi./ (…)/ Vreau să-mi amintesc anii buni.”), iar memoria este, la fel, un loc bun, al „regatelor unite”, așa cum se arată în textul care deschide volumul: „Sunt chior de 20 de ani/ dar nu văd bine de-o viață/ și-mi zic că poate așa e,/ de fapt (…)./ Regate unite cu bandă adezivă,/ imperii colorate,/ dar mai ales nevoia unei expansiuni imaginate,/ când realitatea rămâne pe loc”, precum în acest tulburător poem care aduce la suprafață, fără sentimentalism, figura mamei: „O alint Mariposa,/ fluturele care-ți luminează inima./ Nu vreau să mi-o imaginez studentă, e kinky.// Am în minte imagini sepia cu rochița ieftină/ și geanta mică,/ pantofii cu toc pe care i-a cumpărat din bursă./ Până la urmă, încerca doar să afle niște lucruri/ despre limba germană.// Și dacă vreun coleg îi făcea curte, iar ei nu-i plăcea băiatul;/ sunt anii ʹ50,/ vremuri complicate, nu poți refuza fără să plătești./ A pierdut camera de la cămin, bursa și tot ce-avea.// Nici mie nu-mi place să fac ce mi se cere./ La doi ani am coborât din patul cu zăbrele/ și m-am culcat la răcoare, sub el,/ strângând tare la piept cutia metalică plină cu halva turcească./ Părinții n-au văzut vreun corp făcut zob, sub geam,/ dar au plâns, s-au speriat, au râs cu invitații.// Mama era o femeie tăcută și cred/ că dacă reușești să te desprinzi de toate/ până nu mai rămâne absolut nimic în jur care să vibreze,/ nimeni nu te poate auzi urlând.” (Nimeni nu te poate auzi urlând).

În această memorie bună & dureroasă se așază și Metatron, într-o viziune ambiguă și sfâșietoare, fugit irreparabile tempus și ars poetica, deopotrivă: „Într-un orășel pe jumate ortodox,/ pe jumate musulman,/ am ajuns în vacanță la bâlci./ Un parc de distracții mai mic./ Adrenalina maximă într-un turn. Aici/ am să-i zic Turnul lui Metatron,/ îngerul scrib din Tora/ sau din jocurile de pe net,/ condamnat la 60 de lovituri cu țeava încinsă/ în forjele raiului./ Plătești// să te legi cu centura de-un scaun,/ să te ridici la câteva zeci de metri,/ încet/ și să cazi. Moment în care/ adrenalina/ te transformă într-un superînger/ cu hiperputeri de scrib divin./ Eu mă uit în jos// la toată povestea asta,/ mai ales la grupul de fete în negru complet,/ cărora li se văd doar ochii negri/ și care țipă excitate/ de turnul lui Metatron.” (Turnul lui Metatron). Devine, desigur, evident faptul că poezia lui Radu Andriescu mixează irezistibil în marginea sentimentului amețitor, visului & amintirii visului, intimismului, iar biografismul, departe de orice este patetic, se deschide înspre viziunea perfect articulată prin excavaje ale tuturor vârstelor: copilărie și adolescență, figurile de atașament, viața profesională, vârtejurile inimii și explozia sexuală, eroismul fiecărei zile. Dacă pretutindeni sunt vizibile atât textualismul, cât și locvacitatea unui optzecism bine temperat, tot atât de clar apare decupajul exact al imaginii atunci când riscă să alunece în solemnitate, ca în această Baladă unei stele mici: „E o stea la geam,/ deasupra noastră/ și nu știu dacă face parte/ dintr-o constelație. Se crapă// de ziuă, cocoșul dentistului/ urlă din nou și steaua/ încă se vede, prin lumină./ probabil o galaxie,// un univers mai mic, aș vrea să cred/ și sigur sunt revolte undeva în spire/ și sigur sex într-un apartament,/ apă sau poate lacuri de metan,// răceli și șervețele ude, nopți de frig/ și așteptări pe tren, o șaorma aproape rece/ la 4 dimineața, un puști sau o puștoaică/ plină de plete verzi și întrebări, cu ochii pironiți.” Și totuși poezia lui nu are lejeritatea (= superficialitatea) vorbăreață și amorfă a unora dintre autorii (cei mai vizibili ai) ultimelor două decenii ale secolului trecut, ci angajează un fond tragic persistent, ca în Experiment, Zone moi, Polaris sau Nu înseamnă că timpul s-a oprit: „Trenul trece de Pașcani./ Din compartiment am impresia că/ luna și ceața fac un fel de curcubeu./ E aprilie și traiectoria lunii/ pare mai liniștită./ Lângă mine doarme un puști/ lipit de maică-sa,/ o femeie tânără./ Probabil visează câmpuri și păduri/ sau personaje din jocurile lui Nintendo./ Mama lui se gândește la tartinele din sacoșă./ Sau eu mă gândesc la tartinele ei./ Bărbatul din fața mea vorbește prin somn,/ are demonii lui./ Se trezește uneori și se holbează la mine./ E zăpușeală, geamul nu se deschide,/ instalația de aer condiționat nu merge/ și nu-mi rămâne decât să-mi imaginez/ munți cu zăpadă și brazi/ sau să-mi amintesc cum mergeam spre casă/ în februarie/ și am tras un șut într-o conservă/ care s-a rostogolit câteva secunde,/ și-a căutat punctul de echilibru/ și s-a oprit sub un cer burdușit de stele.”

            În Testimoniale se lasă loc unui prezent aproape ininteligibil, absurd în premoniții, ludificat și stereotipic, a cărui sinteză îmi pare a fi Mirodenii și praf saharian: „Când încerc să trăiesc mai curat/ mi se usucă palmele/ și nu mai sunt convins/ că merită să trăiești curat./ E ca atunci când ești obosit/ și ai nevoie de aspirină/ după o noapte agitată,/ cu salt într-un viitor/ care poate fi și trecutul,/ dar nu-l pricepu,/ doar te bucuri de mirodenii/ și de mirosurile/ din piața de la colț,/ când te tocmești la sânge/ cu o bătrânică/ pentru mere,/ de plăcerea discuției/ și te bucuri de mirosul de săpun/ în formă de măgăruș/ al unei puștoaice,/ când o iei de mână/ și o ajuți să sară gardul/ la grădina botanică./ În fine,/ într-un loc colorat și parfumat/ din care vezi ca prin praf saharian/ blocurile cenușii din Păcuraru/ și te trezești cu pielea uscată./ Încălzirea globală mi-a lăsat mâinile reci,/ trebuie să dau drumul/ la radiatorul cu ulei/ și să-mi scarpin mâinile de elemente,/ poate și sufletul,/ dar nu pot explica sufletul/ cum pot explica mâinile,/ iar praful saharian a trecut din Africa/ peste Mare Nostrum/ ca Sirocco,/ vântul plin de surprize/ care colorează parbrizele/ și sufletul meu,/ orice-ar fi el,/ în unele anotimpuri.” – timpul, memoria, amenințările globale, criza comunicării, delirul universal, sensul căutat (horribile dictu!) și nonsensul, toate sunt aici, într-un discurs împăcat cu propria curgere.

            …Care se acutizează în Postume, un ciclu despre moarte și seninătate. Rumi avertizează încă de la început: „Gândește-te cum ar fi să vorbești cu un embrion./ I-ai putea spune că lumea de afară e vastă și complicată./ Că sunt câmpuri de grâu, trecători prin munți și livezi/ înflorite.// Noaptea sunt milioane de galaxii, iar ziua,/ frumusețea prietenilor, dansând la o nuntă.// Întrebi embrionul de ce el sau ea stă chircită/ în întuneric, cu ochii închiși.// Nu există alte lumi, îți răspunde./ Probabil halucinezi.” Nordul lucrurilor, un portret crud și teribil de emoționant, Cravata sinceră („Poezia nu poate fi un costum nemțesc./ (…) Costumul nemțesc e un instrument de manipulare (…).”), M-am lăsat de poezie ca de cancer („De șase luni spun că m-am lăsat de poezie ca de cancer,/ dar mă bucur că încă am zile în care par foarte viu/ și după ce te-ntorci de unde mergi/ discutăm despre empatie/ și despre eine schöne Leich/ înmormântarea bavareză cu mulți jelitori/ și băutură funerară ulterioară,/ ori despre Ein Sof, esența divină./ Sunt atâtea de discutat, când pari viu.”), Va fi un fel de viitor („Ceva se rupe când cred că înțeleg cum funcționează lumea/ și nu știu cum să repar, să las ceva în urmă.”), Lunea albastră („Totul e mișcare și durere,/ puterea aburului face diferența.”), Apocalipsa drosofilelor („Nu mă lovesc, nu doare./ E doar un câmp care se umple de crivăț din nord-est.”), „universul reparat” din Leucemie colectivă sunt centrii nervoși absoluți ai acestei secțiuni care are persistența reziduală a unei explozii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *