Dovedește. Despre pericolul dezinformării
Se spune că trăim într-o eră a post-adevărului, în care realitatea obiectivă devine mai puțin relevantă pentru formarea unei opinii generale decât emoțiile și convingerile personale, o eră volatilă, în care digitalizarea face ca totul să devină credibil, iar faptele pot fi simulate prin intermediul tehnologiei, în scopuri ideologice. Dovedește [o poveste virală], în regia lui Eugen Jebeleanu, după un text de Lucie Vérot, pus în scenă la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong, ilustrează felul în care, prin acumulări treptate, asemenea unui bulgăre de zăpadă, desprins parcă din decorul hibernal al spectacolului, un simplu zvon, susținut cu dovezi false, poate conduce la o adevărată psihoză.
Protagoniștii sunt doi adolescenți francezi, Célia (Eliza Păuna) și Théo (Paul Bondane), care locuiesc în internatul unei școli din provincie. Atunci când simptomele unei viroze cu manifestări gastrointestinale îi încearcă, tinerii realizează o conexiune hazardată între senzațiile pe care le simt în corp și virusul Zika, ce tocmai izbucnise în Brazilia, ca urmare a înțepăturilor de țânțari. Cu un simplu search pe google, tinerii sunt aruncați într-o mare a ipotezelor neverificate științific, care se alimentează reciproc, generând în mintea acestora o adevărată teorie a conspirației. Personajul-cheie al acestei teorii li se pare a fi doamna Albanne, noua profesoară de biologie, care prin figura ei retrasă, palidă și cu ochi încearcănați, le trezește suspiciuni. Într-o adevărată acțiune detectivistică, elevii încep să urmărească îndeaproape activitatea „suspectului numărul Iˮ. Eprubetele cu diverse substanțe pe care le ține în dulapul din laborator, și mai ales faptul că se trezește în toiul nopții și cu ajutorul unei palete de tort decupează felii din zăpadă, sunt considerate probe într-un rechizitoriu pe care copiii îl prezintă colegilor lor. Mai mult chiar, ei îi creează nefericitei profesoare un cont fals de instagram, trasformând-o într-o figură malefică. O adevărată dezbatere se iscă, cu păreri pro și contra, emise de ceilalți elevi, de părinții lor, și chiar de internauți, care nu au cum să verifice supozițiile lansate în mediile digitale.
În ciuda unor perspective mai realiste („Profa asta e o biată depresivă care e nefericită că a ajuns aici în loc de universitate. E insomniacă și și-a pus zăpadă pe cearcăne, spune Samira), procesul de denigrare a profesoarei, accelerat de lipsă de empatie și dezinformare, este excelent ilustrat prin componenta interactivă a spectacolului. Cei doi actori principali oferă câtorva copii din sală bilețele al căror conținut sunt rugați să îl citească cu voce tare, la microfon. În felul acesta spectatorii devin parte din poveste, ei dând glas nenumărațiilor tineri care o acuză în necunoștință de cauză pe d-na Albanne.
De asemenea, chipurile necunoscuților care emit ipoteze pseudoștiințifice, aruncând lumea într-o adevărată paranoia sunt proiectate pe cele două mari blocuri de gheață, ce fac parte din decor. Este posibil ca datorită încălzirii globale virusuri necunoscute să fie retrezite la viață? Este lumea condusă de o mână de oameni cu intenții demonice? Face parte doamna Albanne dintr-o conspirație mondială? Sunt doar câteva dintre întrebările ce apar în mintea tuturor. Injuriile precum „Ucigașă nenorocită! Criminală bolnavă!ˮ reflectă ura, violența și intoleranța ce se răspândesc la fel de repede ca și molimele în epoca digitală.
Prin dimensiunea sa educativă spectacolul atrage atenția asupra efectelor dezinformării, a riscului gândirii riscante, a fake news-urilor care pândesc la tot pasul pe internet, a necesității de a ieși din propria propria bulă și a căuta să înțelegem realitatea sub multiplele sale fațete.
Soarta nefericită a doamnei Albanne, atacată și agresată în propria casă, și, drept urmare, nevoită să plece din localitate, este o lecție pentru liceenii care au pornit această epidemie a dezinformării. Sentimentul de vinovăție ce îi cuprinde când află deznodământul poveștii născocite de ei îi va urmări încă mult timp. Din experiența trăită ei vor înțelege că în ciuda tehnologiei de înaltă clasă uneori suntem mult mai deconectați decât s-ar putea crede, că fantezia poate uneori submina realitatea, că e bine să nu cădem pradă convingerilor personale, că micile noastre frustrări sau nemulțumiri nu trebuie puse în cârca celorlalți, și că uneori este mai important să punem prietenia deasupra nevoii de a avea cu orice preț dreptate (a se vedea coflictul iscat între Célia și prietena ei, Nora).
Muzica și proiecțiile video semnate de Ovidiu Zimcea amestecă ritmuri de hip-hop cu sonorități muzicale vintage, reprezentând un comentariu al faptelor ilustrate. Superba scenografie a Irinei Moscu, care imagineaza un tărâm al zăpezilor nesfârșite încarcă cu poezie spectacolul. Zăpada artificială în care cei doi tineri se afundă și se joacă este pe de o parte simbol al inocenței, al bucuriei pure, dar și semn al răcelii, al distanței, al lipsei de empatie sau chiar un semnal de alarmă privind pericolul unei crize climatice.
FOTO: Irina Moscu
