Efectul Brâncuși: cinci opere, un singur creator

Constantin Brâncuși nu înlănțuie minunea în materie, ci o elibereazǎ în cântec și geometrie. Dar nici poetul nu îngǎduie cuvântului sǎ zideascǎ, reiterând, pe Brâncuși. Spaţiul de comunicare dintre liric și sculptural e unul debusolant întrucât cele douǎ arte tind sǎ se confunde: Brâncuși, titan al muncii în solitudine, al extazului în umilinţǎ și reculegere, a «scris» cu mișcǎri nevǎzute, direct în marmurǎ, bronz, piatrǎ sau lemn cele mai tulburǎtoare poeme închinate elementelor fundamentale: aerului, apei, pǎmântului și focului (V. Nicolescu, Brâncuși și poezia, p. 196).

Operator al materiei, sculptorul devine creator în mǎsura în care înţelege cǎ materia nu e niciodatǎ numai suportul unei forme. Sǎlbaticǎ și docilǎ în același timp, ea se prezintǎ artistului cu rezistenţele și afinitǎţile care-i dau «caracter»; pe acesta artistul reușește, nu sǎ-l îmblânzeascǎ ci sǎ se împace cu el la capǎtul unei lupte «amoroase» (R. Berger, Abordarea materiei, p. 66). Brâncuși se apropie de materie cu smerenie, o binecuvânteazǎ și se lasǎ binecuvântat de potenţele ei. David Lewis spunea despre el cǎ atunci când cioplește „dezghioacǎ o imagine‟ ceea ce înseamnǎ cǎ artistul nu se lasǎ ușor sedus de suprafeţe ori rotungimi, el își vârǎ mâinile în mǎruntaiele ei pentru a revela suflul care o animǎ. Organicul e patima cǎutǎtorului, iar fascinaţia și credinţa îi premediteazǎ cǎutarea: simţea piatra, marmura, bronzul animate de o viaţǎ a lor specificǎ, asemǎnǎtoare celei a fiinţelor vii (O. Han, apud E. Papu, Galaxia Blaga-Brâncuși, p. 164). Calitatea organicǎ a sculpturilor brâncușiene anunţǎ un om viu ce-și denudǎ permanent dragostea pentru viaţǎ producând un muzeu al elementarului, al tensiunilor vitale ce împing la expresie universul.

Magia care face creaţia sǎ dǎinuie ţine de fiinţa celui botezat întru toate cele patru elemente, care nu cunoaște slǎbiciunea și trǎdarea, ci doar îndrǎzneala, puterea de a simţi și a fi: Bǎrbatul cu barba plinǎ, cu pantaloni de catifea, apare ca un zdrobitor de piatrǎ. Are ceva de urs, ceva din imensa putere, dar și bunǎtate a urșilor. Are mușchi de muncitor, o privire și un surâs de copil, dar în mânǎ o fineţe de nervi, ce trǎdeazǎ pe omul de rasǎ (L. Blaga, Constantin Brâncuși, p. 200). El este omul care s-a creat pe sine în diverse motive: torsul, capul, animalul, cuplul sau coloana. Aceastǎ diagramǎ interioarǎ și imagisticǎ vǎdește un ins ce știe sǎ mângâie, cugetǎ, se metamorfozeazǎ, iubește și interogheazǎ infinitul. Una din veleitǎţile sale favorite e ovalul exemplificat într-un ciclu al ovoidului: Sǎrutul, Mǎiastra, Pasǎrea în vǎzduh și Începutul lumii (fiecare dintre aceste creaţii reprezentând câte un ciclu în parte). De ce ovalul? Pentru cǎ e o formǎ închisǎ în sine, care nu are nici început, nici sfârșit. E o imagine a iubirii care se situeazǎ în afarǎ de timp, care oprește timpul în loc (I. Jianu, Constantin Brâncuși, p. 108). Primordialitatea anistoricǎ e deruta predilectǎ în care lucreazǎ Brâncuși. În Mǎiastra acesta oprește istoria, suprasolicitând gravitaţia (mereu o formǎ fluidǎ, aerodinamicǎ și un soclu de piatrǎ asprǎ, pǎmântesc și apǎsǎtor – S. Fauchereau, Pasǎrea mǎiastrǎ, p. 59), face un salt în illo tempore și se ancoreazǎ în greutatea mitului. Pasǎrea e femininǎ, e beneficǎ, e cântǎtoare, e fermecatǎ, e revelatoare: pasǎre stǎpânǎ, deoarece cântǎ mai bine decât celelalte și este stǎpâna tuturor celorlalte. Este un fel de pasǎre-zeu, care poate învia morţii și îi poate aduce din lumea inferioarǎ în «Lumea Albǎ» (a celor vii, lumea noastrǎ), poate împietri și preface fiinţele și se poate transforma ea însǎși, dupǎ voie, poate cunoaște viitorul și descoperi lucrurile tainice (Ibidem, p. 63).

Ceea ce-l individualizeazǎ categoric pe Brâncuși derivǎ din contrastul materialelor folosite: soclul antinomic operei se repercuteazǎ într-o constantǎ intricare și luptǎ a elementelor. Zborul absolut nu zboarǎ pentru cǎ e paralizat de pǎmânt, dar mai ales de greutatea sensului ce-l animǎ. Mǎiastra esenţializeazǎ zborul fǎrǎ a oferi revelaţia concretizǎrii lui, e misterul care existǎ dar nu se deconspirǎ. Etapele maturizǎrii ei sunt etape ale inteţirii misterului, iar în artǎ acest traseu al variantelor vestește excedentul non-figurativului. Miza creaţiei nu e respectarea orizontului de așteptare, ci tentarea lui. Opera încarneazǎ forţa gândului (Este), fǎrǎ a ușura transmutǎrile lui (proiecţiile lui Este). De aceea, poemele care s-au scris pe marginea Măiestrei sunt fie sinteze, fie deplasǎri subiective.

Cea mai consistentǎ operǎ e Pasǎrea sfântǎ a lui Lucian Blaga în care Mǎiastra scapǎ de pǎmânt (Ai trǎit cândva în funduri de mare)ᵃ, se întâlnește cu Soarele și-i furǎ carnea (și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape)ᵇ. Drept pedeapsǎ va fi ţintuitǎ de pǎmânt ca o dovadǎ a pǎcatului prometeic. Edgar Papu definește cele douǎ stǎri de fiinţare (ᵃ, ᵇ) – de indeterminat, de latenţǎ a dorinţei și de facere prin formele de cunoaștere blagianǎ, lucifericǎ și paradisiacǎ. Mǎiastra lui Brâncuși ar fi dupǎ comparatist o reprezentare sculpturalǎ a corolei de minuni a lumii, inversând astfel jocul înrudirii. Nu doar Blaga se apropie de Brâncuși, ci și Brâncuși vine în întâmpinarea lui Blaga prin constantele pe care și le arogǎ întregii sale creaţii: tǎcerea, «înlǎuntrul» naturii, viziunea organicului și variaţia aceluiași nucleu tematic.

Deoarece e întruchipatǎ în aur (Incarné en or), pasǎrea sfântǎ concentreazǎ perfecţiunea creatorului – ruptǎ din trupul zeilor, e lumina mineralǎ ce înnobileazǎ și dǎ glas pǎmântului. Strigǎtul ei e unul cosmogonic: ai strigat/ prelung deasupra întâielor ape. Marelui Şarpe al Pǎmântului ce stǎpânește aurul îi este tributarǎ pentru capul fǎrǎ cioc, având formǎ șerpeascǎ. Totuși, nu se știe ce e: Pasǎre ești? Sau un clopot prin lume purtat?/ Fǎpturǎ ţi-am zice, potir fǎrǎ toarte,/ cântec de aur rotind/ peste spaima noastrǎ de enigme moarte. Interogaţia vizeazǎ polisemantismul Măiestrei: de e pasǎre încheagǎ chintesența dinamismului, de e clopot accentuează perceperea sunetului ca vibraţie primordialǎ, de e fǎpturǎ trimite la vitalismul originar, de e potir adunǎ graţia divinǎ, de e cânt dǎ mǎsura suflului creaţiei care rǎspunde suflului creator (Dicţionar de simboluri, vol. I, Cânt, p. 334) și instaureazǎ armonia universalǎ. Şi cel mai important: e enigmǎ vie care se eternizeazǎ Dǎinuind în tenebre ca în povești, iar ochii tǎi verzi sunt leagǎnul în care pulseazǎ albastrul cerului împreunat cu galbenul aurului. Verdele fiind o culoare umanǎ, femininǎ și caldǎ, lanseazǎ imaginea nemuririi și a regenerǎrii pe fondul misterului nenumit – predilecţia blagianǎ sǎ nu ne descoperi niciodatǎ ce vezi.

Sensibil la mentalul românesc și la mit în general, Lucian Blaga se aflǎ cel mai puternic în asentimentul creaţiei brâncușiene. Ion Vinea se apropie parţial, însǎ rǎmâne totuși departe de evantaiul de semnificaţii pe care Brâncuși l-a fǎcut sǎ vibreze în pasǎrea sa. Pasǎrea mǎiastrǎ dedicatǎ sculptorului se inaugureazǎ axiomatic printr-un principiu de viaţǎ etern Duhul e-n minţi – și pe pǎmânt umbrǎ, actualizând sugestia biblicǎ a duhului sfânt ce plutește deasupra apelor înainte de creaţie. Decât sǎ urmǎreascǎ definirea, enumerarea nuanţelor ce dau substanţǎ pǎsǎrii, Vinea mai degrabǎ ilustreazǎ procesualitatea creaţiei în subtilitǎţile sale senzoriale, meticulos și rafinat. Simţurile omului se împletesc spre a da imaginea sensibilǎ (interioarǎ) a creatului.

Poetul a purces la anunţarea unei învieri aproape christice, în care logosul existent în creator, urmând exemplul divin, capǎtǎ viaţǎ: din nǎzuinţi cuib cuvântului sǎ boltim. Vinea introduce Mǎiastra în biserica artei: pasǎrea serii fulg de flacǎrǎ/ rǎstigneascǎ-și ivirea mǎiastrǎ/ amǎgitor de sfânt pe catapeteasmǎ. Nǎscutǎ sub zodia focului, pasǎrea rǎmâne pe pǎmânt afirmându-și deopotrivǎ dominanta laicǎ (amǎgitor), cât și primatul suprasensibil din care a descins.

Natura supusǎ creatorului îi rǎspunde acestuia, îngǎduind sǎ oficieze prin ea actul creaţiei. În schimb, în poemul Ioanei Dinulescu nu existǎ intermediari, între sculptor și Mǎiastrǎ se tatoneazǎ o legǎturǎ amoroasǎ: Palmele tale au zǎmislit-o,/ oasele îi înţelenesc în eternitate/ Îţi întorci gândul spre piatrǎ:/ sub daltǎ cântǎ ca o femeie/ hǎituitǎ de dragoste,/ fǎrâmiţatǎ de singurǎtate. Creând-o, artistul o închinǎ solitudinii, o solitudine mânioasǎ și agresivǎ. Sugestia nouǎ e cea a trupului ca privire totalǎ și mortificatoare, surprins în registru nocturn: Trupul ei fulgerǎ – / ochi dumnezeiesc – în noapte. Moartea i se trage intenţiei creatoare de la atingere: Privește pasǎrea, n-o atinge. Atinsǎ, ea va împinge gândul încarnat sǎ treacǎ prin naștere și moarte (prin variante). E rǎspunsul creaţiei frustrate care nu se poate elibera de dragostea ce i-a dat viaţǎ în timp ce gândul tǎu se naște și moare cu fiecare naștere,/ cu fiecare moarte. Artistul își pierde creaţia în momentul în care o eternizeazǎ, în care își exteriorizeazǎ anima. În Mǎiastra în noapte existǎ iubire, dar punerea ei în scenǎ (șlefuirea și perfecţionarea artisticǎ) produce distanţarea. Ca o extensie: Brâncuși își trǎiește iubirea dozând-o în creaţii ce va sǎ ţinǎ o veșnicie: viaţa lui adevǎratǎ se constituie din «pași pe nisipul eternitǎţii» (M. Zaciu, Brâncuși „personajul‟, p. 144).

Ultimul poem, cel al lui George Popa, actualizeazǎ sugestia unui Brâncuși ce scrie în materie opera: Pasǎrea Mǎiastrǎ (titlul e în acord cu aceastǎ dispoziţie auctorialǎ) – text al puritǎţii scris cu luminǎ/ care ajunsǎ la extaz consimte sǎ se condenseze/ în suplǎ geometrie. Subtilizarea semnaleazǎ transgresarea suferitǎ de carnea materiei, care-și lasǎ corpul spiritual întrezǎrit doar de iniţiaţi (Numai cei care pot fi preschimbaţi în luminǎ vor vedea), de cei tentaţi de imposibil, dincolo de absolut, în latenţele devenite taine nedeslușite: Şi sclavii cautǎ sǎ evadeze/ aruncându-se în abisuri dogoritoare/ fǎrǎ nume. Textul lui Popa e singurul care abordeazǎ problematica receptorului, prin prisma cǎruia s-ar realiza conexiunea cu încǎrcǎtura de perfecţiune a Mǎiestrei. Mǎiastra e fǎcutǎ a reflecta, nu a se reflecta.

Referinţe critice:

1. Berger, René: Descoperirea picturii. Volumul I: Arta de a vedea. Ed. Meridiane, Trad. de Irina Ionescu, București, 1975 (Orientǎri, Cap. 3 Abordarea materiei)

2. Blaga, Lucian: Ceasornicul de nisip. Ed. Dacia, Cluj, 1973 (Cap. Almanah Constantin Brâncuși)

3. Chevalier, Jean & Gheerbrant, Alain: Dicţionar de simboluri. Volumul I-III. Ed. Artemis, București, 1995

4. Fauchereau, Serge: Pe urmele lui Brâncuși. Ed. Univers Enciclopedic, Trad. de Şerban Velescu, București, 1999 (Cap. Pasǎrea mǎiastrǎ)

5. Jianu, Ionel: Constantin Brâncuși. Viaţa și opera. Ed. Ştiinţificǎ și Enciclopedicǎ, București, 1983

6. Nicolescu, Vasile: Starea liricǎ. Volumul II: Eseuri. Ed. Eminescu, București, 1984 (Cap. Brâncuși și poezia)

7. Papu, Edgar: Din clasicii noștri. Ed. Eminescu, București, 1977 (Cap. Galaxia Blaga-Brâncuși)

8. Ruști, Doina: Dicţionar de teme și simboluri din literatura românǎ. Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002 (Art. Pasǎrea și pasǎrea mǎiastrǎ)

9. Zaciu, Mircea: Alte lecturi și alte zile. Ed. Eminescu, București, 1978 (Cap. Brâncuși „personajul‟)