Eticianul și moralistul Vasile Băncilă
Cadre de pornire. Etica și morala au constituit dintotdeauna vertebre importante în alcătuirea organismului unei culturi, dar mai cu seamă ele nu au putut fi eludate atunci cînd un filosof sistematic și-a construit templul sapiențial al gîndirii. Din Grecia antică și pînă azi, începînd cu acea endosmoză dintre virtuțile etice și frumusețea fizică, dintre bine (etic) și frumos (estetic), cu un cuvînt: kalokagathia, de-atunci încoace, așadar, lumea cultă și civilizată nu a încetat să atribuie omului exemplar – nu celui „aproximativ”, cum ar spune Tristan Tzara – armonia acestei unități indisolubile.
În forma clasică, orice gînditor a conceput o etică în arhitectonica sistemului său. Au existat, e drept, și abateri de la regulă, cum ar fi, bunăoară, Constantin Noica, a cărei construcție filosofică nu includea o etică explicită, ci doar o etică secvențială – una a „neutralității”, sau una de interval.
Nu-i mai puțin adevărat că, în afara filosofilor sistematici, chiar și fragmentiști cum ar fi Nietzsche sau Cioran s-au confruntat cu problematica eticii/ moralei, primul meditînd polemic asupra unor filiații și legături ale moralei[1], după ce a explorat straturile semantice ale acelei alcătuiri situate Dincolo de bine și de rău, ca un preludiu pentru o filosofie a viitorului[2]. Interesat de „originea prejudecăților” umane, gînditorul german dăduse acestora o formulare laconic-aforistică în Omenesc, prea omenesc[3], demers reluat în Aurora. Gînduri asupra prejudecăților morale[4]. Nietzsche avea un obicei nu lipsit de importanță: de la o carte la alta lăsa ideile să se coacă, să capete valoare prin limpezire și maturitate, prin forță de persuadare, după care le relua și le punea din nou la lucru. Așa a procedat cu filonul moralei care străbate acest cvartet de scrieri, în care – pentru a folosi un termen poate impropriu – s-a „țigănit” sau certat cu mai toate ideile, ale sale și ale altor gînditori, ceea ce nu înseamnă că le combătea, ci, cum hîtru și pozitiv spune, „înlocuind improbabilul cu ceva mai probabil sau eventual o greșeală cu alta”[5].
După epoca medievală, mai aproape de noi, perioada care a urmat epocii moderne a însemnat dezlipirea eticii de forma ei teologică, pentru ca după cea de-a doua conflagrație mondială să se lase un „amurg al datoriei” (Gilles Lipovetsky), cu o autonomie tot mai accentuată a subiectului, o datorie „slabă” dacă utilizăm noțiunea lui Gianni Vattimo, una în care nu mai avem de-a face cu vreun imperativ categoric, chiar dacă acesta ar veni dinspre morala laică. În spațiile totalitare, cu ceva vreme în urmă, era manifestă chiar și „banalitatea răului” pe care Hannah Arendt o sesiza în felul în care a fost receptat la Ierusalim procesul criminalului de război Eichmann[6].
În ceea ce privește opțiunile noii etici, ele se circumscriu tot mai mult drepturilor individuale specifice insului postmodern, prin urmare, o epocă a „postdatoriei”, cu privilegiul valorilor individuale, ceea ce potențează un individualism mai deloc reglat de familie, școală sau biserică. Este însă un proces contrabalansat de tendințe asimptotice cu etica de factură clasică, făcînd astfel funcțional un individualism responsabil și o morală rezonabilă[7]. Sînt toate acestea ipotezele aceluiași Gilles Lipovetsky dintr-un demers în finalul căruia vorbește de o „etică nedureroasă”[8] menită să regleze lucrurile în favoarea individului. Filosoful francez propune, în cele din urmă, o etică rezonabilă a afacerilor, a compromisului, una care să capete expresia unui individualism moderat.
Șantier. Pentru exegeza înzestrată, cum ar spune Heinrich Rickert, cu simțul valorii, cele 16 volume din opera lui Vasile Băncilă îngrijite de editoarea Dora Mezdrea, care estimează întregul la 32 de volume, reprezintă un indiciu cît se poate de clar că autorului se cuvine să i se găsească un loc în ierarhia axiologică a filosofiei și culturii românești. E drept că hermeneutica eseurilor edite și inedite, a altor texte publicate sau nu, dar mai cu seamă a zecilor de mii de fișe care alcătuiesc un imens șantier de idei este cumva la început, dar se pot aproxima cît de cît de pe acum contururile unor părți care alcătuiesc coerent un ansamblu unitar.
Vasile Băncilă nu ne-a lăsat decît vag codul asamblării manuscriselor sale într-un întreg de sine stătător, dar cercetătorul inteligent și cu experiența explorării unui supradimensionat material documentar va găsi, în cele din urmă, calea dreptei evaluări, cea care să-l așeze pe filosof acolo unde merită, chiar dacă unii se vor înghesui pentru a-i face loc. Virtualul trebuie convertit în actual, părțile lăsate la cheremul unei entropii au în ele forța ideatică pentru a putea fi ridicate la puterea unui întreg.
După știința noastră, profesorul Constantin Stroe este cel de-al treilea cercetător care se apropie cu interes și sagacitate de paginile scrise de gînditorul din Brăila. Cartea sa[9] este rodul reflecției unui cercetător familiarizat cu etica și istoria ei în spațiul mentalului românesc, așa cum o dovedesc studiile de pînă acum ale autorului despre rostiri etice în filosofia și cultura românească[10]. Fără să fie inedit în esența sa, ci mai degrabă în aplicarea unei grile pe opera unui gînditor sau altul, pariul hermeneutului este, și acum, acela de a identifica o etică specifică românilor, marcă ideatică pe care o urmărește pas cu pas și în discursul despre gîndirea etică a lui Vasile Băncilă.
Trebuie spus că nu o dată filosoful care a instrumentalizat spațiul Bărăganului scrie despre etica lui („etica mea”), tot așa cum își revendică sigiliul cînd se referă la filosofie, gnoseologie, metafizică, estetică sau alte domenii ale filosofării. Virtualul sistem de filosofie la care tot trudea Băncilă nu s-ar fi pututu articula, de fapt, în absența eticii. De altminteri, dacă ne referim la personalitatea filosofului, vom constata nu doar existența unui discurs etic sau moral, ci și o structură de rezistență morală a persoanei, în care religiozitatea e răspîndită, cum spunea Blaga despre el însuși, ca drojdia în aluat. În acest sens, într-un aforism, Băncilă se exprimă categoric și irevocabil: „Dacă nu crezi în Dumnezeu, actul cel mai logic este sinuciderea. Mai mult: necredința este în ea însăși o sinucidere”[11].
Viziunea etică a lui Vasile Băncilă răzbate, după Contantin Stroe, din rostul moralei și, deopotrivă, din ceea ce frumos numește constelarea moralului. Cum modest spune în postfața cărții, demersul este unul de „de prezentare, valorificare și valorizare” a eticii pe care o subîntind silogismele celui care ne-a lăsat rodul reflecției sale de „anahoret la domiciliu”. Personalitatea lui Băncilă îngemănează fecund și reprezentativ o morală a propriei persoane fizice și intelectuale cu o etică a gînditorului care, cu o formulă a lui Cioran, se freca de existență. Îndepărtat, ca și Blaga, din învățămînt, trăind apoi între furcile caudine sau sub malaxorul regimului totalitar, filosoful brăilean a meditat neîncetat de-a lungul a vreo patruzeci de ani (1940-1978) asupra problematicii etice, cu profunzimile și multiplele ei ramificații[12]. Preocupat de etică încă din perioada studenției, cînd scrie despre un sistem de morală sau despre unul de etică pură și subiectivă (1921-1922), apoi cu un eseu relativ încheiat despre etica, sociologia și politica lui Schopenhauer (1922-1923), cu intenția de a-și da chiar un doctorat în etică, Băncilă nu a avut însă momentele faste, prielnice ale asamblării, ale finalizării unei construcții ideatice. Este tocmai ceea ce întreprinde Constatin Stroe, care ia ca punct de plecare maldărele de fișe, aforismele și para-aforismele[13] filosofului, reconstituind și resemnificînd viziunea lui Băncilă asupra moralului deopotrivă individual și colectiv, dar conturînd în același timp și o morală specifică spațiului românesc.
Ganga și grăuntele de aur. Ceea ce a făcut Constantin Stroe este un efort epistemologic deloc ușor și deloc simplu, unul de evaluare și valorizare a însemnărilor lui Băncilă, cele mai multe făcute la prima mînă, însemnări în care se strecoară ineluctabil și repetiții sau idei redundante. Supralicitînd oarecum, am spune că rolul meșterului pus în fața unui atare șantier de idei este, recurgînd la o comparație (un gen de metaforă, după Aristotel), acela similar celui ce triază boabele de aur dintr-o gangă, acea parte sterilă dintr-un zăcămînt care e amestecată cu mineralul folositor și care se aruncă.
Nu degeaba îl invocam la început pe Nietzsche (cam nesuferit de metafizicianul, eticianul și moralistul din Brăila), de al cărui metabolism etic se apropie cumva exercițiul meditativ al lui Băncilă, căci el nu doar continuă să aducă în luminișul gîndirii sale noi și noi idei de natură etică, dar pune totodată la treabă vechi idei maturizate între timp. E aici și motivul pentru care n-aș spune precum Dora Mezdrea, și anume că, chiar dacă relua ideile, filosoful nu întreprindea „o hermeneutică retroactivă, care vrea să corijeze și să îndrepte cele spuse odată, ci o itineranță a spiritului, mînat de propria sa vocație cunoscătoare”[14].
O creștere și descreștere a meditației etice presupune, firesc, multe mișcări ale spiritului în ascensiunea sa, adică: avansări, stagnări, reluări și reveniri, suprimări și adausuri, augmentări, după care demersul înaintează în alchimia sa particulară, una care îngăduie însă rodnic repetiție și diferență specifică. Este un proces similar celui pe care-l vizează un aforism al filosofului: „Casele oamenilor sunt evoluția viziunii. Aceasta e forma sau «fenomenul originar» al întregii arhitecturi”[15]. Pentru a ajunge însă (l)a-casă, la finalul viziunii, ipotetice în cazul nostru, e nevoie de un proces pe care numai cei aflați în șantierul spiritului o știu.
E aici o ipoteză cu care este de acord și Constantin Stroe, exegetul care a parcurs cu creionul în mînă, step by step, nenumăratele fișe și (para)aforisme ale lui Băncilă, un drum anevoios la capătul căruia constată frust și indubitabil: „În opinia mea, tocmai această «zvârcolire», care a presupus reluarea, aprofundarea, revenirea de nenumărate ori, la ani distanță, completarea, reformularea, dar nu în aceeași plajă a abordării și a gândirii inițiale, a dus la inadvertențe, la lipsă de rigoare în definirea termenilor, la ambiguități, toate acestea fiind întâlnite în scrierile sale despre etică” (p. 223). Mai mult, citez tot din exegetul lui Băncilă, în domeniul eticii, filosoful spațiului numit Bărăgan rămîne în cele din urmă „un documentarist care și-a fișat propriile lecturi, având, uneori și la răstimpuri, răbufniri hermeneutice și izbucniri critice – unele chiar vehemente – la adresa autorilor frecventați, din care, prin ricoșeu, s-au ivit unele poziții proprii” (p. 225). Altfel spus, fiind critic și fără menajamente cu travaliul nu doar etic al lui Băncilă, avem de-a face, finalmente, cu un „caleidoscop moral”, cu o „etică în studiu”, un evantai de meditații în care se spun „multe și de toate”.
*
Care ar fi, după Constantin Stroe, conceptele-stăpîn și ideile-pivot ale unei posibile construcții etice care să poarte marca Vasile Băncilă? Aproape dintotdeauna, binele și răul au fost considerate un fel de rădăcini ale arboerlui genealogic al moralei. Pentru Băncilă, doar existența răului în lume este considerată ca fiind o temă etică fundamentală. El, răul ca atare, nu este însă cel din viață, ci prinde chipul unei realități meta-fizice, una care își are originea în bula gîndirii metafizice. Băncilă e interesat deci de originea metafizică a răului. Mai mult decît atît, o atare valoare etică și, în egală măsură, morală intră nu doar în arhitectura teoretică sau pragmatică a filosofiei, ci este, totodată, poate chiar o problemă cardinală, o cheie de boltă pentru filosofia religiei. Chiar și meditațiile unui existențialist precum Cioran converg parțial către acest luminiș de silogisme, răul, crede eseistul din Rășinarii Sibiului (rău care, în termenii lui Băncilă, nu este însă fatal), fiind așa de ostil și devastator și pentru simplul fapt că el se acumulează în om și apoi izbucnește, aducînd viața noastră aproape de nivelul mării, adică de zero. Sînt convins că, dacă autorul Schimbării la față a României ar fi cunoscut atitudinea metafizică față de rău a lui Băncilă, ar fi aderat fără ezitare la ea, căci îi oferea un nebănuit sprijin pentru credința sa.
În însemnările sale, Vasile Băncilă se detașează însă de abordarea etică tradițională, cea care vede în doimea rău-bine un binom fondator pentru comportamentul moral. El pune preț mai degrabă pe forța morală a intuițiilor[16] simpatiei și milei (prima fiind sublimarea celei din urmă, în care există potențial), după cum include în ecuația morală a existenței umane opusul acestora: indiferența sau nepăsarea și egoismul, cel din urmă fiind „marele dușman al moralului”. Cum procedează și în metafizică, invocă aici suferința și mila pe care aceasta o provoacă, fără să avem însă o suficientă operaționalizare conceptuală a suferinței, cu gradul său de saturație ontologică sau etică. De altminteri, Constantin Stroe abordează într-o secțiune aparte (vezi capitolul V) ansamblul intuițiilor moralului, garnitura conceptuală utilizată de Băncilă în structurarea potențială a eticii sale, pîrghiile cu care, plecînd de la faptul moral, își fundamentează metafizica moralei (într-o abordare preponderent didactică, acesta putea fi poarta de intrare, lexicul eticianului).
În acord cu credința sa religioasă, mai exact cu metafizica spiritualistă de factură creștină, avem însă la Băncilă o etică a suferinței, una care tinde să capete chipul unei metafizici a suferinței. Sufăr, deci exist! acesta ar fi principiul metafizic fundamental. (Într-un alt context, am comentat observațiile cumva juvenile făcute de tînărul Băncilă cogitoului cartezian.) Motivația morală – sau „mobilul moral” – este întemeiată pe suferința și mila pe care aceasta o determină în om. Iar de răul metafizic – și nu cel psihologic sau moral – omul se poate tămădui doar prin „iubirea pentru Dumnezeu”. Cum sesizează C. Stroe, preeminența răului metafizic, un rău fatal, a suscitat interes maxim din partea lui Băncilă deoarece, spune el, „s-a ridicat în istorie golănia umană și a căzut elita spirituală”. Iar în reflecțiile sale de filosofie a religiei sau filosofia sărbătorii, gînditorul brăilean notează că apariția religiei se explică în mare parte prin încercarea de a rezolva practic problema răului în lume.
Fiind fatal, răul de care vorbește Băncilă este pro tanto necesar, el reprezintă un simbol al existenței umane, un element atotstăpînitor, motiv pentru care omul nu trebuie să caute înlăturarea lui din viața sa, ci transformarea acestuia în factor de perfecționare a condiției umane. Asemenea aproximații le face Băncilă cu gîndul la Dumnezeu, la Absolut, la mîntuire și la Paradis, loc în care omul va ajunge în ziua cea neînserată. Răul devine, în cele din urmă, un semn cu semnificația sacralității, de aici importanța lui pentru filosofia religiei. Paradoxal și metaforic cum este, Băncilă ne spune că „răul e spre binele omului”, că are multiple justificări existențiale, iar cînd nu este în „exces”, răul constituie „cuptorul ce arde lutul, pentru a rezulta statuia”. Pînă și pesimismul este resemnificat de Băncilă prin vizorul răului, acesta caracterizîndu-se „nu prin constatarea răului, ci prin revolta contra lui”[17]. Astfel, cine are încredere în Absolut, în lumea de dincolo, de la simplii țărani la marii mistici, nu va fi obsedat de existența răului.
Avîndu-și temeiul metafizic în Absolut, răul în sine se manifestă însă în actele vieții morale a omului, pe care – nerenunțînd la binomul rău-Bine – Băncilă le comentează cu asupra de măsură și nu o dată metaforic și contradictoriu, de parcă demersul lui fenomenologic ar ține de gîndirea speculativă, acolo unde funcționează o altfel de logică și unde se constată organic coincidentia oppositorum. Iar atunci cînd există răul empiric, omul are la îndemînă două atitudini filosofice în fața sa: fie resemnarea, fie – cine poate face așa ceva – transfigurarea.
Care este, în ultimă instanță, după Băncilă, rostul moralei? Nu altul decît acela de a combate răul din lumea sensibilă și a-l atenua, fără însă ca omul să încerce anularea esenței acestuia. Căci peste tot și peste toate tronează o lege morală care seamănă cu „legea vaselor comunicante ontologice: răul și binele, gradul de fericire tind să se niveleze. Gestul moral e un mic gest, de fîntînă arteziană ontologică: țîșnește acolo de unde prisosește și se îndreaptă către cel aflat în suferință”[18].
Trebuie spus că Vasile Băncilă avea premoniția chiar a unei „morale apocaliptice”, căci „omul trebuie să fie un luptător apocaliptic, dar cu evlavie față de realitatea generală” (se pare că sîntem cumva în apropiere de liziera unei atare ținte).
*
Este, în cele de mai sus, o acoladă a comentariilor lui Constantin Stroe asupra răului metafizic ca temă princeps a filosofiei morale, așa cum o concepe Băncilă, poate capitolul cel mai important din arhitectura ideatică a volumului de față. Cu simțul său deopotrivă axiologic și moral, exegetul ne dovedește, cu fișele lui Băncilă pe masă, că filonul etic al meditațiilor acestuia ocupă cumva locul fundamental în cadrele operei sale filosofice, încadrată în categoria semantică a unui „providențialism epifanic”.
Silogismele metafizicianului Vasile Băncilă vin, constată pe bună dreptate C. Stroe, fie dinspre eticianul teoretician, care pune la lucru o diversă și adîncă garnitură de concepte și idei, fie meditația vine dinspre moralist, cel în care armătura ideatică și experiența de viață s-au metamorfozat, au trecut de la potență la act, la atitudine morală, aici unde e pusă la lucru însăși metafizica autorului (v. p. 26).
Dincolo de hermeneutica răului metafizic, la fel de dense pagini scrie exegetul despre realitatea morală pe care a avut-o Băncilă sub lupa analizelor sale, o realitate care, prin caracterul său regulator, vine să înnobileze și înalțe destinul omului, inevitabil supus păcatelor și însemnat cu aura virtuților. Constantin Stroe e interesat de ceea ce numește „contelarea moralei”. Sînt operate delimitări conceptuale dinspre obiectul de studiu pe care-l are etica – știința moralei-morală, etic-moral, etic-etnic, sînt identificate conținutul eticii („mobilul moral, scopul, regulele”) și metodele ei de explorare, observațiile lui Băncilă fiind uneori histrionice și critice („înțepături aricești” – v. p. 26, nota 66) la adresa unor importanți autori occidentali și români (viciul orgoliului supradimensionat).
Cît privește distincția: morala și moralul, deși Băncilă a încercat să o operaționalizeze, identitatea unor atare concepte rămîne mișcată, ambiguă, cum tot apăsată de accentele neîncrederii este și necesitatea moralei, căci, spune el, „cîteodată, văzînd mediocritatea morală a omului, egoismul, criminalitatea lui, ești înclinat să spui că nu e nevoie de morală, ci de poliție sau cel mult de politică. Lucru pe care l-a înțeles foarte bine comunismul, care face din morală poezie, o firmă, o ideologie de camuflare, avînd întotdeauna un sistem polițienesc în spate”[19].
O analiză detaliată face Constantin Stroe pe suprafața și adîncimile mobilului moral (și aliaților lui): cu accent pe milă și dreptate, cu punerea în funcțiune a ceea ce Băncilă numește „Schema trecerii de la platonic la pragmatic” și cu evidențierea organizării sale metafizice și sociale, dar și a valorificării mobilului moral, chestiune fundamentală a moralei. Sînt decupate totodată determinațiile scopului moral, sau ale problematicii normelor și a regulilor morale, prin cele din urmă fiind formulate de filosof un set de „maxime de viață”, toate avînd temeiul în cunoașterea de sine (e resemnificat vechiul enunț: „Cunoaște-te pe tine însuți!”).
*
Ce loc ocupă însă moralul metafizic în spațiul metafizicii spiritual-creștine a lui Băncilă? Repetăm ceea ce face și filosoful cînd spune de atîtea ori în varii forme că metafizica este temeiul moralei; acesta e „metafizicismul moralei”, sau „moralul e reflexul Absolutului în noi, lava incandescentă pe care adîncul Existenței o trimite în noi”. Fundamentul moralei, observă C. Stroe, este dat astfel de metafizica spiritualistă inspirată de – și obiectivată în – religie, aceasta este ideea-forță a viziunii filosofico-morale a lui Băncilă. Religia, crede metafizicianul, este endosmoza a trei condiții esențiale: realism, metafizic, spiritualism, în vreme ce morala este „ontologie aplicată” în care funcționează următoarea relație de determinare: „cum e metafizica, e și morala”.
Morala/ conduita morală, spune Băncilă, „au de scop să facă binele sau să perfecționeze realitatea, dar fără a-i schimba esența. Prin aceasta morala rămâne îndreptățită; fiindcă chiar și numai atenuând realitatea, ea face un lucru mare: e o funcție de compensație, face ca viața să fie suportabilă”[20]. În cele din urmă, el află numaidecît în „simpatia morală” adevăratul mobil moral, după cum ajunge la autenticul rost al moralei: „Exagerînd sardonic, am spune că morala e încercarea de a face bestiile să se poarte ca îngerii. De aceea, în esență, morala e o politică”[21]. Și asta se petrece cu omul, singura ființă aptă de a-și amîna acțiunile, sau unica ființă bivoră, și anume, cea în care raționalul și iraționalul se găsește combinat cu pricepere adîncă, dimensiuni aflate într-o „epică luptă, fără soluție definitivă în istorie”. Dar nu-i scapă lui Băncilă nici maladiile moralei, pentru care precizează la fiecare și antidotul, după cum visează paseistic la o morală… viitoare, una care să reitereze atmosfera societății patriahale.
*
Prin vizorul științei moralei – sau etica, este totodată deconstruit felul în care Băncilă concepe „omul moral metafizic”. Constantin Stroe alcătuiește, din noianul de fișe redactate nu o dată metaforic, un puzzle credibil cu fețele omului, cu pliurile și reflexele acestora. Reflecțiile lui Băncilă s-au articulat într-un elogiu metafizic făcut ființei umane, dar și în situarea ei în spațiul sacru triunghiular dat de adevăr, frumos și bine, valori abstracte pe care le armonizează cu altele trei, de data asta concrete: Dumnezeu, comunitatea socială sau etnică și omul, după cum sugerează și o ierarhizare: divinul, moralul, etnicul.
Omul moral, observă Constantin Stroe, apare ca un complex de trăsături, ca o mixtură sau ca un hibrid, el este un tot „vădit antinomic și contorsinat în ceea ce privește infrastructura sa bio-psiho-socio-morală” (p. 81). Pentru caracterul antinomic al moralei, exegetul rezervă un întreg capitol unde abordează dualitățile acesteia, dar și ale moralului (monism-pluralism, libertate-necesitate, optimism-pesimism, iubire-severitate – este respins binomul antinomic iubire-ură). Cu moralul înnăscut, omul, constată Băncilă, devine însă moral prin nexul cauzal specific societății în care-și exercită practic ființa morală, loc unde, subliniază exegetul, sînt „valorificate psihologic, social, metafizic toate acele predispoziții (înzestrări) cu care [omul] a venit în lumea pământească” (p. 85).
Din aceeași biografie etic-morală a omului fac parte: relația triadică semen-suferință-om moral, distincția dintre omul comun și cel superior sau excepțional, binomul om vechi-om modern, insul care ascultă de legi eteronome complementar (și nu opus) insului supus legilor autonome, gradele moralității împărțite între amoral, moral, imoral, subtilul „portret sufletesc” făcut omului, toate acestea fiind activate și întreținute de educația morală, activitate potențată de morala naturală care augmentează o spornică pedagogie a moralei. Ca norme sau principii, Vasile Băncilă recurge nu o dată la varii proverbe care provin din sapiențialul popular, sentințe nu prea mult operaționalizate sau traduse în metafore, de unde și o forță slabă a argumentării și persuasiunii.
Fiin esențialmente o morală întemeiată pe suferință – a se îndura se convertește alchimic în „a se îndurera pentru suferințele altora”, viziunea etică a lui Vasile Băncilă nu-și trădează deloc religioasa ei structură de rezistență, glisajul între întristare și bucurie. Este ceea ce constată de altfel Constantin Stroe, și anume, faptul că metaficianul Bărăganului „elaborează o etică a suferinței izvorîtă din religie – văzînd în aceasta din urmă singurul domeniu care exhibă suferința și propunînd-o ca principalul îndemn la o conduită morală” (p. 137). O etică pătrunsă de pesimism amenințat episodic de ceva optimism, o viziune a omului moral și credincios, cel care, cum spune prin 1953, valorifică religios mobilul moral, adică „se păzește să facă fapte reprobabile, pentru ca să nu supere pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos. Căci fiecare faptă rea e o nouă răstignire pentru Iisus Hristos”[22].
*
Triadei adevăr, bine și frumos, Băncilă îi alătură treimea Dumnezeu, etnic și om (divinul, etnicul și moralul), cea din urmă coborînd în sfera concretului. Constantin Stroe le identifică de altfel determinațiile, și anume, „divinul (valore necreată, dar creează totul, și substanțialistă); etnicul (valoare creată, maximum creatoare, dar nu creează totul și e chiar mai substanțialistă); individul uman (valoare creată și parțial creatoare, și substanțialistă)”. Etnicul subzistă la Băcilă prin categoria de națiune, o realitate asupra căreia el a stăruit mult și divers sub sigla filosofiei națiunii[23], aceasta reprezentînd „una din principalele obsesii de viață (intelectuală)”[24]. Depășind și amendînd confuzia realitate națională-idee națională, Băncilă subliniază precaritatea diferiților autori în a ajunge la limanul identității și a diferenței specifice categoriei națiunii ca atare. El nu ignoră aparatul metodologic al sociologiei, dimpotrivă, vede în aproape toate metodele sociologice o perspectivă congruentă cu metafizica, în a cărei magmă survin, de fapt, mai toți factorii etnicului, cel din urmă avînd un rol sau o funcție integratoare pentru o societate, ceea ce face din el un fel de „breviar ontic colectiv”, sau „un cosmos uman”.
Categorie metafizică, etnicul, subliniază și Constantin Stroe, este în endosmoză cu filosofia, cu o anumită marjă de toleranță în plus sau în minus: „etnicul explică în mare filozofia și filozofia explică în amănunt etnicul”. O atare imbricare naște pînă la urmă ceea ce numește Băncilă etica națiunii, sau, altfel formulat, o morală etnică. Ethnosului îi este astfel specific un anume ethos, între cei doi termeni fiind o relație simetrică și reversibilă. Identitatea unei națiuni este dată nu numai de limba și cultura ei, ci – într-un mod determinant – de morala ce o instructurează, morala etnică fiind astfel cea care dă seama de firea unui popor.
Etica națiunii este congruentă cu etica generală, dar capătă o anume marcă și matcă a individualității, rețea în care individul constituie pivotul esențial și un fel de călcîi al lui Achile, căci în el se totalizează/ capitalizează conștiința morală. Asupra carateristicilor specifice eticii națiunii, dar și a maladiilor etnicului stăruie Constatin Stroe în finalul exegezei sale, neeludînd solul din care morala națiunii își trage sevele sale hrănitoare, ca și factorii care influențează devenirea sa istorică – etnicul, conchide Băncilă într-o însemnare din iunie 1951, e produsul pre-istoriei, aici își are epoca sa de aur, atunci s-au creat cu adevărat etnicuri noi; umanitatea e rodul istoriei, iar post-istoria va genera din nou barbarie sau artificializare.
*
Faceți-mi loc! – așa ar suna porunca eticianului și moralistului Vasile Băncilă, o poruncă deloc patetică sau îngăduitoare, ci rostită pe un ton clamoros, iar ca argument al unui atare imperativ, venit din cea mai bună dintre lumile posibile, ne arată cu degetul eseurile tipărite și zecile de teancuri cu manuscrisele sale. Din acestea din urmă și-a făcut Constantin Stroe șantier de lucru, încercînd empatic și critic să con-simtă ce înseamnă a fi un gînditor etic și moralist și, pe deasupra, să ne indice matricea etică și legile morale ascunse în miile de fișe, invitîndu-ne, kantian, să le raportăm la cerul înstelat de deasupra noastră, cel pe care Vasile Băncilă l-a privit de atîtea ori cu sensibilitatea sa metafizică aproape maladivă.
[1] v. Friedrich Nietzsche, Știința voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, București: Ed. Humanitas, 1994, p. 287-446.
[2] Idem, Dincolo de bine și de rău, București: Ed. Humanitas, 1991.
[3] Idem, Opere complete, vol. 3, Omenesc, prea omenesc, vol. I-II, Timișoara: Ed. Hestia, 1999.
[4] Idem, Opere complete, vol. 4, Aurora. Idile din Mesina. Știința voioasă, Timișoara: Ed. Hestia, 1999.
[5] Idem, v. Genealogia moralei, ed. cit., p. 292.
[6] v. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului, București: Ed. Humanitas, 2007.
[7] Pentru detalii, vezi Teodor Vidam, Repere esențiale ale gîndirii etice contemporane, Cluj-Napoca: Ed. Argonaut, 2012.
[8] cf. Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Ed. Babel, 1996, passim.
[9] Constantin Stroe, Dimensiunea etic-morală a sistemului filosofic al lui Vasile Băncilă. Rostul moralei și constelarea moralului în concepția lui etică, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2021; în comentariul nostru, vom da trimitere la volum prin indicarea paginii în paranteză.
[10] v. Constantin Stroe, Rostiri etice în filosofia românească. Studii de istorie a reflecției morale românești, București: Ed. Ars Docendi, 2017; Rostiri etice în cultura românească, București: Ed. Ars Docendi, 2017.
[11] Vasile Băncilă, Opere, vol. XV, Aforisme și para-aforisme (1), Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011, p. 120.
[12] v. Vasile Băncilă, Opere, vol. XI, Sistem de filosofie. 6. Etica, Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2003.
[13] v. Idem, Opere, vol. XV și XVI, Aforisme și para-aforisme, Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011, 2012.
[14] cf. Dora Mezdrea, Notă asupra ediției, în Vasile Băncilă, Opere, vol. XI, ed. cit., p. 6.
[15] Vasile Băncilă, Opere, vol. XV, ed. cit., p. 91.
[16] Exegetul observă că termenul intuiție este, la Băncilă, un substitut pentru noțiune, concept, categorie, chiar idee.
[17] Despre pesimism scrie Băncilă pe îndelete în comentariul său asupra lui Schopenhauer, un subiect cu care intenționa să-și împlinească un doctorat.
[18] Vasile Băncilă, Opere, vol. XI, ed. cit., p. 69.
[19] Ibidem, p. 248.
[20] Ibidem, p. 172.
[21] Ibid., p. 365.
[22] Vasile Băncilă, Opere, vol. XI, ed. cit., p. 195.
[23] Idem, Opere, vol. XII, Sistem de filosofie.7. Filozofia națiunii, Ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila: Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, 2016.
[24] Ibidem, p. 154.
