Excese temperate

După un debut extrem de bine primit de critică, Cu genunchii la gură (2013), Krista Szöcs revine în 2019 cu nou volum, Berlin (Editura Nemira), oarecum atipic pentru sensibilitatea retractilă cu care ne-a obișnuit, în care explorează, de data aceasta într-un registru livresc-muzical, nebunia marilor orașe care împing alienarea indivizilor înspre experiențe psihedelice liminale. Vehicularea unor concepte precum post-umanism ca principiu central al organizării materiei poetice nu este, în cazul de față, doar un gest reflexiv care s-a împământenit ușor în spațiul românesc ca sinonim pentru post-douămiism, ci o necesitate evidentă specifică celor mai recente form(ul)e literare care încearcă să împingă raportul individului cu propria intimitate dincolo de exigențele unei stridențe stilistice, ale unui visceralism automutilant, pentru a explora zone limită ale organicului, în care afectul părăsește corpul dematerializat ori dominat încetul cu încetul de proteze hi-tech.

Refugiul în lumi care oferă surogate existențiale prin intermediul a noi limbaje, ce sublimează trauma nu în vituperații stilistice atinse de tragismul unei istorii bolnave, ci în proiecții cu tentă pre-/post-apocaliptică unde individul renunță cu desăvârșire la capriciile mecanismelor fiziologice, integrându-se într-un univers al pixelilor și vibrațiilor acustice, devine, de altfel, o miză a Berlinului codificat în acest volum. Ca o consecință, poezia Kristei Szöcs nu se mai materializează din neputința unui contact cu ceilalți, ci dintr-o imposibilitate a depășirii absenței celorlalți atinși de un fel de flagel al alienării colective. Altfel spus, infernul nu mai sunt ceilalți, ci absența lor. Nu întâmplător, „absența ta/ e singurul exemplu valabil/ într-o lume unde/ siberia e cel mai friguros loc/ pe care ți-l poți imagina”, în timp ce „stau nemișcată în camera obscură. observ cum îmi schimb conturul”. Berlinul Kristei Szöcs este un oraș-fantomă în care sentimentele sunt mai degrabă mimate decât însușite. Poate tocmai din acest motiv absența infernală a căldurii (și chiar și a violenței) umane este umplută de referințele muzicale și livrești, din convingerea intimă că sinceritatea nu mai poate fi atinsă decât într-un alt mediu, mai subtil, artificial, al unui limbaj ce depășește granițele organicului: „voi avea nevoie de/ multe brațe îndreptate spre mine/ de o melodie post-rock pe care/ să pot mișca trupul (…) voi avea nevoie de multe gesturi străine/ o altă limbă să-ți vorbesc/ în ziua când ritmurile acestea/ îmi spun mai multe/ decât numele pe care te strig”. Jungla socială a fost, prin urmare, înlocuită de un spațiu copleșit de muțenie în care se preumblă pseudo-extrovertiți dominați de rutină. Nimeni nu mai suferă cu voce tare, nimeni nu țipă, organismul a fost sugrumat de gadgeturi, iar fericirea și tristețea par doar niște sindroame manifestându-se asemenea unor automatisme care răbufnesc dintr-un spațiu imaterial, vecin cu visul.

În lumea fantomatică a Kristei Szöcs, excesul devine singura posibilitate de a îmblânzi absențe ori viduri sociale, din disperarea celui învins de rigorile temperate ale unei lumi dez-umanizate care și-a uploadat sentimentele într-o memorie externă de la care se deconectează ori de câte ori perimetrul unei intimități familiare este depășit. Niciodată o apropiere nu este totală, corpurile care se ating sunt, de fapt, doi magneți cu aceeași polaritate, în timp ce ritualurile intimității au fost reduse la mecanisme pavloviene: „atunci când cineva îți lipsește atât de mult încât ai gura urcată, te întinzi pe canapea și numeri de câte ori soarele a venit și a plecat de la fereastră. câmpul singurătății este, cu siguranță, cel domestic.” Tot astfel, excesul este incapabil să concureze cu granițele care înstrăinează, care înlătură nu doar apartenența lingvistică a individului la un spațiu, ci și însăși logica propriei sale existențe, catalizând o formă de recluziune stranie din calea realității obiective și lăsând locul unor zone vide, pe care biții o vor popula cu noi siluete: „o parte din mine poate să fie/ absolut reală/ în timp ce locul prin care mă/ plimb e o comedie// personaj artificial pentru care nu mai pot lăsa/ lumina farului/ aprinsă (…) personaj artificial/ ghidat de alexa/ pe holurile din lemn”. Altă dată, excesul devine o reacție paradoxală: „sunt un om al exceselor. fiecare gest pe care îl fac are în spatele lui o mie de gesturi pe care le reprim”. Și totuși, în ciuda excesului pe care autoarea îl invocă aproape compulsiv, lectura Berlinului lasă mereu impresia unui gând frânt, a unui gest în minus, a unei temperări aproape insuportabile care poate poate induce în receptarea cititorului riscul unei neîncrederi totale a poetei în propria voce. Cu toate acestea, organizarea structurală a materiei textuale care refuză parcă instinctiv să atingă apogeul unei răbufniri asumate are o fluiditate cursivă acaparantă asemenea unui playlist muzical lipsit de derapaje tonale care umple absența celorlalți cu noi corpuri ce posedă o sensibilitate stranie, aproape extraterestră. Berlinul Kristei Szöcs este, astfel, un volum care deschide orizonturi noi, fără a le explora însă cu desăvârșire, lăsând locul atât unei lecturi muzical-nonconformiste despre noile surogate artificiale ale intimității, cât și unei promisiuni de a duce mai departe (în viitorul cel mai apropiat, sper), intuițiile acestei poezii care marchează, de altfel, una dintre vocile pe care chiar doream să le reascult.

Articol apărut în nr.4/2019 al revistei