Efectul de irealitate

Nu mi-a luat mult timp să-mi explic senzația de stranietate pe care am avut-o parcurgând paginile Falsului tratat de manipulare al Anei Blandiana (Editura Humanitas, 2013, 2019): ea vine din efectul de irealitate. Cum au fost anii de dinainte și de după de 1989? Cu s-a putut trăi în uriașul lagăr comunist? Care sunt ascunsele pârghii, pompe și pistoane pe care trebuie ca cineva să le fi pus în mișcare pentru a suporta frigul, foamea, teroarea, depersonalizarea? Cum se întâmplă, ca scriitor și persoană publică, să vezi disoluția – în sistem, metodic – a ce ești și simți? Și, mai apoi, să conștientizezi că noul regim este un și mai încăpător stomac, acid și insensibil, în care sunt descompuse – în identice elementare – idealurile ori naivitățile revoluționare? Asupra unei încercări de răspuns la aceste întrebări se insistă în cartea de memorii a Anei Blandiana. De altfel, scriitoarea refuză – din cochetărie ori modestie – să-și numească paginile în acest fel, poate pentru că o așa limitare conceptuală ar orienta prea brutal lectura. În câteva rânduri, eu însămi am uitat că nu fac lectura unui postkafkian, că nu sunt înaintea unei distopice Black Mirror și că nu e vorba despre metafore și alegorii, iar aceste volute pe care cartea Anei Blandiana le deschide, multiplele clape pe care le apasă – cu funcție de alarmă, dizarmonică – pot constitui câteva dintre reușitele clare ale volumului. Desigur, nu mă pot nici măguli cu o desăvârșit inocentă lectură: în timpuri deșănțate ca ale noastre, sunt inerente rememorările, anticipările, analogiile, punerile în balanță la capătul cărora descoperi că adevărul – chiar personal, pentru că nu mai poți avea iluzia unui adevăr istoric livrat pe șleau – este cu adevărat un interdict ontologic.

„Încercarea de a înțelege”, mărturisită de scriitoare în cuvântul înainte intitulat Biografia unei obsesii, vizează jumătatea de veac care a fost jertfită unui timp și unui tipar comportamental, funcționalității  ireproșabile a unui aparat represiv, mecanismului contagios al terorii, minciunii generalizate și disponibilității tuturor de a o accepta ca atare (de aici, firește, titlul acestor pagini). Accentul cel mai apăsat este însă, realizat printr-un abil trompe l’œil, asupra unui prezent-viitor lipsit de orice iluzii: nu, nimic din ce am crezut că s-ar fi sfârșit odată cu prăbușirea de facto a regimului comunist nu a luat sfârșit – și abia aceasta-mi pare cu atât mai primejdios, faptul că nu mai știm ce ni se întâmplă, nu mai avem nici răbdarea, nici perspicacitatea de a înțelege. Fabricarea anticorpilor nu se poate stimula decât în măsura în care se identifică patogenia, iar noi, cei ai prezentului, nu numai că nu știm că avem de dus o luptă, dar nici măcar nu conștientizăm existența vreunei amenințări. Represiunea de astăzi este multiformă, subtilă, insidioasă, nu urmează conturul distinct al tancului sau al pumnului torționarului, nici al ochiului vigilent al securistului și nici al paginii de delațiune. De aceea, cartea Anei Blandiana se alcătuiește ca un avertisment, mai ales în măsura în care încerci – de jucat în unul, în trei, în câte câți vrei! –, dimpreună cu scriitoarea, să dai un răspuns întrebării pe care o formulează: „…cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea?”. Și continuă, la fel de neliniștitor: „nu mă refer la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.”

Fals tratat de manipulare surprinde veritabile episoade suprarealiste al căror actor principal este Ana Blandiana, desigur, cu deznodământ previzibil, de vreme ce nu ne putem delimita de manipularea pe care nu o recunoaștem și pe care nici ulterior nu am catalogat-o astfel. Până urmă, toate formele de raportare la ceilalți (apropiați, media, administrație, stat – totalitar sau democratic –, sistem de legi și norme etc.) presupun intenția manipulării, după cum, cu experiența unui soi de mysterium tremendum degradat, recunoaște memoralista: „Dar câte alte momente au trecut prin mine și m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice?”. Mai mult decât atât, paginile sunt cu atât mai fascinante cu cât intenționează să realizeze un expozeu aproape complet al tuturor etajelor biografice, mai ales că niciunul nu a fost cruțat de o astfel de imixtiune maculatorie: arestarea tatălui și sentimentul inerent de vinovăție că nu ar fi avut, copil de cinci ani, inteligența și luciditatea de a anticipa intențiile anchetatorilor, moartea violentă, prin autoincendiere accidentală, a tatălui (episod speculat penibil după 1989, în timpurile sulfuroase ale Pieței Universității și mineriadelor), imposibilitatea de a urma cursuri universitare ca fiică de deținut politic, intenția unui politruc de a o îndepărta de bărbatul care avea să-i devină soț pentru a nu-i periclita acestuia viitorul promițător cu trena ei de hibe, conflictele meschine din interiorul breslei de scriitori, subteranele insalubre ale juriilor literare, ebuliția fiecărui volum publicat, păpușăria bizară a interdicției de publicare, amânările înnebunitoare ale vizelor de ieșire, macabrele relaxări ale strânsorilor în timpul episoadelor de recunoaștere internațională a meritelor, perdelele de fum ale zvonurilor care-i justifică absența din paginile revistelor (a murit, a fost omorâtă, urmărește să plece definitiv din țară etc.), jocurile aberante ale Securității, perplexitatea de a-ți vedea numele invocat în liste, prezidii și comitete de care nu ai habar și asupra cărora nu ți-ai dat consimțământul, operațiunea sistematică, neurastenizantă de obstrucționare, de terfelire a numelui și de deturnare a intențiilor, obstinația de a rămâne egal cu tine însuți în orice împrejurare a vieții, même si ce n’est pas vrai.

Pe acest fundal halucinatoriu, se profilează, cu tușă sigură și cu verb percutant, figurile patibulare ale Revoluției, Mefistofelii și pungașii, ticăloșii și îngenuncheații, fiecare cu adevărurile ori dramele proprii, coborâți de pe blindate, din balcoane și din studiouri de televiziune, din muzee ale comunismului și din istorii ale anonimilor. Se perindă, în episoade frisonante, Ion Iliescu, Silviu Brucan, Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, scriitori și scriitoare, țărănci gureșe, bătrâni inimoși, vecini instrumentalizați de Securitate, aparatcici care au momente de inexplicabilă înțelegere și compasiune, copii care cântă, cu luni înainte de Decembrie 1989, „Ceaușescu Anul Nou/ Îl va face în cavou”… Antagonizându-i puternic – fiindcă viața, ca și istoria, este făcută din antiteze ireductibile –, Ana Blandiana creează un peisaj imund, unde binele este simplă figurație și în care puterea e în mâna unor potentați al căror nume nu este niciodată cel aclamat. Nu întâmplător, undeva, scriitoarea amintește de regele indian Asoka (273 î.Hr.) care a înființat societatea secretă a celor nouă înțelepți care dețineau toată cunoașterea lumii, fiecare dintre ei fiind responsabil cu un etaj al științei: primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă și de manipulare a maselor, al acelor științe omnipotente prin care, stăpânindu-se și orientându-se gândirea celor mulți, putea fi guvernată lumea.

Simptomatică pentru societatea românească (pe care, în altă parte, o numește lasă-mă să te las) este (și) această narațiune însă care spune parcă prea multe despre noi și despre tarele noastre. Plasată într-unul dintre satele moromețiene, acțiunea surprinde aventura electorală a unui primar ales, cu o cadență de metronom, din patru în patru ani, de prin anii 80. Sigur, nu pentru meritele de necontestat, după cum mărturie stă paragina generalizată, ci pentru abilitatea de a-i linguși pe cei sus-puși ori, după caz, pe alegători. Îmbogățit pe seama sărăcirii comunității, primarul nu este iubit, dar este, paradoxal, votat într-o suspectă unanimitate. Contracandidații sunt insignifianți, stupizi, ridicoli. Cândva, cum tocmai ieșise la pensie și se lăsa mânat de un firesc simț civic, își anunță candidatura fostul director al școlii, profesorul de matematică al atâtor generații de elevi, deveniți acum alegători, om respectat în fața căruia actualul primar nu ar fi avut nicio șansă. Are loc o dezbatere (da, chiar și simplele alegeri de la țară au parte de binecuvântarea unei dezbateri directe), profesorul vorbește calm, deschis, echilibrat, convingător, ca și cum ar face o demonstrație matematică, susținut ici și colo de ovațiile sălii. În cele din urmă, primarul corupt și delăsător ia cuvântul: „Dragi concetățeni, l-ați ascultat cu atenție pe domnul profesor și nu trebuie să vă spus eu că merită mai mult decât mine să vă fie primar. Aplauzele voastre o dovedesc. Este un om de o mare valoare și este o cinste pentru satul nostru că vom avea un primar ca el. Este un om cinstit, un om care niciodată nu a călcat legea și, dacă va depinde de el, nu va îngădui nici altora să o calce. Eu numai un lucru vreai să vă spun și numai o singură rugăminte am la voi: atunci când vă duceți la vot să vă aduceți aminte ce vă spun eu acum. Domnul profesor e un om drept, serios și cinstit. El nu știe de glumă și după ce va fi primar el o să vă aplice la toți legea.// Nu a fost aplaudat și, neobișnuitul spectacol terminându-se mai repede decât prevăzuseră, oamenii s-au ridicat și s-au împrăștiat preocupați și tăcuți. Spre surprinderea tuturor, alegerile au fost câștigate de fostul primar.” Nu este oare aceasta țara în care Securitatea, confiscarea Revoluției, manipularea postdecembristă, mineriadele, devalorizarea moralei au fost toate cu putință?

Articol apărut în nr.4/2019 al revistei