Fahrenheit 451
Literatura științifico-fantastică (prescurtată SF) mai este cunoscută, chiar dacă între cei doi termeni nu există o sinonimie perfectă, și ca literatură de anticipație, cum se intitulează una dintre cărțile lui Ion Hobana acordate acestui gen(1, presupunînd că viziunea științifico-fantastică a scriitorului unei asemenea opere poate deveni în viitor realitate. Din numărul mare de cărți de anticipație, romanul Fahrenheit 451 al scriitorului american Ray Bradbury, publicat integral în 1953, confirmă această ipoteză. Cititorii de azi văd în Fahrenheit 451 o carte profetică, anticipînd în unele privințe lumea în care trăim.
Romanul reprezintă o societate în care toate cărțile sunt arse de echipe de pompieri. Arderea cărților nu este însă o noutate în istoria omenirii și a literaturii. Chiar în primul roman abordat la această rubrică, Don Quijote, Miguel de Cervantes denunța în viziunea sa parodică interzicerea și arderea cărților de aventuri cavalerești, bănuite că reprezintă cauza ”nebuniei” cavalerului Tristei Figuri. Dar să nu uităm că chiar în timpul vieții lui Ray Bradbury, în regimurile totalitare, erau interzise sau chiar arse cărți care nu se aflau pe linia propagandei politice. El însuși a constatat că, de fapt, în viața omului contemporan lectura cărților este înlocuită de vizionarea filmelor sau a emisiunilor de divertisment de la televizor, premisă de la care a plecat, probabil, atunci cînd anticipează arderea lor în viitor.
Fahrenheit 451 este un roman scurt dar dens, structurat în trei părți: Vatra și Salamandra, Sita și nisipul și Flacăra strălucitoare, toate avîndu-l în centru pe pompierul Guy Montag cu casca 451 (de unde numărul din titlul ce reprezintă gradul la care se aprinde hîrtia pe scara Fahrenheit), care trece printr-o criză de conștiință și schimbare de atitudine față de cărțile pe care avea ordin să le ardă. Această criză începe din momentul întîlnirii cu Clarisse McClellan, o fată de 17 ani care, însoțindu-l în drumul lui nocturn spre casă, îl întreabă: „– Citești vreodată cărțile pe care le arzi?”, la care Montag răspunde senin că „este interzis prin lege”, iar el nu face altceva decît datoria profesională. La despărțirea de această „fată nebună”, cum ea însăși se caracterizează excluzîndu-se din rîndul tinerilor buni pentru societatea vremii respective, îi pune și întrebarea: „– Ești fericit?”, la care Montag, rămas singur, își răspunde lui însuși încetînd să mai rîdă: „– Fericit! Auzi prostie!”, dar în minte îi încolțește o problemă existențială neliniștitoare.
Într-o altă misiune în care Montag a ars – îi povestește el acasă soției sale Mildred (familiar, Millie) – „o mie de cărți și o femeie”, dar a rămas marcat de alegerea acestei femei de a muri în flăcări odată cu cărțile ei, ajungînd la concluzia că „trebuie să existe ceva în cărți, lucruri pe care nu ni le putem închipui, ca să determine o femeie ca să rămînă într-o casă în flăcări”. Iar cînd Millie îi spune că „femeia nu era întreagă la minte”, Montag îi răspunde revoltat că „era la fel de de întreagă ca mine și ca tine, poate chiar mai mult, iar noi am ars-o”, înțelegînd că „în spatele fiecărei cărți există un om”, că „fiecare carte a fost gîndită de un om” și făcîndu-și pentru prima dată un proces de conștiință: „Cuiva i-a trebuit poate o viață întreagă ca să încredințeze foii de hîrtie o parte din gîndurile sale despre viață și lumea înconjurătoare, și iată că vin eu și în două minute pac! Totul s-a dus”. Din flăcări, el a sustras însă o carte pe care o citește pe ascuns, dîndu-și seama de importanța lecturii în viața oamenilor.
În structura romanului, dialogul dintre personaje are rol tot atît de important ca și narațiunea, întîmplările fiind povestite uneori în dialog. Foarte interesantă, în sensul de actuală, este discuția dintre Montag și comandantul său, Beatty, venit în vizită. Discuția lor nu este însă un dialog propriu-zis, ci în cea mai mare parte un monolog al lui Beatty, în care comandantul mai relaxat decît la serviciu îi spune pompierului ascultător părerile asupra lumii in care trăiesc: „Cît mai multe sporturi pentru toată lumea, spirit de grup, distracție și iată că nu mai trebuie să gîndești, așa-i?”, adăugînd totuși observația că „mintea se hrănește din ce în ce mai puțin”, dar reflectînd ironic și disprețuitor asupra civilizației cărții: „Cărțile, după cum spuneau criticii afurisiți și snobi, au ajuns apă de ploaie. Nu-i de mirare că nu s-au mai vîndut, comentau criticii. Dar publicul, care știe ce vrea, și-a văzut fără griji de distracții, lăsînd să supraviețuiască scrierile comice. Și, bineînțeles, revistele sexy tridimensionale”, trăgînd concluzia că în realizarea lumii noi nu statul ci tehnologia „a făcut totul”. Această minunată lume nouă, ca să mă exprim ca Aldous Huxley în altă celebră ficțiune distopică, în care cuvîntul „intelectual” – spune satisfăcut Beatty – a devenit „o insultă, după cum și merită”, încearcă să dea viață vechii utopii a egalității oamenilor, devenind însă o distopie în care nu numai egalitatea ci și fericirea sunt obligatorii: „Toți trebuie să fim la fel. Nu născuți liberi și egali, cum spune Constituția, ci făcuți să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlați; atunci toți sunt fericiți, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoșeze și cu care să se compare”.
În această societate, perorează mai departe Beatty, trebuie să fie interzise filosofia și sociologia care ar permite oamenilor „să facă legătura dintre lucruri”, concluzionînd că „de aici li se trage melancolia”. Iar melancolia îi împiedică pe oameni să fie fericiți. Antidotul melancoliei și garanția fericirii ar fi distracția continuă a oamenilor, pentru care trebuie „să vină cluburile și petrecerile, acrobații și magicienii, temerarii, mașinile cu reacție, elicopterele-motocicletă, sexul și heroina, cît mai mult din tot ce are legături cu reflexul necondiționat”. Arzînd cărțile – remarcă Florin Manolescu în cartea sa Literatura S.F. – „trecutul și tradiția sunt scoase din domeniul legalității și al istoriei”(2, încît oamenii noi ar trăi numai în orizontul prezentului și la nivelul simțurilor, precum celelalte viețuitoare de pe Pămînt.
Participînd apoi la întîlnirea organizată de soția sa cu niște prietene, pentru a urmări împreună o emisiune de divertisment la televizor, Montag încearcă și el să le distreze citindu-le poezii dintr-o carte salvată de foc. Snoabe captive ale televizorului, aceste femei detestă însă poezia , asociind-o cu plînsul și boala, și consideră josnic gestul lui Montag, fiind hotărîte să îl denunțe că, în loc să le ardă, acest pompier ascunde cărți. Va face însă acest denunț soția sa, Millie, speriată că va fi considerată complice. Din acest moment viața lui Montag ia o altă turnură, amintindu-și de profesorul de engleză Faber și întîlnindu-se pentru a pune la cale un plan de salvare a lui și a cărților, care începe cu o revoltă împotriva lui Beatty, lasîndu-l să moară în flăcări într-o misiune, și continuă cu refugierea sa în lumea „iubitorilor de carte”. Aici înțeleptul Granger îi urează bun venit din „lumea morților” în lumea „intelectualilor nomazi” care, pentru a salva cărțile, le memorează, spre a le transmite generațiilor următoare, în scopul reclădirii civilizației umane.
Mesajul optimist cu care se încheie această distopie ar trebui să ajungă și la urechile contemporanilor, odată cu avertismentul lui Ray Bradbury că lumea se îndreaptă într-un sens greșit, dintr-un interviu în care spune: „Problema din țara noastră nu este că sunt interzise cărțile, ci că oamenii nu mai citesc. Nu trebuie să arzi cărți pentru a distruge o cultură. Trebuie doar să-i faci pe oameni să nu mai vrea să le citească”(3. Fără cărți, lumea nu progresează ci regresează din civilizatie în barbarie, care poate lua forma unei distopii îngrozitoare. „Cărțile ne-au făcut oameni”(4 se intitulează o carte de interviuri de Dan C.Mihăilescu, rostind un adevăr incontestabil despre acest simbol determinant al civilizației umane fără de care progresul nu ar fi fost posibil, împreună cu un mesaj subînțeles de a-și îndemna contemporanii, în special tinerii de azi captivi ai internetului, să citească și cărți, indiferent de format, pe hîrtie sau electronic.
Note:
Folosesc ediția Ray Bradburry, Fahrenheit 451, Ed. Fahrenheit, Grupul editorial RAO, 1998
- Ion Hobana, Literatura de anticipație, II, Ed. Eminescu, 1986
- Florin Manolescu, Literatura S.F., Ed. Univers, 1980, p. 71.
- Citat extras dintr-un comentariu anonim, inteligent scris, asupra romanului, găsit pe site-ul ro de pe internet.
- Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni, Humanitas, 2017
