Este, în fond, și generația mea
„Generaţia ’60” este, în fond, şi generaţia mea, – m-am format şi maturizat, ca poet şi critic, deopotrivă, alături de câţiva dintre reprezentanţii ei în curs de afirmare, cu lecturi profitabile şi prietenii frumos-încurajatoare. Cenaclurile vremii contribuiau mult în anii săi de început la întreţinerea unei atmosfere de comunicare între tinerii care eram, toţi pasionaţi de literatură şi poezie, încercând, după puteri, să ocupăm nişte locuri cât de cât vizibile pe scena lirică. Am avut şi norocul unor prietenii şi vecinătăţi luminoase, printre clujenii de atunci, – de la Ana Blandiana, Ion Alexandru, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Pituţ, la Matei Gavril şi Angela Marinescu, mi s-au oferit şi ocazii de a-i cunoaşte foarte devreme şi pe Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu… Când debutam, pe la mijlocul deceniului al şaptelea, eram gata de isprăvi măreţe, se destinseseră şi nişte „şuruburi” ideologice, colecţia „Luceafărul”, cosacrată tinerilor scriitori, se popula, după debuturile simultane ale lui Nichita Sănescu, Cezar Baltag şi Ilie Constantin din 1960, cu cărţi tot mai valoroase. Apăruse, în 1958, volumul postum al lui Nicolae labiş, Lupta cu inerţia, şi poezia nouă se simţea încurajată în asumarea unei ţinute demne, şi estetice, şi etice, pe urmele modelului, – Ion Alexandru se proclama „zeu al tinereţii”, bând lapte din şiştarul strămoşesc, Ana Blandiana refuza ca „epoleţii” generaţiei sale luptătoare să fie „jigniţi” de spiritele opace, solicita „tonuri clare” în expresia lirică marcată moral, Adrian Păunescu se proclama de-a dreptul „ţară”, ca fiind „poetul cel mai tânăr al acestei republici”… Ceva mai devreme, Ilie Constantin respinsese somnul inerţial ca pe o „moarte repetată”… Ecourile cărţii lui Labiş erau evidente la aceşti congeneri, drept care mi s-a părut potrivit să-i aşez „sub semnul luptei cu inerţia”, cum suna capitolul introductiv din Poezia unei generaţii (1973), o primă abordare critică cu oarecari pretenţii de sinteză, dedicată acestei vârste lirice. Erau cuprinşi acolo doar zece poeţi, de la Labiş însuşi, la Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Blandiana, Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Ion Gheorghe şi Ion Alexandru, Marin Sorescu, poate puşi cam limitativ sub formula amintită, dar răspunzând, în fond, unui imperativ al înnoirii şi al unei angajări etice comune, vitale pentru asigurarea autenticităţii discursului liric. Au rămas în afara acestui prim sumar destui poeţi de valoare, începând cu Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu, debutanţi uşor întârziaţi, dar şi alţii, ale căror cărţi le-am citit şi comentat în anii umători.
Rămăsesem cu sentimentul că datoria mea de onoare faţă de poezia „generaţiei” nu se concretizase suficient, aşa că am tot adunat glose, reuşind după ani buni de lucru să adun totul în masiva sinteză Poezia românească neomodernistă, publicată în 2018. Numărul poeţilor analizaţi se înmulţise de la zece la o sută zece, dar care cred că meritau acest efort. Cartea este, într-un fel. şi un răspuns la contestarea, la început radicală şi fără nuanţe, a unor „optzecişti” aflaţi pe primele baricade în afirmarea şi apărarea propriei lor generaţii. Mă războiam, nesângeros, mai ales cu Mircea Cărtărescu, autorul Postmodernismului românesc, şi cu Ion Bogdan Lefter, altminteri prieteni buni apreciaţi de mine, dar care exageraseră evident, din spirit de frondă foarte vocală, ca la orice început de program generaţionist, în acţiunea de negare a valorii predecesorilor imediaţi, pretinzând că ar fi anacronici, imitatori ai moderniştilor interbelici, – reprezentând, aşadar, un „tardo-modernism”. Mai apoi şi-au domolit avânturile iconoclaste, însă la început erau departe de-a-şi recunoaşte datoriile faţă de aceştia, pretinzând acte de întemeiere pe un fel de tabula rasa a unei poetici absolut noi. Dimpotrivă, eu m-am străduit, şi poate că am reuşit măcar în parte, să argumentez că reprezentanţii acestei generaţii au valori certe, comparabile cu cele din interbelic, că ei sunt departe de fi preluat epigonic modelele înaintaşilor, că şi-au conturat, mulţi dintre ei, personalităţi puternice de o pregnantă originalitate. Nici marile modele ca Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia nu i-au subordonat, ceea ce s-a preluat, tematic şi stilistic, a suferit importante metamorfoze, fireşti în noile contexte socio-culturale. Efortul meu de istoric şi critic literar al acestei secvenţe de creaţie s-a putut concretiza într-o fie şi relativă sistematizare a materiei interpretate, cu schiţarea de categorrii tematico-stilistice definitotrii pentru un grup sau altul de autori, ce nu mai puteau fi, în condiiţiile istorice cunoscute, grupaţi pe curente, interzise sub regimul comunist. Am constatat în cele din urmă că astfel de înrudiri pur literare se pot face, că ele ilustrau o diversitate a modurilor de a imagina şi scrie absolut remarcabilă, pusă sub umbrela largă a ceea ce Ion Bogdan Lefter a numit, de data asta foarte inspirat, „poezie neomodernistă”, chiar dacă prefixul „neo” mai avea, şi sub condeiul său unele conotaţii peiorative. N-am fost neatent nici la antecedentele noului spirit poetic anunţate de figuri emblematice precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, recunoscute cu timpul şi de „optzecişti”.
În esenţă, textele polemice ale „optzeciştilor” vizau mai ales caracterul (neo)modernist deci, prin reducţie, estetizant, elitist, distanţat de realităţile concrete şi de trăirile în „real” ale subiecţilor lirici, cu rezultate în ordinea „transfigurării”, a intranzitivăţii textelor, a densităţii lor simbolice, datorate multiplelor medieri tropice. Or, toate aceste metamofoze şi „închideri”, la urma urmelor aparente, erau pe deplin explicabile într-o epocă în care prima urgenţă, după grava sincopă ”realist-socialistă” a poeziei obligate să promoveze lozinci transparente ideatic, pur propagandistice, deloc atente la valorile estetice, era nevoie de recuperarea lirismului, prin reinstalarea pe poziţia firească a eului poetic, ce refuza, în urma atâtor experienţe nefaste, să se mai (re)angajeze şi ideologic. Labiş încercase să rămână fidel doctrinei marxiste, dar, spirit liber în fond, ajunsese să descopere falsitatea unor asemenea angajamente sau, în orice caz, trădarea gravă a „idealului” revoluţionar – drept care a şi scris poeme cu subtrat polemic precum Dracul şchiop… Respingând supunerea „realist-socialistă” a poeziei, şi criticii literari cei mai luminaţi ai momentului au militat şi ei pentru puritatea lirismului eliberat de dictatul propagandistic, obiectiv firesc, în sensul recâştigării statutului specific al limbajului poetic, grav afectat de teoriile jdanoviste din „obsedantul deceniu” al şaselea. Această ţintă a fost realizată strălucit de un important număr de poeţi, valori sigure ale literaturii române de după Al Doilea Război Mondial. Ei nu pot fi calificaţi în niciun caz drept „anacronici” şi desueţi, căci, chiar în principiu, alinierile la dinamica poeziei internaţionale nu sunt determinante pentru valoarea unor opere. Poeţi de seamă ai acestei generaţii, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, şi nu puţini alţii, au fost traduşi şi receptaţi pozitiv în mai multe spaţii literare din culturile „mari”… Orice s-ar spune, ei sunt printre cei care ocupă astăzi locuri sigure în încă mult disputatul canon” al literaturii române,
Desigur, schimbările în materie de po(i)etică aduse de generaţia anilor’80 sunt însemnate, în contextul metamorfozelor din câmpul universal al literturii, sub semnul relativizărilor uneori extreme de tip „postmodernist” şi în prelungirea mai curând a unor antecedente avangardiste. Însăşi dialectica fenomenului poetic, cu justificate reacţii şi contrareacţii în spaţiul modernităţii lirice, când saturate de ”estetism”, „ermetism” etc., când manifestând voinţa de „democratzare” a limbajului, cu admiterea heteronomiei esteticului în contexte socio-culturale schimbate, mai sensibile la faptul trăit în imediat şi la determinările orei, e ilustrată mereu de astfel de mişcări interne şi de context. Aceasta nu înseamnă însă că – mai ales în peisajul actual în care zisul „postmodernism” se bucură şi de calitatea disponibiltăţii faţă de toate formulele lirice omologate ale trecutului, fie ele întâmpinate de la distanţa unei ironii mai mult sau mai puţin complezente – aceasta nu înseamnă, deci, că e firească contestarea radicală, de tradiţie (neo)avangardistă, a poeziei care s-a făcut şi se mai face în timpul nostru. Rupturi absolute de trecut nu sunt posibile, – dincolo de astfel de contestări, există un „calm al valorilor”, ce pot fi judecate în vreme şi confruntate cu ea, dar care au şi calitatea de a trece adesea ”peste mode şi timp”. Cred că generaţia ’60, are suficiente nume şi opere de valoare care rezistă şi vor rezista unor asemenea probe.
Publicat în nr.1/2021
