„El nu e prezent. Însă poate să fie”

Când redacția revistei „Euphorion” a hotărât să realizeze un număr omagial, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Ștefan Augustin Doinaș, intenția mi-a apărut ca firească, având în vedere și faptul că poetul fusese, într-un timp, și director de onoare al publicației sibiene. Nefiresc rămâne, însă, locul pe care i-l acordă, în peisajul literaturii noastre actuale, unele comentarii critice, nu chiar puține, amintindu-mi și faptul că, în 2016, când realizasem antologia O sută și una de poezii, apărută la Editura Academiei Române, cineva îmi spusese că se miră că am putut să selectez, unele chiar acceptabile, atâtea versuri din creația modestă a unui versificator care, în plus, fusese – înainte de 1989 – informator al Securității. Deși, în afara afirmației, aflate pe suportul opiniei personale și în absența unor documente care să demonstreze nocivitatea informărilor aparținând autorului lui Orfeu revenind din infern (cel puțin eu nu știu să fi fost publicate), gestul respectiv pare a fi unul de conformare la un anume tipar al „corectitudinii politice”, în care demonstrația rămâne la nivel de supoziție. Nu altul a fost cazul lui Petru Comarnescu, ale cărui informații, date publicității, nu servesc acuza: având misiunea de a oferi date despre  atitudinea politică a unui grup de studenți americani care vizitau România, după ce prezintă un substanțial „jurnal de călătorie”, precizează că excursioniștii au refuzat să discute politică. Iar când i se cer date despre atmosfera din anume instituții culturale, insistă asupra incompetenței celor numiți de partidul comunist la conducerea acestora. Poate n-ar trebui să uităm nici faptul că și istoria litraturii nostre este, uneori, întâmpinată cu „precauții”: ni se relevă că lui Eminescu nu i-a fost străin antisemitismul și că, în ansamblu, lirica sa are nu puține stratificări minore, printre care și Odă în metru antic; că George Coșbuc mai rezistă doar datorită faptului că unele poezii au fost puse pe  muzică și folosite ca atare la serbările școlare rurale; că O. Goga n-a putut fi salvat de afirmația lui Titu Maiorescu, conform căreia patriotismul său ar fi fost un sentiment adânc și nu un act politic; apoi ne întrebăm dacă Nichifor Crainic și Radu Gyr aparțin literaturii; la Sadoveanu, ne interesează, în principal, că a fost om al regimului de tristă amintire, iar dacă îl mai citim, nu reținem că, în Creanga de aur, la întoarcerea din Egipt și Bizanț, ultimul mare Decheneu  își avertizează discipolii că răul cel mare va afecta România venind de la răsărit. ș. a. m. d.

            Au fost, însă, și teoreticieni sau critici literari care n-au înțeles cum se poate dizolva, cu nonșalanță, biografia în operă, ori invers, deci dincolo și mai departe decât cunoscuta condiționare reciprocă, fiindcă biografia e sigilată, adică o descoperim, o completăm și o înregistrăm în datele sale reale, „fixe”, iar literatura, prin comentariu, interpretată și, uneori, cu traseu refăcut. S-au dat și exemple, cu sugestia ironică, dac[ nu cumva am fi îndreptățiți să spunem că Dimitrie Cantemir  ar fi trebuit pus la index, date fiind bunele sale relații cu Rusia țaristă, ca și I. Budai-Deleanu, pentru discriminarea din Țiganiada. În ce-l privește pe Doinaș, climatul în cauză poate fi redus și la frazarea scurtă, dar exactă, a lui Alexandru Ruja, încheiată cu trei versuri ale poetului însuși (vz. vol. Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte – destine ne împlinite, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2020): „Diverse interpretări s-au dat gestului de semnare a angajamentului cu Securitatea, din care foarte puține au pus în balanță și în discuție întreg contextul, încercând să «omoare» ca imagine atât omul, cât și poetul, care premonitoriu și ironic rostea în câteva versuri: «O, trupuri ferme, strajnici ipochimeni! / Ce mai sunt eu pe lângă voi? Un nimeni / Murind fără-a muri în mii de feluri…»”. Iar subtitlul volumului de mai sus ne arată că nu putem și nu avem voie să uităm consecințele inimaginabile care urmau refuzului de a accepta și urma dispozițiile Securității de altădată.

*

            Dar să revenim pe un alt drum la autorul omagiat. Despre existența unui poet cu numele de Ștefan Augustin Doinaș am aflat în anii studenției, cu prilejul unei întâmplări ciudate. Eram în anul 4 sau 5 la Filologia clujeană când, într-o seară, Marcel Mureșeanu și cu mine, întorcându-ne la locuința unde stăteam în gazdă, ne-am oprit pe o bancă în parcul din spatele Teatrului Național. Disacutam despre poezie, mai exact despre ideea poetică, oarecum tangențial cu tendința grupului de la revista „Steaua” de a susține ceea ce ei au numit „poezia de notație”. La un moment, un bărbat, care se plimbase până atunci pe aleile parcului, s-a oprit în dreptul nostru și ne-a cerut voie să stea alături de noi. Probabil auzise câte ceva din discuția noastră. Și, cum noi am continuat, înțelegând, probabil, din cele spuse de mine, că sunt sibian, a intervenit, spunându-ne că se numește Ion Desideriu Sîrbu, că fusese student la Universitatea clujeană în perioada în care aceasta fusese în refugiu la Sibiu, că avusese profesori excelenți, insistând asupra lui Lucian Blaga. Apoi m-a întrebat dacă am auzit, cumva, despre Cercul Literar de la Sibiu. I-am spus că nu auzisem. Ne-a invitat să continuăm discuția la o bere, la restaurantul Casei Armatei din apropiere. Acolo ne-a spus că problema poeziei îi preocupase și pe cei din Cercul de la Sibiu, îndeosebi sub aspectul baladescului cultivat de Radu Stanca (despre care eu știam doar că este regizor la teatrul din localitate). Pentru noi, ceea ce ne-a relatat era o noutate. Detaliile oferite atunci trimiteau la o „poveste”, mișcând spațiul și timpul prin revigorarea unei matrice aparent epuizate, pe suportul unei trăiri care nu este străină de meditația asupra condiției prezentului. N-am înțeles noi, atunci, prea mult, fiindcă nici poezia lui Radu Stanca nu ne era cunoscută. Ne-a șocat, însă, cu o recomandare pe care ne-a făcut-o la despărțire: Să urmărim activitatea unui scriitor cu numele Ștefan Augustin Doinaș – care atunci nu putea publica, dar o va face, spera el, cât de curând –, fiindcă lui nu-i este străină adevărata poezie. După câteva zile, mergând la „Steaua” ca să-mi predau  textul convenit, am încercat să aflu câte ceva despre Cercul Literar de la Sibiu, dar am aflat doar că gruparea din jurul lui A. E. Baconsky nu se afla în relații prea bune cu cerchiștii. Și n-am insistat.

            Mi-am adus aminte de acest sfat după câțiva ani de la repartizarea Rodicăi și a mea la Baia Mare. Fusesem transferat din învățământ la ziarul regional, în cadrul secției de cultură, unde inițiasem și o pagină săptămânală de literatură și artă. Pe vremea aceea, Uniunea Scriitorilor susținea financiar diferitele deplasări ale scriitorilor, fie ca mijloace de „documentare”, fie ca întâlniri cu cititorii, și erau comunicate comitetelor de cultură, care se ocupau de organizarea lor. Așa am aflat că va avea loc o „întâlnire a cititorilor” cu trei poeți, unul dintre aceștia fiind Șt. Aug. Doinaș. Nu mai rețin numele celorlalți doi. Împreună cu Rodica și cu Monica Lazăr, de curând angajată ca lector la Institutul Pedagogic de trei ani din Baia Mare, am participat la respectiva întâlnire, după care Monica ne-a făcut cunoștință cu Doinaș, ei cunoscându-se de mai mult timp. Am și publicat o amplă prezentare cu privire la manifestarea menționată, însoțită și de câte o poezie a fiecăruia din cei trei scriitori. Fusese una dintre primele ieșiri ale lui Doinaș, după perioada în care avusese domiciliu forțat, Putea să publice și aștepta să-i apară, la Editura pentru Literatură, volumul Cartea mareelor.

            După plecarea celorlalți doi poeți, Doinaș a mai rămas două sau trei zile la Baia Mare, mai ales că venise de la Oradea – unde era angajat la revista „Familia” – și Ovidiu Cotruș. Într-una din zile, Doinaș ne-a făcut o vizită și la locuința noastră. La un moment, m-a întrebat la ce mai lucrez.  I-am răspuns că, de mai mult timp, mă preocupă tema ideii poetice, dar că am probleme cu documentarea. Mi-a spus că, înainte de orice, să am în vedere textele lui Titu Maiorescu și, cu câțiva pași înapoi, să mă familiarizez cu ideile lui Kant și ale celor care l-au urmat, dar fără a-l uita pe Schopenhauer. Ceea ce am și făcut, după plecarea sa, căci în facultate nu avusesem niciun contact cu filozofia. Iar la scurt timp, am primit și o scrisoare de la el, cu unele detalii, dar și cu o poezie, transcrisă din memorie, Unde sunt cei care nu mai sunt, concepută de Nichifor Crainic în închisoare. Am publicat-o ca atare după 1989, iar originalul, ca și scrisoarea, le-am donat fondului de manuscrise al Bibliotecii „Astra” din Sibiu. Și mă întreb, acum, dacă așa proceda un… informator al Securității, care avusese o condamnare la închisoare. domiciliu forțat, interdicția de a publica, știa că mai este supravegheat și cu corespondența, în mare măsură controlată. Adică să-i recomande unui tânăr, care lucra la un ziar regional al partidului comunist, pe „reacționarul” Titu Maiorescu și pe filozofii idealiști germani, toți cu textele aflate în fonduri speciale inaccesibile publicului obișnuit, precum și o poezie a unui fost legionar aflat la închisoare. Oricum, nici pe mine nu m-a întrebat nimeni cum de am asemenea „legături primejdioase”,

După câtva timp am reușit să scriu despre Titu Maiorescu și ideea poetică, iar textul amintit al lui Crainic îl consider și azi ca unul de excepție al poeziei din perioada respectivă. Pornind de aici, după care citindu-i volum după volum, atent și la teoretizările sale, nu cred că le putem lectura și valoriza în funcție de accidente biografice dintr-o epocă ea însăși grav accidentată. Și poezia sa este, de fapt, un ecou al unui „altceva”, cum scriam și în studiul pe care i l-am dedicat, ignorând spectacolul cotidian: „Poetul pare a fi refuzat orice altă conjunctură, punând între paranteze evenimențialul dur al epocii, rămânând centrat pe – așa cum va menționa ulterior – vis formativa de sine, facilitată de mediul universitar și cultivată în Cercul Literar de la Sibiu. Acesta din urmă, departe de a fi fost o „școală”, s-a definit ca un adevărat climat spiritual, de unde perspectiva afirmării individuale în unitatea unui symposion intelectual, nu lipsit de înțelegere și afectivitate. De altfel, până la sfârșit, poezia sa va iniția un atare symposion cultural-intelectual, cu o desfășurare în care reliefurile, ca refracții ale adâncurilor, cer o oficiere pe măsură. În cauză se află un tipar mulat pe calmul aulic goethean, dar și pe controlul filozofic al panismului ca la Blaga, aproape de temperarea dionisiacului prin rigoarea estetă a apolinicului, cum propusese creatorul lui Zarathustra. Jocul ideilor va fi, astfel, întotdeauna, un joc al începuturilor, din care nu va lipsi arhetipalul, mereu mișcat între eroziune și refacere. Se află aici și justificarea baladescului, cel care va impune înțelesuri de «dincolo de veac», întrucât permanențele devin ecranul de contrast al accidentalului conjunctural”.

            Și dacă, adăugând și cele spuse de Ion Negoițescu cu privire la interesul aparte al lui Doinaș pentru filozofie, mai accentuat pentru filozofia culturii, vom reține precizarea lui Nicolae Balotă că autorul Seminției lui Laokoon a înțeles cel mai bine esența orientării lui Radu Stanca spre baladesc, explicată, într-un fel aparte, și prin sugestia avansată prin sintagma „ochii orașului”, metaforă sprijinită pe referința la la cele două lucarne deschise aproape la toate clădirile medievale ale Sibiului, în acoperișurile de țiglă ale acestora. Mereu în același loc, dar fără a ține cont de trecerea timpului, „ochii” se exprimă prin imagini, pe care le acumulează într-o memorie care se poate deschide în fața poetului. Pare a fi un decor, dar este un decor „viu”, întrucât conține și mișcă o „poveste”, cu întâmplări și personaje de altădată, astfel încât totul depinde de de un înțeles care trece, la rândul său, prin perdeaua timpului, pentru a-și căuta un ecou într-o altă realitate. Deși are limpezimea chihlimbarului,  balada își conține – ca și acesta, –, în punct fix misterul , al viului, respectiv semnificația, care închide procesul prin decupajului din ultimul vers Și, cum bine știm, Doinaș a și teoretizat necesitatea acestui accent final. De aceea, pentru a-l „vedea” pe Ștefan Augustin Doinaș astăzi, ne mai rămâne doar a da curs unei limpezi „somații a lecturii”: poemul „nu e această lumină, nu poate, / El nu e un lucru în sine, nu toate, / El are-opintiri și reacții netoate. // Citiți-l încet. El e însuși încetul. / Primiți-l discret. El e însuși discretul, / El n-are a face nimic cu poetul. // Priviți-l de sus; e o simplă figură. / Rostiți-l mereu; e o lipsă în gură. / El n-are o altă ființă mai dură.  // El nu e prezent. Însă poate să fie, / El nu-i de cules, ca o tulbure vie / De litere coapte. Siliți-l să fie.”