Prăbușirea platformei existențiale vechi, care se ridicase, în Occident pe credință, aceasta având ca sursă de contact și, mai ales, de participare la Absolutul asumat la nivelul Textului Sacru (am numit Biblia), nu a avut drept ecou, doar „nostalgia”, cuvânt pe care George Steiner l-a așezat și în titlul volumului său. Mergând la context, Absolutul cuprindea întreaga „istorie” cosmică, cuprinsă între ceea ce textul menționat deschide cu Facerea și încheie cu Apocalipsa. E vorba, altfel spus, de o esență care, paradoxal, face inutilă orice întrebare, întrucât deține toate răspunsurile, deci nu poți căuta, știind ceea ce primești, iar în fața destrămării Absolutului, omul simte golul sau, în cel mai fericit caz, parțialitatea, primind și accentele dizarmoniei, lipsa de echilibru, presiunea incertitudinii, coloratura perspectivei incerte ș. a. m. d. În cele din urmă, și Steiner va sesiza efectele absenței, când precizează: „Din cele spuse de mine până acum, marea absență a fost, desigur, știința. Căci una dintre forțele majore care au generat decăderea religiei și a supranaturalului a fost tocmai credința că științele naturii vor umple – și chiar mai mult decât atât – golul lăsat în spiritul uman de această decădere.” Era de așteptat, deci, ca degajările platformei, până atunci funcționale, să fie ca simplă poveste despre zei, rămasă, în cea mai fericită situație, ca un fel de „preștiință”, doar noul statut asigurând atât „înțelegerea științifică a lumii”, cu suport tehnic spectaculos extins, cât și acoperirea cu adevăr a spiritului și sufletului uman. Ceea ce nu s-a întâmplat încă, deși s-au înregistrat unele tentative, deci nu absența acestora a prelungit senzația imensului vid rămas după căderea Absolutului. O posibilă explicație am putea avea în faptul că accesul la explicația științifică poate fi dificil, că încă nu există un contact armonios între argumentul științei, aparent sau clar inaccesibil, că zona de întâlnire a acestuia cu o mai redusă capacitate de înțelegere blochează câmpul de adeziune al omului simplu sau că unele accente decisive ale ale comunicării nu dețin și linii de protecție, subliniind verdictualul, în timp ce platforma existențială a religiei avansase mai mult decât o speranță, dacă ne gândim la cine, la cum și la ce anume apărea ca înscris. Frica omului în fața morții persista, dar persista și „cenzura”, dacă-i putem spune așa. Fiindcă ceea ce numim, aici, „cenzură” se traduce prin faptul că beneficiile noii norientări, însemnând avansul spectaculos al disciplinelor științifice și succesibilele produse superioare ale tehnoloogiei au condus la o fracturare, echivalentă unei vizibile tulburări sociale: în timp ce o parte a populației, destul de însemnată, n-a putut înțelege pierderea siguranței ființării asigurate de vechea platformă existențială și n-a ocolit avantajele practicii precedente, iar o altă parte, mai puțin numeroasă, o marginalizează, cu orgolioasă superioritate, pe cea dintâi. Principiul indeterminării, precum vedem, funcționează.

Conflictualul…

Știm astăzi, până la nivelul detaliilor oferite de ultimele studii efective asupra creierului, asupra ultimelor cercetări cu privire la „geografia” și a delimitărilor specializate ale acestuia că evoluția omului, sprijinită și pe dimensiunea suportului oferit de platformă s-a afectuat pe o diagramă complexă, ce cuprindea gândirea, rațiunea, cunoașterea, mentalitatea, atitudinalul, inclusiv capacitatea imaginantă. Apaținând regnului animal, natura îi oferise cele necesare, dar și riscuri, conflictualul. Ca orice vietate, în prezența pericolului, omul acționa instinctual: „luptă sau fugi”. Mai direct, natura nu elimină și nu ascunde conflictualul, de fapt cauză a funcționării sale, cu inevitabil efect și asupra constituirii unei platforme existențiale care postulează și și generalizarea unor stratificări și în ordinea socialului: ceea ce aduce omul cu sine, venind din preistorie, este și violența, neocolind niciunul din sectoarele pe care se află raporturile lui cu întregul lumii, al universului în care trăim. Or, șocul provocat de ororile celor dsouă războaie mondiale a provocat întrebări, fiindcă un răspuns devenise posibil, prin chiar restructurarea preocupării oamenilor în fața unor procese pe care vechea platformă a platformei nu le considerase ca fiind de prim plan.

Dincolo de stratificările antropologice, acesta fusese momentul în care Occidentul a optat pentru cunoaștere și înțelegere și, în măsura posibilului, la desprinderea explicațiilor la contactul, la confruntarea cu concretul, cu datele realului, în timp ce Orientul a conservat trăirea existentului, spre asumarea acestuia la nivelul unei simțiri care armonizează materialitatea cu spiritualitatea. Când își punea întrebări – precum: Ce și cine este omul?” sau „Cine a creat universul și viața?” –, occidentalul răspundea, la adăpostul vechii platforme existențiale, făcând apel și la dezvoltările lui Newton și Darwin, iar orientalul afirma că nu se pot pune întebări care nu au un răspuns, fiindcă marele mister este viața însăși.

Totuși, un prim conflict, dar decisiv, între știință și religie, formulat atât în Occident, cât și în Orient, a avut loc când a fost vizată existența Divinității, așa cum aceasta era înfățișată în Biblie sub numele de Dumnezeu. Într-un Cosmos bântuit, în știință, de energii cunoscute și necunoscute, nu o altă putere era refuzată, ci nefirescul acesteia, faptul, de faptul că, în credință, fusese introdusă prin atribuire din exterior, în absența contactului, că se oprea într-o imagine cu trimitere la ficțiune. De altfel, doar trei religii acceptau respectiva prezență (iudaică, creștinismul și cea a musulmanilor), credințele Orientului având alte deschideri pornind de la cunoaștere, prin intermediul meditației și al inițierii (ca buddhismul, jainismul sau chiar zenul) ori aducând în prim plan zeii, ca hinduismul. Or, în felul acesta era agresat chiar temeiul acelor trei religii cu amplă răspândire, deși ideea de imagine nu era sprijinită nici de Textul Sacru, din care înțelegem că Dumnezeu nu poate fi o „persoană”, cum era reprezentată și difuzată printr-o amplă rețea de icoane și tablouri, preponderente fiind cele care ofereau imaginea vârstei înaintate ca simbol al înțelepciunii, o semnificație, oricum minoră, și încălcând precizări precum: „Domnul a zis: «Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!» (Exodul, 33, 20) sau: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu…” (Evanghelia după Ioan, (1, 18).. Înlăturând, însă, problematica imaginii, limitându-ne la substanță, conflictualul a fost, în parte, temperat tocmai de descoperirile noii fizici, în zona spiritualității. ȘDacă, încă înaintea acestora, Einstein murise fără a putea preciza care este acea energie care stabilește, organizează și armonizează funționarea energiilor ce provoacă fenomenele într-un Cosmos nelimitat. De altfel, nici acum fizica nu poate afirma că am delimitat, prin cunoaștere, energiile în întregul lor, iar acosmologia afirmă – cum am precizat mai înainte – că, la un contact direct cu alte universuri,putem avea surpriza întâlnirii unor realități, astăzi imprevizibile. E adevărat, totuși, că, fie și parțial, conflictualul inițial, mai cunoscuse un moment de temperare când se intrase într-un efort de depășire a unor argumente rigid-formale: În diferite medii științifice, dar și culturale, se susținuse și în acest fel: dacă numele e considerat ca o aproximare, menținerea atenției asupra lumii energiilor, cunoscute și necunoscute, nu discrimenează, din moment ce mulți dintre fizicienii specializați în noua deschidere a disciplinei respective au sesizat – dincolo de particulă și de cuanta de energie – apariția unei bariere încă inaccesibile, simțită ca formă a spiritualității. Radical chiar, Max Plank afirma că poate fi vorba chiar de un corector general: „Întreaga materie își are originea într-o anumită forță […] și există numai în virtutea acesteia. Trebuie să admitem că în spatele acestei forțe există o minte conștientă”. Ceea ce înseamnă că acolada perspectivei devine nonconflictuală. Sau, mai exact, în unele comentarii din ctualitate, structurate ca eseuri, întregul pe care îl evidențiază, in nu mai disjunge între spiritualiate (incluzând credința) și materie, urmărind perspectiva, respectiv proiecții a ceea ce ar putea reprezenta, într-un viitor nu prea îndepărtat, noi aliniamente ale evoluției omului și a civilizației, dar apelând la ipoteze cu substrat științific. Sunt chițate sau, uneori, detaliate „lumi posibile”, dar care se doresc a afirma nonficționalul.

…și violența

O precizare,. însă, devine necesară aici: omul a apărut și s-a dezvoltat în natură, ca parte a acesteia, ajungând destul de repede pe pragul cumoașterii, înțelegerea oferindu-i planșa utilului și a rscului, dar și structurarea atitudinalului. În timp. În timp, despărțit de condiția în care se aflase ca segment al regnului animal – ne spune antropologia –, inventarea unor noi obiecte, utile activității sale, premisă a tehnicelor și tehnologiilor viitoare, marcat de preocupări și aspirații mereu extinse, determinat dincolo de limita participării la cadrul natural în care se afla, omul  a devenit, în cele din urmă, conștient de superioritatea sa. Și-a supus natura de pe treapta diferenței față de consecințe neechilibrate, agresând flora și fauna, apoi – în căutare de alte spații mai mari, mai bogate în resurse, declanșând conflicte cu alte comunități. Până unde s-a ajuns vedem astăzi, când poate distruge și planeta care a susținut și dezvoltat viața. Căutând perspectiva, respectiv ceea ce ne rezervă viitorul, ne lovim de istorie, de întrebarea: De unde pornim? Și aceasta fiindcă viitorul se profilează pe ceea ce deja există. Apelâmd la datele istoriei, antropologiei, sociologiei, economicului, teoriei mentalităților ș.a., Yuval Noah Harari detaliază, neocolind nici însemnele globalizării: „Vreme de mii de ani, răspunsul la această întrebare a rămas neschimbat. {…] Foametea, molimele și războiul au fost întotdeauna în fruntea listei. Generație după generație, oamenii s-au rugat la toți zeii, îngerii și sfinții și au inventat nenumărate unelte, instituții și sisteme sociale – dar au murit în continuare cu milioanele de foame, din cauza epidemiilor și a violenței. Mulți gânditori și profeți au tras concluzia că foametea, molimele și războiul sunt parte integrantă a planului cosmic al lui Dumnezeu sau a naturii noastre imperfecte și doar sfârșitul lumii ne va elibera de ele”. Și nu ignorăm tendința globalizării, deoarece – în condițiile rapidei și nelimitării circulației informațiilor – cu desfășurările noii fizici, ca și cu performanțele tehnicii și thnologiilor de ultimă oră – s-au petrecut și se petrec prin apropierea sensibilă a inițiativelor Occidentului de Orient, a schimburilor dintre cele două părți, iar generalizarea a venit cu schimbări esențiale și în realitatea unor țări cum ar fi China, Japonia, Coreea de Sud și chiar India, cu nu prea mulți ani în urmă având alte ritmuri ale desfășurării existențiale, aproape de neînțeles pentru occidentalul de atunci, dar cu mai multă atenție cercetate astăzi.

 

O lume bolnavă

Ne-am aflat și ne mai aflăm într-o lume bolnavă, simțind însemnele  conflictualului și ale violenței, cărora li se pot adăuga și alte maladii, printre care – mai precizează  Yuval Noah Harari, de luat în considerare la alcătuirea unei noi platforme existențiale – cele facilitând credința, fanatismul, „ideologiile nemiloase”, apoi „profețiile” referitoare la tinerețea și viața veșnice, fericirea de după moarte, când vor lua sfârșit și suferințe bătrâneții.

În contrast cu toate acestea, cu spaima în fața Morții, pe care făgăduielile  religiilor încercaseră s-o anuleze, ajungând doar la efecte declarative,fiindcă acestea nu putuseră atinge nivelul percepției ca stări existente, perceptibile aici și acum. Or, știința oferea această perspectivă în termenii unui  viitor previzibil: dată fiind evoluția spectaculoasă a cercetărilor disciplinare, vizând vindecarea de diferite boli, prelungirea tinereții, suprimarea bătrâneții și a morții. Menționând doar ofertele bionicii, ale ingineriei cyborg, formula nano a tehnologiei de ultimă oră, omul va dobândi statutul de zeitate, care se va bucura (și se bucură deja) de omnipotență, dar îndeosebi „de superabilități specifice, precum capacitatea de a proiecta și de a crea ființe umane; de a-și transforma propriul corp:  de a controla mediul și vremea; de a citi gânduri și de a comunica la distanță: de a călători cu viteze foarte mari și, firește, de a evita moartea și a trăi veșnic”. Adică omul va deveni asemeni zeilor. Mai rămâne doar întrebarea dacă omul va accepta fuziunea cu robotica, intruziunea noilor tehnici în organicitatea sa, în viața sa afectivă și chiar riscul „umanizării” roboticii: fiindcă, deși ne aflăm deja  – cum vom vedea mai jos – în zona proiectelor făcute publice, situația nu anulează imprevizibilul, mai ales când ne mișcăm pe căile spiritualității.

Sub acest aspect, abordarea opiniilor unui cercetător specializat în doctrinele ezoterice poate oferi un plus de detalii, formulate cam în aceeași perioadă cu cercetarea lui Noah Harari, și avem în vedere eseul lui Eckhart Tolle (vz. Un pământ nou. Trezirea conștiinței umane, ediția a III-a, traducere din limba engleză de Carmen Neacșu, Buc., Ed. Curtea Veche, 2012). Nu sunt ocolite nici cele trei mari religii (iudaică, musulmană și creștină), dar preferințele autorului merg către cele din spațiul Indiei. E adevărat, acestea au refuzat ideea unui Creator Unic și Atotputernic, precum susțin cele trei religii menționste, considerând că fiecare credință a fost întemeiată de către un mare inițiat, cum au fost Buddha, Mahavira, Krishna, Rama și chiar Isus, odată cu dobândirea cunoașterii de sine și a existenței în general, cu deosebire a energiei vieții, pură și enigmatică. Aflați pe pragul înțelepciunii, sinteză a inteligenței și a palpării ultimelot Adevăruri, aceștia au edificat registrul înțelegerii definirii omului ca beneficiar al miracolului vieții ca putere pură și absolută, putere care se consumă în sine și pentru sine. Iar când viața îți oferă Totul, conform practicilor și experienței marilor înțelepți, armonia și eficiența întregului se transpun într-o conștiință care nu trebuie tulburată prin supralicitări disarmonice, cum sunt  cele ale egoului, ambițiilor, dorințelor retc., fiindcă viața nu se poate coborî la periferia unde se află scopul, ținta, interesul, dorința. ambiția etc. De aici – condamnarea eugoului și a  rătăcirii minții  pe  suprafața unor obiective aflate în  altitudinii joase. Se ating, astfel, limitele cunoașterii de sine, ale existențialului în general și cu deosebire ale energiei vieții, pure și enigmatice, un dat care trebuie consumat ca atare, întrucât viața nu are scop, ceea ce îi asigură echilibrul și normalitatea. În opoziție, cu o „lume bolnavă“, pe care și Tolle o privește, qasemeni lui Harari, ca expresie a alterării părții „sacre” a ființei, asrfel numită ca putre ce poate fi receptată ca segment al al unei adevărate și superioare religiozitîți, în cauză fiind necunoscutul, idefinibilul caracter spiritual în care se scaldă. Și iarăși asemănător poziției lui Harari, Tolle pune accentul pe necesitatea unui „Cer nou și a unui pământ nou”, ca trăire a „bucuriei ființării”, porin „trezirea cunoașterii”. Totodată, în sensul practicilor din credințele indiene, un om nou va apare numai în urma eliminării egoului și a excesului formal al minții, prin utilizarea puterilor spirituale ale gândirii și voinței, pe măsură ce o nouă conștiință va apare prin „trezire” și prin înțelegerea luminii pe care o aduce  cunoașterea întregului din care facem parte. Dar când aât știința, cât și poziția diagramei credințelor, ne semnalează că viața este fragilă, crearea unui om nou, cu o nouă conștiință, solicită siguranța unei platforme existențiale pe măsură, în absența unei inerții a compromisului, de unde și necesitatea aliniamentelor vitale, într-o situație în care conștiința nu este doar un mecanism complex, ci ea există și ca proces, ca acumulare, prelucrare, conservare și, evident punere în acțiune  a tuturor segmentelor fiaflate în fața în fața dinamicii existenței și, în același timp, a existentului, fiindcă schimbarea nu este numai de natură soirituală. Acesta este și motivul pentru care înțelepții Orientului au atașat conștiinței, ca necesitate, conștiența, ca asigurare a responsabilității cu care etrebuie avansat orice gest ori acțiune.

*

Semne că reconstrucția unei noi platforme au apărut, numai că atunci când proiectul se află, ca orice proiect, sub derulare în timp, viitorul poate aduce și elemente respinse anterior ori surprize imprevizibile în prezent, atunci nu vom putea scoate din ecuație elementul așteptării. De pildă, deși fără a intra în detalii, încă de pe acum, reintrarea în ateție a conceptului de „suflet”, din moment ce — sub auspiciile Institutului de științe noetice din California –  Michael A. Singer consideră drept indubitabilă existența unui centru al conștiinței și, totodată, „Sediul sinelui de care vorbesc nudiștii, lui Aman, de care vorbesc hindușii, și al sufletului de care vorbește tradiția iudeo-creștină”. (vz. Michael A. Singer, Sufletul neînlănțuit. O călătorie dincolo de frontierele eului limitat, trad. De Cristian Hanu, Brașov, Ed. Adevăr Divin, 2013). Să fie aceasta, oare, prima și singura surpriză?

 

Trecând de forme: nonficționalul

În fața acestui peisaj, însă, în care posibilul depășește regimul formal, iar teoria îi confirmă, cu îndreptățire, de altfel, sensuri și semnificații care particularizează trasee literare stabile și rezonante, singura întrebare care se mai poate pune este dacă va fi posibilă și trecerea unor astfel de „lumi”, unele, acum, figurând ca premoniții, în prelungirea lumilor reale. Când un asemenea drum a fost forțat prin chiar statutul de început al utopiei, încercarea a eșuat, în lumea ficțiunii, singura „lume  posibilă”, totodată reală, fiind literatura. Dar, după cum am văzut, distrugerea Absolutului, care nu doar înveșmânta platforma existențială, cu notele specifice credinței, dezvoltarea civilizației și a culturii occidentale, ci constituise chiar sensul acestora, n-a însemnat – considera George Steiner – un simplu act de extensie, provocat de firescul evoluției gândirii în consecința spectaculoasei dinamici a traseelor cunoașterii științifice. În fapt, se considera că o paradigmă epuizată se cerea înlocuită cu una nouă, adecvată noilor realități, o realitate, însă, cu o diagramă de funcționare negeneralizată, cu portaluri de acces rigid specializate. Și când însuși Absolutul se arată prins în chingile relativității, întrucât – spre deosebire de credință – știința nu operează sub egida stabilității, accentele pot ridica semne de întrebare, generând scepticismul, cum s-a întâmplat și în cazul autorului Nostalgiei după Absolut. La nivel cosmic, de pildă, creația este un proces continuu, în două trepte: distrugerea și re-edificarea. Cercetarea și cunoașterea ne arată că întregi sisteme, dar și corpuri, cum sunt stelele și planetele, în timp, se descompun, pentru a apare altele, într-un continuum marcat de o uzură care nu se sutrage calculării. De aceea, în cosmologie, eternitatea e sinonimă cu alternanța distrugere/existență. E adevărat, nici mitologiile esențiale nu se sfârșesc decât în apocalipsă, absolută pentru materia din care suntem constituiți, dar protectoare a spiritului, cu argumente pe care fizica cuantică nu le atinge când afirmă că dincolo de materia particulei întâlnim spiritualitatea. Moartea și viața reintră, astfel, în discuție, totuși fără emblema speranței, cu detalii pe măsură. Și Steiner precizează că „s-ar ptea să extragem o imagine destul de înspăimântătoare a unui univers care nu a fost deloc construit pentru confortul nostru, pentru spraviețuirea noastră – și cu atât mai puțin pentru progresul nostru economic și social pe acest Pământ minuscul”, că „suntem oaspeți pe scest Pământ”, care va dispare odată cu noi, fie în urma încheierii ciclului de existență a sistemului, fie prin orgolioasa pricepere a omului de a distruge ceea ce nu a construit el (cazul naturii planetei pe care ne aflăm).

Să citim, strecurată printre rândurile ce detaliază lumile cuantice, o posibilă soluție la cele de mai sus, din moment ce ni se spune că, logic, există lumi care au fost și pot fi populate? Deocamdată, niciuna dintre aceste lumi nu a putut fi – datorită distanțelor enorme la care se află față de noi – asociate cunoașterii noastre și, deci confirmării prezenței lor altfel decât prin delegare intuitivă și însumarea calculului. Doar că nu e vorba de o simplă transpunere în fantastic, a cărui aderență la posibil schimbă echilibrul inițial (ca în cazul frecvent menționat al scrierilor lui Jules Verne). În termenii lui Jung, arhetipul nu are numai funcția de „model”, deci a unui ceva constituit, cândva, în trecut, ca real, activat în prezent pe alte coordonate, dar cu funcție premonitorie pentru o situație asemănătoare din viitor.

Am numit „lumile” oferite de cercetările științifice, nu puține concretizate în veșmântul eseului, „lumi nonficționale” ținând cont, pe de o parte, de intenția autorilor care – preluând matricea utopiei și privind cu un ochi critic decăderea prezentului – oferă o proiecție superioară a acestuia, posibil a fi legitimată prin restructurarea, prin recalibrarea concretului, fără a uita, totuși, că, în cauză fiind texte, inserția ficționalului nu va fi total absentă, fie și doar prin faptul că, spiritualitatea atingând și perspectiva științei, conturul viitorului devine previzibil. nu și în absența intuiției.

Un suport care mai rezistă

Ne vedem constrânși astăzi, alături de alți comentatori, să reluăm – sub semnul întrebării – de ce procesul urmărit de George Steiner ne supune atenției nostalgia după Absolut? Chiar dacă destrămarea a fost justificată, cu destulă insistență. invocându-se eșecul substanței care, însă, care i-a asigurat omului occidental, timp de veacuri, prin consistența platformei existențiale, azi considerată „veche”, relația cu universul material și spiritual, făcând podibilă ființarea. La căderea acesteia, ne rămâne soar senzația de „regret”, de “părere de rău”? Știința, de fapt, conservând conflictualul epuizatei edificări, a considerat necesară înlocuirea unui suport cu un altul, propunând un „adevăr” perceptibil, în locul unui demers considerat „fantastic”, imaginar. Dar s-au negglijat câteva… amănunte. Mai întâi faptul că religia creștină, ca și altele, își consolida formele prin convingeri, ceea ce înseamnă principii și înțelesuri trăite, adică afirmând, într-un al doilea rând, un anume „adevăr”. Apoi, în al treilea rtând, n-am ajuns încă nici la o definiție apropiată de sensul conceptului de „Absolut”, întrucât nu ne ajută nici dicționarul (care ne oferă qusisinonime), nici filozofia, când Kant evita să se pronunțe în temă, iar Hegel afirma că este acea ctivitate infinită, prin care gândirea cercetează întreaga gândire, introducând o a doua noțiune, infinitul, pentru care nu avem organ de percepție. Nici conceptul de „adevăr”, fie el plasat și ca delimitare științifică, nu se află într-o situație prea ferticită, în condițiile în care se întâlnește cu teoria relativității și cu teoria incertitudinii. Și, în al patrulea rând. Se trece prea ușor peste textul care a generat și generează religia și momentul credinței, anume de  faptul că se oferă și altor tipuri de lectură, care acoperă nu atât stări mutante, cât un racord instinctualizat pe direcția pluridirecționării straturilor receptării. Așa se explică faptul că Biblia a primit, de-a lungul anilor, deschideri complementare înspre câmpuri de contact sensibil, cu edificări și pe alte planuri: nu puține repere etice ale Noului Testament au trecut în zona oficială a moralei; cercetarea pe linie istorică și geografică a confirmat realitatea mai multor segmente de text; iar sub aspect literar, au fost validate, mai întâi, Cântarea Cântărilor și Psalmii, pentru ca astăzi să avem un studiu complex și complet al întregului Text Sacru: Northrop Frye, Marele cod. Biblia și literatura, Taducere de Aurel Sasu și Ioana Stanciu, Buc., Ed. Atlas, 1999. Iar teoreticianul canadian recunoaște, încă din capitolul introductiv, că preluase formularea lui Blake, care, însă, o extinsese la Marele cod al Artei,  deschidere la care și Frye subscrisese.

Semnificativ este faptul că autorul, deși ia act și de tentativa științei de a dezvolta o nouă platformă existențială, are ca obiect al cercetării vechea platformă. Cel puțin două structuri ale acesteia sunt considerate ca active încă, mai ales sub aspectul rezonanței autorității lor pe diverse planuri, nu fără a nu fi sesizată, prin inducția lor, starea de valoare a efectului. Ca și alte texte similare, cum sunt desfășurările din mitologia greco-romană, intrând în contact cu studiul precizat ca aflat pe alt plan al receptării decât teologia, delimitările urmează reguli specifice, nefiind cantonate într-o unică rețea de referințe. Punând în acțiune principiile și limbajul teoriei literaturii, formulări precum „Mitul biblic” ori “religia creștină“, nu sunt gesturi de bagatelizare, ci unul în care conceptele acoperă un sens exact delimitat, indicând  „istoria” și „povestea”, deci „narativitatea”. Ca argument suplimentar, se apelează și la resursele delimitative ale teoriei germane: „Se spune uneori că rațiunea abordării indirecte a istoriei de către Biblie constă în faptul că ceea ce noi numim istorie este Weltgeschichte, în timp ce Biblia este interesată în Heilsgeschichte, în istoria lucrărilor lui Dumnezeu în lume și relația omului cu ele”. […] În Biblie cele două zone ale istoriei ocupă același spațiu și timp, dar ele sunt. totuși, două perspective diferite asupra existenței umane. Weltgeschichte utilizează criteriile istoriei obișnuite și încearcă să răspundă la întrebarea:«Ce-aș fi văzut dacă eram acolo?». Heilsgeschichte, așa cum există, de pildă, în Evanghelii, ne-ar spune mai degrabă: «Aceasta nu e poate ceea ce ai fi văzut dacă erai acolo, dar ce-ai fi văzut n-ar fi însemnat nimic din ce se petrecea cu adevărat acolo». Distincția este, fără îndoială, suficient de îndreptățită...”. Doar că aceste două concepte mai semnalează încă o deschidere a textului Bibliei, aceea de a oferi miteme și structuri narative (sau submituri), care vor putea constitui substanța altor texte literare. Într-o ordine asemănătoare. Northrop Frye invocă Divina comedie a lui Dante.

*

Comentariile care pot aduce în scenă câteva asemenea translări, prin reliteraturizare, a unor moduli biblici în creația unor scriitori, exemplificând mutații semnificative pe un dublu plan: disponibilitatea textelor de a se oferi ca prezențe active sub aura artisticului, supuse astfel duratei, a permanenței. Fiind doar lecturi, mai mult sau mai puțin selectate, ele exemplifică, nu epuizează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *