Dune 2021, un pariu câștigat
După ce vestea unei noi ecranizări a romanului-cult semnat de Frank Herbert a încins deopotrivă entuziasmul și scepticismul cinefililor și, mai ales, fanilor SF, iată că momentul mult așteptat a venit și pentru publicul român care a putut vedea în cinemauri cel mai recent film al canadianului Denis Villeneuve. Într-adevăr, în lumina receptării catastrofale – pe care numai faima ulterioară a lui Lynch avea s-o mai „edulcoreze” – a peliculei din 1984, la care se mai adaugă și celebrul și, din păcate, eșuatul plan al lui Jodorowsky de a adapta pentru ecran Dune în anii ’70, în jurul faimoasei serii SF părea să se fi concretizat un fel de mit, un „blestem” care ar face-o imposibilă de ecranizat. Asta chiar și în ciuda cursivității sale narative, cu un potențial extrem de cinematografic. Bineînțeles, amploarea universului ficțional creat de Herbert ar necesita din partea oricărui regizor ori scenarist o muncă imensă pentru a surprinde dacă nu toate, atunci cele mai importante aspecte ideologice, sociologice, ecologice, politice, religioase etc. definitorii pentru înțelegerea mecanismelor care stau la baza acestei saga impresionante. În acest sens, ambiția de a cuprinde în parametrii unui singur lungmetraj un astfel construct romanesc pare un gest puțin spus naiv. De altfel, ecranizarea lui David Lynch surprinde poate cea mai flagrantă greșeală pe care un regizor o poate face în fața unei asemenea provocări: încercarea de a fi exhaustiv cu orice preț. Și poate tocmai datorită acestei „lecții” învățate de Denis Villeneuve, versiunea din 2021 este nu doar net superioară oricărei ecranizări precedente dedicată Dunei, ci și un lungmetraj care are toate datele să fie considerat drept unul dintre cele mai bune filme SF ale deceniului.
De fapt, acesta este poate primul aspect pe care oricine îl va sesiza: spre deosebire de versiunea lui Lynch care în cele aproape trei ore ale sale încearcă să comprime cuprinsul primului volum al seriei, filmul lui Villeneuve alocă aproximativ tot atâta timp pentru a ilustra cel mult o jumătate din numărul de pagini ale aceluiași tom. Mai precis, acesta din urmă se încheie cu întâlnirea fremenilor, imediat după ce Paul Atreides trece de „ritualul de inițiere” ad-hoc propus de oamenii deșertului, omorând pentru prima dată un om, gest care anunță începutul noii sale vieți, în postura de salvator mesianic al Arrakisului. Cu alte cuvinte, în timp David Lynch pariază, cu rezultate nu foarte fericite, pe amploarea narativă a evenimentelor, propunând prin intervențiile unei voci narative exterioare chiar și o tentativă de a cartografia contextul premergător acțiunii propriu-zise a romanului, Denis Villeneuve își alocă timpul necesar pentru a crea un context mult mai bine închegat, oferind suficient de multe / puține detalii pentru a susține strict nevoile decupajului narativ ales. Pentru regizorul canadian, nu acțiunea în sine este miza principală, ci coerența spațiilor pe care le imaginează. Denis Villeneuve este, de fapt – și nu doar prin acest film al său! –, un creator de atmosferă, pentru care compatibilitatea elementelor vizuale și acustice, grija pentru scenografie ori perspectiva contemplativă asupra „texturii” universurilor sale ficționale sunt adevăratele obsesii. Exersat, cu rezultate excelente, atât în zona dramelor (dintre care amintesc doar de minunatul Incendies, din 2010, inspirat de piesa de teatru omonimă semnată de Wajdi Mouawad), cât și în cea SF (Arrival și Blade Runner 2049 – acestea, la rândul lor, ecranizări ori sequel-uri cinematografice ale unor texte literare), Villeneuve s-a impus deja drept unul dintre cei mai talentați regizori ai generației sale. De aproape cinci ani, numele său este asociat deopotrivă cu stilul calofil și cu predispoziția de a descrie dileme identitare care chestionează deseori umanul pus în situații limită: contactul cu Răul ideologic, cu monstruozitatea conflictelor armate, cu dezumanizarea impusă de hiper-tehnologie ori cu forme avansate de inteligență extraterestră / „transumană”. În lumina unor astfel de trăsături, Villeneuve poate fi lesne considerat un „avatar” al lui Ridley Scott, iar asta dincolo de afinitățile amândurora strict pentru opera lui Philip K. Dick.
Revenind la cea mai recentă producție care îi poartă semnătura, Dune din 2021 este un construct cinematic impresionant ce funcționează, mai degrabă, ca un preambul al aventurilor petrecute pe planeta-deșert. Preocuparea primară a regizorului se manifestă, așadar, în concretizarea clară a compartimentelor acestui univers ficțional, prin delimitarea celor mai importante Case, respectiv planete și culturi divergente care intră în bătălia pentru supremația universului. Acest prim film (dintr-o serie a cărei a doua parte este deja o certitudine pentru anul 2023) are, înainte de orice, meritul de a defini canavaua, fundalul pe care acțiunile ulterioare ale personajelor se vor desfășura. Spectatorul ia contact, în proporții variate, cu lumile găzduite de Caladan (planeta Atreizilor), Giedi Prime (planeta Harkonnenilor), Salusa Secundus (planeta Sardaukarilor) și, nu în ultimul rând, Arrakis – sediul mirodeniei, al „melanjului”, planeta tribului fremen asuprit de conducătorii despotici avizi de îmbogățire. Fiecare dintre aceste lumi are nu doar o organizare socială proprie, ci și propriul cod vestimentar, cromatic, câteodată lingvistic. Iar când vine vorba de astfel de detalii Villeneuve este mai mult decât inspirat, reușind prin diverse mixuri culturale să ipostazieze convingător specificitatea fiecărei seminții. Atreizii au ceva din conduita liderilor marinei militare, în timp ce planeta lor albastră are elemente geografice inspirate de peisajele stâncoase și acvatice ale Irlandei; în același timp, sosirea lor pe Arrakis este anunțată în mod ceremonios de intervenția unui cântăreț la cimpoi, îmbrăcat după toate codurile scoțiene. Sardaukarii și planeta lor înnegurată pe deasupra căreia pare să troneze o furtună permanentă ilustrează deopotrivă disciplina spartană, în timp ce limba, conduita și vestimentația lor par un mix între imaginea cavalerului medieval, barbaria vikingilor, laolaltă cu practicile păgâne inspirate de sacrificiile umane mayașe. Harkonnenii sunt poate cei mai distinctivi – ochi negri, chip palid, cap chel, siluete fie filiforme și fragile asemenea unor zeități egiptene ori unor vestale de inspirație niponă, fie monstruos de impunătoare, asemenea unor luptători de sumo, cu aviditatea și apetența pentru carnagiu a despoților romani. Nu în ultimul rând, fremenii sunt o stilizare a tuaregilor ale căror vestimentație și limbă sunt, în mod cert, amprentate de cultura musulmană. În tot acest construct cultural multistratificat sunt strecurate elemente arhitecturale aztece și basoreliefuri mesopotamiene care recreează spațiul citadin al Arrakisului definit de construcții similare unor zigurate reinterpretate în cheie industrială. Tot astfel, solemnitatea peisajelor deșertice emană o fascinație aproape sacră, ce amintește de poveștile biblice unde viermii de nisip sunt asemenea unor Leviathani prin care voința divină se manifestă în lumea muritorilor.
Însă, dincolo de toate aceste detalii, ceea ce dă cu adevărat volum acestei impresionante arhitecturi spațiale este muzica lui Hans Zimmer, o prezență cvasi-permanentă pe durata întregului lungmetraj, care, la rândul său, reciclează elemente incantatorii ori litanii de inspirație islamică. Muzica asigură impactul multor tablouri narative conținute de film, fără a supralicita prin „epicitate” ori dramatism inutil. În același timp, anumite fragmente ale partiturii devin embleme ale unor personaje esențiale, cum este, de exemplu, personajul colectiv al congregației Bene Gesserit în timpul vizitei nocturne pe planeta Caladan – unul dintre cele mai dark și magnetice momente ale lungmetrajului. Aceleiași muzici i se datorează forța sugestivă a imaginilor onirice ori olfactive care marchează evoluția lui Paul Atreides înspre descoperirea viitoarei sale identități fremene. Nu puțini cinefili vor descoperi, de altfel, în timpul acestor episoade, similitudini cu muzica folosită de Tom Tykwer în emblematicul său lungmetraj 2006, Parfumul.
Bineînțeles, munca actorilor merită aprecierea noastră, chiar dacă nu toate personajele necesită același efort. Timothée Chalamet (Paul Atreides) surprinde destul de convingător procesul metamorfozării interioare datorate conflictului între adolescentul Paul și Paul văzut ca element-cheie al unui plan predeterminat de salvare a universului. Stellan Skarsgård (în postura baronului Harkonnen) este o prezență obsedantă, în ciuda puținelor sale intervenții în economia filmului, la fel și Charlotte Rampling (stareța Bane Gesserit) care impresionează mai degrabă prin postura și vestimentația sa decât prin amploarea participării sale efective la acțiune. La rândul său, Javier Bardem (Stilgar) convinge prin ferocitatea ce incarnează violența deșertului, dar și codurile sociale specifice culturii fremene. Cea mai importantă prezență este, însă, asigurată de Rebecca Ferguson care face din Lady Jessica, de departe, cel mai complex și dinamic personaj al întregului film. De fapt, în ciuda importanței decisive atribuite lui Paul Atreides, Lady Jessica tinde să fie protagonistul absolut, în timp ce Ferguson surprinde extrem de bine lupta dintre instinctul matern și autodisciplina insuflată de Bene Gesserit, în rolul de personaj adjuvant care asigură din culise devenirea fiului său. Rămâne de văzut cum vor evolua, în sequel-ul pregătit pentru 2023, celelalte personaje esențiale care, momentan, sunt fie niște crochiuri insuficient particularizate (Chani, interpretată de Zendaya), fie lipsesc cu desăvârșire (Feyd-Rautha, Alia).
Până la partea a doua, însă, cinefilii și fanii Frank Herbert pot fi asigurați că așteptările de până acum nu le-au fost înșelate și sunt convins că mulți dintre ei vor avea certitudinea că Dune semnat de Denis Villeneuve este, cu adevărat, un film excelent ce va rămâne dacă nu în istoria filmului SF, atunci poate cea mai bună ecranizare dintotdeauna a celebrului roman.
