Erotismul melancoliei provinciale (Emil Brumaru)

În cadrul generației șaizeciste, Emil Brumaru, care a debutat în revista „Luceafărul” cu poeme, în 1966, Leonid Dimov considerându-l între onirici la apariția volumului Detectivul Arthur, în 1970, este fără îndoială cel mai reprezentativ și cel mai consecvent în promovarea unui lirism pur, ilustrându-se desăvârșit pe coordonata erotică („În dragoste-i uitarea cea mai dulce/ A lumii noastre zgomotoase și năuce”). A publicat peste douăzeci de volume de versuri, unele premiate (cu îndreptățire) și a lăsat, după decesul survenit la 5 ianuarie 2019, un imens dosar cu inedite – „e vorba de 1.499 de texte, ditre care unele sunt versuri”, ține să precizeze Bogdan Crețu într-o Notă asupra ediției la volumul al VII-lea din seria de Opere, pe care îl îngrijește: La ruinurile galanteriei (Editura Polirom, Iași, 2020). Poeziile acestea, reunite într-un sumar de 800 de pagini, nu diferă prin nimic de universul tematic general al creației sale. El e același veșnic îndrăgostit, căutător neostenit de plăceri opulente, de stări pasionale cu ostentație, cultivând o metaforică insolentă, mereu colorată, uneori violent, verbul aducând parfumuri tari, pe-alocuri de-a dreptul nerușinate, poetul avâd plăcerea expresiei fruste, fără perdea. Atunci însă, când pentru o clipă iese din tiparele descriptive ale voluptăților carnale, se lasă descoperit a fi un rafinat și elegant clasicizant:„Cum să te cert când ești atât de albă/ De parc-ai fi făcută din omăt/ Și mă scufund în tine ca-n zăpadă/ Pân’te topești de dragoste încet?” (Cum să te cert?), sau:„Ți-aduceam flori frumoase și mari/ După care puteai să-ți ascunzi/ Sânii tăi deveniți legendari/ Când umblai legănat pe sub duzi.// N-aveam suflet în mine de-ajuns/ Să te-mbrac într-o spuză subțire/ Ca și îngeri-n cer să se mire/ Cât de alb ți-este trupul și uns// Cu uleiuri din candele luat/ Și prelins de la ceafă-n călcâie,/ Nici puteri să frământ un aluat/ Mirosind și a mosc și-a tămâie,// Căci eram doar un biet muritor/ Ce privirea întruna-și apleacă/ Către-naltul tău tainic picior/ Ce-o să treacă, mereu o să treacă…// Și-mi vindeam toată viața deodată/ Pentr-un zâmbet de-al tău, strecurat/ Pe furiș, îndemnând să-mi abată/ Pasul spre-un gând cu păcat…” (Elogiu).

            În 1963, după absolvirea studiilor la Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, a fost repartizat, ca medic, la Dolhasca, o localitate provincială prin totul, pe care o părăsește abia în 1975, când își abandonează profesiunea și se decide să se consacre definitiv literaturii. Dar, anii petrecuți în orașul acela, în care nu se întâmpla nimic, vorba lui Sadoveanu, l-au marcat pentru totdeauna, atât biografic cât și poetic. Fire nostalgică, contemplativ, ironic și autoironic precum toți romanticii (fie ei și întârziați), s-a retras din banalitatea mediului ambiant, căutând a-și cheltui energiile în lecturi intense și în plăceri amoroase (reale sau imaginare), fiind un rezoner fidel al atmosferei banale și a existențialului social anodin al urbei:„O, voi, cotcodăceli dulci ale vieții/ În curtea străvezie-a dimineții/ Când din cotețe ies găini umflate/ De pene, lăsând goalele poiate/ Doar cu o cloșcă picotind pe ouă!/ O, tu ce-arunci cu mâinile-amândouă/ Grăunțe, doar în bluză și în fustă,/ Confuză încă și-undeva îngustă (…) Și nu auzi din grajd cum rage-o vacă/ Omagiind obârșia ta dacă?” (Matinală la Dolhasca), sau:„Și mă găsește sâmbăta tot singur./ Regina Mab zace în pat de friguri/ Șoarecii chițcăie la cald intre podele/ Și jaru-n godin pâlpăie-a plcere/ Că o să bag întrânsul lemne (…) Mă simt pierdut pe viață într-un sat,/ Medic la țară. Și citesc enorm/ Balzac și Cehov, până-i seară și adorm/ Și-n somn visez că vine-o zână mică/ Sub nasul meu și poalele-și ridică,/ Vorbește-n versuri, eu o țin pe-un deget/ Și să-i răspund nu știu, ci leneș preget…” (Pastel – Dolhasca). E atmosfera casnică, domestică, în care își petrece timpul, dincolo de solicitările strict profesionale, consultând persoanele bolnave din urbe, fără nici o altă satisfacție socială, căci refuză orice solicitare și angajament politic, fapt pentru care este sancționat pe linie… de partid. În această situație, poetului nu-i rămânea decât o singură soluție de a se salva din terifiantul cotidian al unui timp amorf, într-un peisaj obtuz („umblăm pe străzi vechi și înguste/ Unde-s cișmele și pe sârme fuste/ Și bluze puse-n grabă la uscat/ Și câte un cearșaf mare, de pat,/ Cămăși de noapte-n vânt, fețe de perne” etc – Castanele), aruncându-se, din plictis, în aventura unor plăceri erotice, însă câtuși de puțin donjuanești („Tu stai și scrii și lenea ți-o divulgi /…/ Trist că în viața ta nimic nu se întâmplă/ Când dragostea e-atât de peste tot și-atât de simplă” – Pastel de duminică).

Îi place să descopere femeia în toată frumusețea ei trupească (nu și intelectuală), căreia îi consacră nesfârșite poeme de… adorație, admirative, descriindu-i formele rotunde (mai ales) rubensiene, voluptoase („Sânii tăi albi, buricul cel hazliu,/ Dar mai ales fundul tău lacom, durduliu” sau, în altă parte:„Și te-ai prefăcut din floare/ În fecioară cu picioare/ Și cu sâni și șolduri pline” ș.a.), uneori cu o ironie perfidă:„Cu fundul tău cât un imperiu-aliotman/ Și sânii cântărind doi bolovani/ Și talia c-un delicios nombril” (Balada de la Podu’ Roșu). Nu relatează cuceriri proprii, nu este un seducător. E mai degrabă un degustător de clipe misterioase, pasionale, având satisfacția unor dedulciri insolente, în compania femeilor (naive, adolecentine sau răscoapte – „Îmi plac femeile coapte, răscoapte/ Ce te împroașcă din țâțe cu lapte” – alt Elogiu), partenere de intimități lascive, care își expun nurii spre admirație și alinturi provocatoare, într-o participare însăși la ceremonialul posesiunilor, deloc agresive, pe care poetul le poetizează într-o atitudine, mai degrabă tandră, insinuat serafică:„În ce să mă preschimb ca să-nțelegi/ Că te iubesc mai mult decât un om,/ Mai mult decât un fluture în zbenguieli fără de legi,/ Mai mult decât o creangă fructul dintr-un pom?// În ce să mă prefac  să-ți prind întregul trup?/ În vânt, în râu, în după-amiaza unei zile/ Ce ți-ar înfășura sufletu-n raze fine/ Și ți l-ar pune-n fagurii gustoși, ca mierea-n stup?// În ce să mă transform de dragul tău, în ce?/ Într-un lingou de aur, într-o piramidă,/ Într-o păroasă, lâncedă omidă/ Ce se tot duce,-ncedt, în jos, pe pântece?// Eu te iuibesc atât de pământește,/ Încât nu știe decât Dumnezeul meu,/ Care-ți șoptește pe dumnezeiește/ Să mă primești așa cum e și El: și bun și rău…” (Veche scrisoare de dragoste).

Fiecare iubită de ăstfel e pentru Emil Brumar o muză care îl inspiră, care îi stârnește lira precum unui romanciero de altădată, rostind cu eleganță versul evocator ce închipuie un ceremonial baladesc:„Muza venea de obicei spre seară./ O auzeam cum din caleașcă se coboară/ Și cum înjură vizitiul birjerește/ Că n-o scoală din somn când se oprește/ Și n-o aduce-n brațe pân’la mine/ Ca pe-un morman de fluturi și de flori/ Cu cele mai mlădii și lungi tulpine/ Ca să-l răstoarne-n patul meu ușor,/ S-o am la îndemână, iar în zori/ Tot el s-o târâie de subsuori/ Pe scări și s-o împingă în caleașcă/ Cu trupul și cu sufletul ei fleașcă…” (Folosirea muzei).

E o formă de evadare din contextul actualității, imaginând legende și povești („Intru în basm ca-ntr-o odaie veche/ Și-aș vrea să-mprospătez din nou cu tine,/ Rostogolindu-ne pe jos fără rușine,/ Aerul stins și-ncremenita-ntunecime/ Și atelierele miresmelor să-nceapă iar/ Să toace-n piulițe boabe de ienibahar/ Și-n vis Titania să fac-amor cu un măgar…” – Intrarea-n basm) și chiar dacă faptul posesiunii poate fi real, petrecerea dobândește aliura unei corespondențe livrești (insinuarea e baudelaireană:„Aș vrea să mă dezmierde-n gând o fată/ Și să mă lase-n preajma ei să stau,/ Din cana-n care a băut și eu să beau/ Și-n așternuturi s-o privesc, culcată” – ***Aș vrea…), primind astfel o turnură metaforică ce irizează în fantastic trăirile-i sentimentale. Pe acest motiv al iubitelor-zâne răpite de zmei abrutizați, se înșiră o întreagă serie de poeme de un pitoresc aparte, grotesc:„Zânele, calde, se jucau de-ascunsa-n scorburi vechi,/ Colburi de-argint aveau pe sâni, pe șolduri și-n urechi/ Și mai venea și câte-un zmeu cu șapte capete să le-nspăimânte./ Ba chiar tânjeau pe durdulii să ia la trânte/ Și să le caute, gingașe, la popouri mici și sfinte/ Și mai bombate decât pălăria la ciuperci./ Ele țipau: Tu numai să încerci/ Și te prefacem într-o buturugă știrbă (…) Nu ne iubiți, vi-e voia doar să ne încolăciți/ Tot mormăind ceva-ntr-o limbă aspră!/ Nici una dintre noi nu vă va fi decât mireasmă/ Sau globuleț de aur ca o poponeață/ Ducându-vă de nas în tandra dimineață” (Și ce poveste!). Cum, tot așa, motivul izgonirii din rai îi prilejuiește un șir de lamentații pe aceeași temă, amintirea unui erotism interzis dar acceptat în sine, răstălmăcind păcatul de la început de lume, perpetuat azi în volupăți grotești:„Noi am plecat din rai de bunăvoie!/ Nu mai aveam nici poftă, nici putere/ Să ne-ndopăm mereu viața cu mere/ Și inimioare rânduite ca-n dulap/ Pe rafturi, sâsâiți de-un șerpalău,/ Ce ne bătea plictisitor la cap (…) Tu ai o frunză mult mai mare ca a mea/ Ce îți ascunde ce pe-atunci ți-amirosea,/ Încât încerc în inimă și-n suflet/ Să îmi închipui locul sfânt și umed/ Cu stalacmite și cu stalactite/ Ce-n beciuri infinite mă înghite,/ Cu trepte coborând abrupt în pântec/ De unde clipocind s-aude-un cântec (…) Licheni albaștri mucilaginoși/ Lin prelingându-se pe cracii albi în jos,/ De parcă te-ar buși deodat-azurul/ Căruia numai tu îi știi murmurul” (Șarpele, fragmente).

E galant în fața femeii care-i intră în odaie și căreia îi dedică versuri vibrant- emoționale, mărturisindu-și bucuria de a o avea, de a o ști a lui pe de-a-ntregul, fără vre-un gând păgân ci dimpotrivă întreaga adorație punând-o sub semnul divinației:„Am învățat cu greu să fac și rouă/ Și curcubeie duble-n cer, tot greu…/ De-aceea mă închin lui Dumnezeu,/ Dânsul le face simplu pe-amândouă/ Și mai frumos și mai fără habar/ Numai mișcând un deget la-ntâmplare:/ Iscă stupi plini de mir, fine mărare,/ Trupul tău prins în vis ca-ntr-un pahar/ Cu apa proaspătă pe care-o sorb/ Deodată și cu fesele și sânii,/ Ferit în ceața clipei dulci de mult hapsânii,/ Blând pipăindu-ți trupul ca un orb/ Ce știe sufletul curat să ți-l răsfețe/ Între cearceafurile sfintei diminețe” (Ziurel de ziuă). Nu de puține ori, exaltarea erotică decade în expresie la nivelul vulgarității, porno, cum ar fi să se zică, poetul angajând cu ostentație voită o atitudine menită a violenta bunul gust, manierele elegante, pudibonderia spiritelor ce se pretind prea decente și rușinate să audă asemenea cuvinte (versuri), în ciuda condiției maculate a provincialismului de joasă calitate (de joasă speță) în care își duc existența și pe care îl acceptă fără împotrivire, firesc. E o poezie de un alt nivel protestatar, vizând morala unei mentalități sociale fățarnice și, în fond, decadente:„Iubito, vreau să fim nerușinați/ Și cât mai porno până cădem lați/ Și până în odaie-o să miroasă/ A spermă și a pizda ta frumoasă// Dată pe-o farfurie de faianță/ Pictată cu figuri din vechea Franță:/ Domni cu tricorn, Doamne pe bânci în iarbă,/ Cu cururi despicate, țapi cu barbă/ Tânjind și ei să-ți tragă pe sub burtă/ În timp ce Amorași cu puța zburdă/ Prin aer să te-nțepe cu săgeata,// De pe lindic lingând untul de-a gata,/ Și-ntre nimfete lucii, savuroase// Râmele lungi să intre și să iasă/ Și curcubeiele să se încolăcească// Și sfârcurile de la sâni să-ți fută// Izvoarele cu apa ne-ncepută// De nici un bot de cerb sau bot de ciută./ Noi la șampanii vom desface plută/ Și eu voi bea din pizda desfăcută/ Anume pentru mine băutura/ Apoi cu gura mea ți-oi umple gura// Ca să te-mbeți de mine și de tine/ Sub norii creți de-orgasmele sublime/ Țipând că vrei mereu, mereu, mereu/ Blând ocrotiți de Dumnezeu/ Care văzând și dânsul cum stă treaba/ O să și-o facă, buimăcit, cu laba…” (*** Iubito…).

E cuprinsă-n opera poetică a lui Emil Brumaru o lume și o atmosferă de dezmăț boccaccian, ce se regăsește, cu accente tandre și violente deopotrivă, în provincia Dolhascăi, locuită de medicul de țară, melancolizat și dispus a o profana superior estetic în versuri memorabile.

Publicat în nr.1/2021