Electrizant, poetul star rock

0

Niciun poet nu a atins, în mica și vanitoasa noastră literatură, dimensiunea mitică a lui Nichita Stănescu; este un fapt care mi-a însoțit, până la exasperare, primii ani în preajma literaturii: cei din generațiile anterioare își desfășurau melancolic istoriile împreună cu și alături de, o anume contabilitate exaltată a întrevederilor, confabulațiile, legendele țesute în preajma vieții și a devergondajelor lui Nichita Stănescu; pentru noi, cei care visam să scriem altfel și altceva – abia se numărau câțiva ani deasupra unui deceniu de la moartea lui –, era deja o gravă, indelebilă insultă orice proximizare cu ermetismul exuberant al neomodernistului: ieșirea de sub vraja nichitastănesciană, credeam noi, se petrecuse deja.

Nu încape nicio îndoială însă: pândeam toate conjuncturile paricidelor și ne imaginam cu voluptate în inima inimii poeziei, locul unde de-adevăratelea trăise Nichita Stănescu.

De aceea, destul de curând, a început să mă preocupe – fără să ajung neapărat la fermitate – și în ce măsură seniorialitatea acestei fantasme genialoide este, la rându-i, îndatorată călcâiului comunist; cât din venerația de multe ori ignară de care era însoțită rostirea numelui poetului – rostire în care simțeai strivitoare prezența majusculei – venea din reflexul ancilar, consolidat în comunism, al organizării magnetizate în jurul unui pol de valoare, al unui maestru, al unui cunoscător, al unui inițiat; cât din creșterea și cât din descreșterea lui Nichita Stănescu se leagă de circumstanțele politice, cât este condiționat de aerul asfixiant al acelor ani – chiar dacă el a fost unul dintre laureații (și obedienții din complezență stupefiantă ai) regimului. Nu cumva a fost nevoie, dintr-o jonglerie a spiritului, dintr-un exercițiu asupra vieții și poeziei până la capăt, să se creeze, prin scrisul și, poate mai ales, prin personalitatea lui, un fel de iluzie a eliberării, un alt fel, nonconformist, de a trăi: în aerul tare al metafizicii? Și cum trage după sine, în posteritate, deopotrivă cele 11 elegii și Roșu vertical? Cum se răsfrâng și se resemnifică angelitatea histrionică, gesticulația amplă, încrederea nebună în poezia care își alege transcriptorul și, în cele din urmă, faustianismul autodistructiv?

Un alt punct al explorării lumii poetului ar putea fi ceva ce mie mi se pare axiologic semnificativ: vocația noastră de a ne închina unui singur zeu, întotdeauna unui singur zeu, unei singure figuri pe care o adulăm și pe care o repudiem cu patimă mereu reînnoită, un poet anume pe care, în răstimpuri, îl ivește pământul românesc și asupra căruia ne îndreptăm, întregi, speranțele de individuație culturală. Figura aceasta a fost, succesiv, Eminescu, Arghezi, Labiș, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, fiecare cel mai mare, fiecare amețitor deasupra unui peisaj mai degrabă tern. Cât este Nichita Stănescu un produs artificial al atenției noastre punctuale? (Deloc întâmplător, obligațiile școlare ale candidatului la bacalaureat se încheie la 1965, cu Dreptul la timp al lui Nichita Stănescu – în care stă, pentru a sublinia aristocrația poeziei, Către Galateea – ori chiar cu O viziune a sentimentelor din 1964, în care tronează încă adolescentina Leoaică tânără…)

Numărăm patruzeci de ani de la moartea lui; la 31 martie vor fi nouăzeci de ani de la naștere. Nichita Stănescu este un nume care revine tot mai rar și mai puțin apăsat în discursul scriitorilor tineri ca unul care și-a consumat clasicizarea în timpul vieții, ca unul care a fost studiat, declamat, idolatrizat, pastișat până la umor involuntar – oricum departe de a continua să fie un punct de reper valid. Și totuși: ce punem în loc când locul pare a fi vacant? Oare nu este chiar momentul în care să răscolim pletora de clișee? Asta își propusese redacția Euphorion-ului să ducă la bun sfârșit în acest prim număr al lui 2023. Am descoperit curând că puțini sunt aceia care au scris și se încumetă să (re)scrie – un anume sindrom al consumării premature îl însoțește încă pe Nichita Stănescu, iată – și că alții nu scriu pentru că s-a tot scris. E prea curând pentru noi encomioane; ne vom mulțumi – după ce a fost clocot – să fie tăcere indolentă și condescendență a prostaticelor nări: în muzee, un loc anume pentru mădularele giganților de odinioară.

Euphorion nr.1/2023

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *