Fantasy și sacrificiu ritualic în mitologia Americii pre-columbiene

„Astăzi urma să devină zeu. Așa îi spusese mama lui”.

Astfel începe romanul fantasy „Black Sun” („Soarele negru”) al autoarei nativ-americane Rebecca Roanhorse. Nominalizat în 2021 pentru cel mai prestigios premiu science-fiction și fantasy, premiul Nebula, alături de alte titluri extrem de atractive, „Soarele negru” se distinge prin diversitatea de personaje, lumea mitică creată și prin abordarea ei. De asemenea, identitatea autoarei contribuie și ea la această imagine de ansamblu, pentru că Rebecca Roanhorse nu e un nume nou în lumea prozei fantasy și SF. Autor prezent în listele New York Times cu titluri ca „Trail of Lightning”, „Storm of Locusts” sau „Star Wars: Resistance Reborn”, câștigătoare ale unor ediții anterioare ale premiilor Nebula și Locus, Roanhorse vine în spațiul prozei fantasy contemporane cu un suflu nou, cu influențe ancestrale din spațiul Americilor pre-columbiene.

Soarele negru: Între Pământ și cer” este primul volum dintr-o serie fantasy originală plină de viață, întrețesută cu firele spiritelor puternice ale popoarelor indigene pre-columbiene din sud-vestul SUA, Mexic, America Centrală și de Sud. Romanul creează lumea clanurilor Sky Made, cu preoții lor puternici și aduce în prim-plan un personaj unic, un tânăr care poartă în sine un zeu, pentru a aduce răzbunare poporului său, ce fusese decimat. Fără a face referire la o civilizație anume și, într-un fel, trimițând înspre mai multe, Roanhorse creează o mitologie unică și construiește o lume în același timp recognoscibilă, dar și și nouă. E o gură de aer proaspăt pentru toți iubitorii de fantasy, mai ales cei care sunt de acord cu faptul că nu toate lumile fantastice sunt înrădăcinate în peisaje europene, inspirate de celți sau scandinavi. Magie, aventură și eroi sunt peste tot, dar miturile din Africa, Caraibe și America sunt deosebit de puternice, frumoase și, din păcate, neexplorate.

Acțiunea

În Tova, Naranpa este numită noul Preot al Soarelui. Ea provine din mahalalele orașului, numite Coyote’s Maw, dar și-a urmat drumul pentru a deveni servitoare în Turnul Celest, pentru ca, mai târziu, să acceadă la poziția de conducere a preoției. Ea încearcă să redea preoților prestigiul anterior, întrucât, în prezent, au un statut mai mult simbolic. Naranpa își dorește să reunească clanurile Sky Made, cele mai puternice familii ale orașului și ale ținutului. Cu toate acestea, orașul este încă bântuit de îngrozitoarea Noapte a Cuțitelor, eveniment ce avusese loc cu o generație înainte, atunci când mulți membri ai clanului Carrion Crow au fost uciși de Gardienii preoției, numiți Knives (Cuțite), pentru a-i împiedica să își venereze zeul antic. Naranpa trebuie să evite comploturile sinistre ale colegilor ei preoți și ale credincioșilor cultului Crow (Cioară). Aceștia din urmă sunt convinși de veridicitatea unei profeții antice, ce spune că zeul Cioară va renaște și va face ascensiunea în ziua Convergenței, când soarele, pământul și luna se vor alinia.

Într-o altă țară, departe de Tova, o tânără care se număra printre supraviețuitorii Nopții cuțitelor a transformat distrugerea preoției în misiunea vieții ei. Ea l-a conceput și crescut pe fiul ei, Serapio, în spiritul unei magii antice, dedicate zeului Cioară, transformându-l, încet dar sigur, într-un receptacul al zeului, care să îi permită acestuia întruparea la momentul oportun. Când Serapio are 12 ani, mama sa îndeplinește un ritual ce se încheie cu orbirea copilului, ce e forțat să privească într-o eclipsă. În modelul pe care i-l scrijelește pe piele lui Serapio, ea sigilează puterea zeului, marcându-l pe copil, în același timp, drept membru al clanului Carrion Crow. Acesta e primul capitol al romanului, cel în care copilului i se promite că va deveni zeu. Un deceniu mai târziu, Serapio întâlnește un căpitan Teek, pe Xiala, cel mai interesant dintre personajele lui Roanhorse. Teek este un misterios clan format din femei-navigator, care trăiește pe o insulă mică, unde nu există bărbați. Femeile Teek au puterea de a stăpâni marea și vântul cu ajutorul Cântecului propriu fiecăreia. Xiala a fost alungată de clan și trăiește ca marinar rătăcitor, ce găsește slujbe datorită inegalabilului ei talent de navigator. După o noapte turbulentă, ea se trezește într-o închisoare, unde ajunge din cauza băuturii. E salvată de acolo de un lord care o angajează să ducă un tânăr misterios la Tova în douăzeci de zile, ajungând exact în ziua Convergenței.

Așa începe călătoria lui Xiala și Serapio, care devin din ce în ce mai apropiați, pe măsură ce navighează pe o mare perfidă, alături de un echipaj înșelător. Pe parcursul drumului, amândoi vor afla mai mult despre celălalt, dar și despre magia lor personală. Serapio trebuie să ajungă la Tova exact în ziua Convergenței pentru a-și îndeplini destinul, pe care îl acceptă în întregime, iar Xiala descoperă că ar putea dori să trăiască din nou pe pământ, nu rătăcind pe mări. În același timp, neștiind nimic despre zeul ce se apropie de ea pentru a se răzbuna, Naranpa trebuie să descopere cât de departe este dispusă să meargă pentru propriile ei idealuri.

Stilul

            Proza contemporană de limbă engleză funcționează după niște principii extrem de clare, în centrul cărora se află reprezentarea (show), nu redarea (tell). În această paradigmă a reprezentării, primul capitol al unui text narativ de mari dimensiuni, cum este un roman, trebuie să conțină acel „hook” (cârlig), detaliul povestirii care te prinde în mrejele ei și nu te mai lasă să pleci. Puțini sunt, însă, autorii capabili să mențină același nivel de angrenare a cititorului în povestire și după primul capitol. Din acest motiv, multe dintre romanele fantasy care apar suscită un interes maximal la început, pentru ca apoi să piardă, treptat, din calitate. „Soarele negru” reușește acest lucru, folosind narațiunea fragmentată, în care un fir epic început într-un capitol e continuat abia mai târziu, iar evenimentele sunt departe de a fi prezentate în ordinea cronologică. Poate fi spus, pe bună dreptate, că acțiunile, la care se face aluzie pe parcursul romanului, ajung să se lege între ele abia înspre final.

            De asemenea, ca în orice fantasy, atmosfera specifică (și, datorită acesteia, atracția generică exercitată de carte) se manifestă prin detaliile spațiale. E un univers epic ce se întinde într-o lume vastă, misterioasă, construită din piese separate, fiecare splendidă și memorabilă în felul ei. Romanul te poartă în orașul suspendat Tova, capitala spirituală a lumii Meridian, oraș dominat de ordinul Preoților Soarelui (pentru că toată acțiunea din acest prim volum al seriei, cu excepția capitolului final, se petrece în Epoca Soarelui). Aici, Clanurile Sky Made locuiesc în zone diferite ale orașului, pe culmile unor stânci, zone legate între ele de poduri suspendate lungi și nesigure. Jos, unde lumina soarelui nu pătrunde niciodată, se găsesc mahalalele, locul de unde provine și Preotul Soarelui, Naranpa. Un alt univers este cel al apelor, stăpânite de misterioasa Xiala, femeia-sirenă din tribul Teek. Despre trib aflăm doar din amintirile Xialei, lipsește deci o localizare a acestuia și explicații referitoare la faptul că în trib nu există niciun bărbat. Femeile Teek consideră că oceanul e mama lor și că, prin Cântec, la împrumută puterea sa. Toate aceste povești sunt relatate noaptea, pe corabie, atunci când Serapio i se alătură căpitanului ce își înspăimântă echipajul cu puterile sale (pe care încă nici ea nu el cunoaște în totalitate). Apoi, când Xiala e închisă în cabină, alături de Serapio, el începe să îi relateze poveștile lui. Un alt spațiu se conturează în amintirile lui Serapio, care îi povestește Xialei cum devine, dintr-un băiat orb, refuzat de tată (unicul părinte care mai era în viață – mama sa își ia viața după ce îl orbește și îl mutilează, îndeplinind sacrificiul de sânge), un vrăjitor și luptător puternic, întrupare a zeului Cioară. În munții Obregi, unde trăiește familia tatălui băiatului, Serapio e izolat într-o căsuță, unde, rând pe rând, își va primi profesorii și va învăța să devină ceea ce îi este menit. Mai târziu, când cei doi navighează cu un alt vas, pe râu, înspre Tova, Xiala află că zeul-în-trup-de-om e condamnat la moarte o dată cu Convergența, pentru că acela e momentul în care zeul, Odo Sedoh, urmează să fie eliberat. Ceea ce putea fi o iubire, deci, pare a fi curmat brusc, într-un viitor sumbru, pe care Serapio îl acceptă ca fiind inexorabil.

            Stilul povestirii e, fără doar și poate, de un epic grandios, adecvat genului fantasy. Dar, prin forța și unicitatea conturării personajelor, prin dezvăluirea resorturilor intime de funcționare a acestora și, mai ales, prin întorsăturile epice ce duc povestea mai departe, stilul suscită și o componentă intimă, atinge o coardă a sensibilității cititorului care arareori e implicată în scrierea genului fantasy.

Mitologie și culturi indigene

 

În peisajul cultural contemporan, în care vocea culturilor indigene, foste colonii, se distinge din ce în ce mai puternic și relevă valențe extraordinar de originale și perspective unice, romanul „Soarele negru” e exact ceea ce caută cititorul de fantasy ancorat în lumea în care trăim. Cu o construcție epică complexă și detalii demne de maeștri genului, romanul se distanțează de eterna obsesie fantasy a lumilor construite pe modelul Europei de Vest și intră într-o lume de mistere, zei și magie exotică. Și, deși insulele Caraibe și America de Sud au propriul lor univers epic și mitic, ceea ce creează Rebecca Roanhorse se situează undeva înaintea vreunei epoci a Americii de Sud și Caraibelor pe care să o fi inclus literatura. De la sacrificiul ritualic din primul capitol, până la misticismul solar și la zeii malefici întrupați, lumea fantasy din „Soarele negru” pulsează pe o vibrație inspirată de lumea pre-columbiană mayașă sau incașă. E un amestec de mituri, de legende și culturi care se îndreaptă în zona Americii de Sud și a Caraibelor, cu acel misterios trib insular de amazoane Teek, ce au puterea de a stăpâni mările.

            Relația autoarei cu comunitățile indigene este una complexă, întrucât, în ciuda legăturilor de familie strânse cu comunitatea amerindienilor, reprezentații tribului Navajo au criticat unul dintre romanele anterior scrise de ea, „Trail of Lighning”, afirmând că, pe alocuri, tonul narațiunii este ofensator la adresa comunității Navajo și că unele dintre aspectele spiritualității tribului sunt greșit interpretate. În cazul romanului în discuție, „Soarele negru”, autoarea afirmă că a intenționat să portretizeze o lume imaginară, rezultată dintr-un melanj de influențe mitologice și nu a încercat să redea o spiritualitate anume. Astfel, romanul reușește să reconstruiască atât principii ale genului fantasy, cât și să creeze o mitologie proprie, inspirându-se dintr-un areal rareori abordat. În mitologia lumii Meridian co-există mai multe credințe, fiecare specifică unei alte perioade. Zeul Crow, răzbunător, terifiant, capabil să trezească germeni magici în cei ce îi sunt cu adevărat devotați e zeul trecutului. Divinitate tutelară a clanului Carrion Crow, zeul controlează, în lume, tot ceea ce ține de universul întunericului și al ciorilor, păsări loiale, inteligente, dar extraordinar de răzbunătoare. Dacă membrii conducători ai clanului Carrion Crow au încă puterea de a avea în stăpânire păsări uriașe (toate familiile conducătoare ale clanurilor au în stăpânire ființe de dimensiuni uriașe, replici mitice ale zeităților animaliere tutelare fiecărui clan), Serapio, care e creat și crescut pentru a oferi zeului posibilitatea de a se materializa ca să se răzbune, are puterea de a controla toate păsările, indiferent cât de mari sau mici sunt. După ce mama sa îl orbește, ciorile devin ochii săi, însă magul poate face mai mult decât atât, fiind capabil să controleze mintea și acțiunile stolurilor de păsări. O prezență interesantă în această sferă a credinței vechi sunt și credincioșii cultului Crow, membri ai clanului Carrion Crow ce sunt convinși că acea Noapte a Cuțitelor va fi răzbunată și care cred în puterea absolută a zeului lor interzis. Mama lui Serapio face și ultimii pași în a crea un receptacul pentru zeu, ajungând să își mutileze fiul și să își dea propria viață în spiritul răzbunării. Deși Carrion Crow îi ostracizează pe membrii cultului și abia îi tolerează, totuși, simbolul zeului-aproape-interzis e păstrat viu prin nenumăratele ritualuri ce aduc aminte de necesitatea răzbunării. Majoritatea bărbaților din clan au pielea scrijelită cu reprezentarea zeului Crow și toți membrii clanului practică vopsirea dinților în roșu, o imagine înspăimântătoare pentru toate celelalte clanuri. Într-o întorsătură epică și simbolică neașteptată, capitolul final al romanului e datat „anul 1 al Ciorii”, în timp ce toate celelalte capitole fuseseră datate „anul 325 al Soarelui”. Astfel, deși e neclar dacă Serapio e sau nu în viață după ce zeul îl ia în posesie și își dezlănțuie răzbunarea, această notație reușește să creeze un orizont de așteptare foarte puternic pentru cel de-al doilea volum, programat să apară în martie 2023.

            În contrast cu Zeul Cioară, preoții din Turnul Celest sunt o organizație în care predomină aparențele, în ciuda faptului că lumea Meridian trăiește venerându-le divinitatea tutelară, Soarele. Toată acea ordine, perfecțiune și corectitudine, tot fastul pe care îl proiectează Turnul Celest și care o fascinează pe Naranpa până în punctul în care ea sacrifică tot pentru a fi una de-a lor sunt doar o fațadă. Preoțimea e decimată de conflicte politice, membrii ei sunt lipsiți de devoțiune autentică (spre deosebire de membrii cultului Ciorii), iar magia e interzisă. De asemenea, deși afirmă cu totul altceva, răzbunarea preoților e extrem de violentă și se îndreaptă împotriva oricui are nesăbuința de a le pune la îndoială autoritatea și zeii. Nu e de mirare, din aceste motive, că autoritatea preoților celești pălește în fața unor dovezi de credință autentică, susținute de ritualuri magice puternice. Lumea preoților celești e condamnată la pieire, lăsând loc unei spiritualități întunecate, dar mult mai autentice, mai apropiată de ceea ce a rămas, prin negura timpului, din vestigiile spirituale ale marilor imperii ale Americii pre-columbine.

Personajele

Unul dintre naratorii acestui roman cu multiple perspective narative este Naranpa.
Încă din copilărie, Naranpa își dorise ceva mai mult decât existența ei din mahalalele Coyote Maw, cel mai sărac district din Tova și visase, fără speranță, sa fie Preot al Soarelui, așa cum un copil sărac ar putea visa să fie regină. Ambiția ei a fost însă atât de puternică, încât a reușit, treptat, să scape de mahala, devenind servitoare în Turnul Celest și parcurgând apoi toate treptele pentru a deveni Preot al Soarelui, cel mai înalt rang posibil. Totuși discrepanța enormă dintre ceea ce este Naranpa și lumea în care alege să trăiască ajunge să își spună cuvântul, pentru că preoții îi aduc permanent aminte că nu e una de-a lor și că nu provine dintr-un clan Sky Made. De asemenea, Naranpa, ambițioasă și total dedicată cauzei pe care o deservește, este în același timp și naivă, idealizând rolul pe care îl îndeplinește și relația tagmei preoților cu nobilii. Ea încearcă să îmbunătățească această relație prin procesiuni care să arate deschiderea preoțimii față de familiile de nobili, dar opoziția celorlalți preoți (și a unora dintre clanuri, ca de exemplu Carrion Crow), cât și tentativele de asasinat îndreptate împotriva ei vor dezvălui o rețea complexă de intrigi, de care Naranpa pare a nu fi conștientă.
Apoi, confruntată cu pierderea statutului de Preot al Soarelui (trădare la care aparent participă și Iktan[1], Preotul Cuțitelor și personajul cel mai apropiat de Naranpa), e forțată să călătorească înapoi, înspre propriile origini. Înfruntând vina de a-și fi abandonat familia (părinții și unul dintre frați mor, iar celălalt frate devine un lider al lumii interlope din Maw), Naranpa se întoarce în mahala, pentru a cere ajutorului fratelui repudiat. Deși e plin de resentimente și o înspăimântă, acesta se oferă să o ajute și îi pune la dispoziție puterea magiei negre, pe care Naranpa, în calitate de Preot al Soarelui, ar trebui să o refuze. Înțelegând, în sfârșit, că aceasta e ultima soluție de a se proteja (deja scăpase din câteva atentate la viața ei), Naranpa acceptă ajutorul vrăjitoarei fratelui ei. La ultima tentativă de asasinat, când una dintre Preotese o ia prizonieră și o aruncă de pe un pod chiar înainte de Convergență, magia neagră îi salvează viața, iar Naranpa trăiește pentru a vedea începutul Erei Ciorilor. Alături de ea supraviețuiește și Iktan, ei fiind singurii membri ai preoțimii care rămân în viață după ce Odo Sedoh (Zeul Cioară) se întrupează.

Serapio învață ce înseamnă răzbunarea din copilărie. Rămasă în viață după Noaptea Cuțitelor, mama lui Serapio îți dedică viața răzbunării. Astfel, Serapio ia naștere ca urmare a traumei generaționale și, pentru a putea să continue să trăiască, trebuie ca el însuși să depășească această traumă. Faptul că el supraviețuiește (aparent) întrupării lui Odo Sedoh din corpul său este o întorsătură narativă neașteptată, care lasă finalul primului volum deschis pentru continuare. După ziua în care mama sa îl sacrifică Zeului Cioară (în cel mai autentic ritual de inspirație mayașă imaginabil) și apoi pecetluiește sacrificiul fiului prin propriul sacrificiu, Serapio trăiește pentru a se răzbuna, de fapt, trăiește pentru a muri la momentul potrivit, în ziua Convergenței, atunci când puterea întunericului (și a  zeului pe care îl poartă în sine) se află la maximul ei. Cruzimea sacrificiului făcut de mamă e depășită doar de poezia magiei din spatele lui. Serapio e forțat să privească haloul eclipsei și orbește. Cu acest gest, el prinde sub pleoapele ce apoi vor fi cusute peste ochii orbi toată puterea întunericului, în așa măsură încât Xiala are impresia că soarele se ascunde atunci când Serapio e în preajmă. Orb, copilul va învăța să își folosească, amplificat, celelalte simțuri și apoi va învăța să vadă cu ochii interiori mult mai mult decât ar fi putut vedea vreodată în realitate. De la cei trei profesori pe care mama îi trimite în baza unei înțelegeri prealabile morții ei, Serapio învață despre răbdare, durere, dedicare, dar și tehnici de luptă infailibile și o magie atât de puternică și întunecată, încât nimic nu îi poate sta în cale. Actul magic suprem de care e capabil, trezirea zeului, e și cel care îi aduce pieirea, lucru pe care el îl acceptă fără a pune vreodată sub semnul întrebării justețea sau necesitatea gestului.

Doar întâlnirea cu Xiala, care, la rândul ei, e o ființă magică sacrificată de propriul trib și care îl acceptă și apreciază pentru umanitatea sa îl va face să se gândească la faptul că și pentru el ar putea exista posibilitatea unei vieți departe de răzbunare și zei. Gândul e însă pasager, iar Serapio se dedică, indiscutabil, scopului pentru care a fost creat, aducând la viață Zeul Cioară și astfel răzbunând Noaptea Cuțitelor. Grav rănit, va fi salvat de Okoa, moștenitorul clanului Carrion Crow și pasărea sa gigantică, care îl duce în zona interzisă oamenilor pentru a-l ajuta, probabil, să revină la viață. În personajul lui Serapio sunt lăsate goluri, unde umanitatea sa se furișează și îi dezvăluie trăsături delicate, o fragilitate care aproape sângerează, asemănătoare unui dor. E consecința unei copilării lipsite de iubire, trăită cu singurul scop al răzbunării în minte. Acesta este unul dintre lucrurile pe care „Soarele negru” le face atât de bine: nu furnizează răspunsuri simple, îndeplinind un orizont de așteptare limitat, dictat de reguli ale genului fantasy, ci oferă o infinitate de întrebări și fațete diverse ale întâmplărilor și personajelor. Serapio e la fel de mult personaj negativ și pozitiv și nicio judecată morală sau lege nu poate să îl situeze fără drept de apel într-o singură categorie. Personajul e mai bine construit și mai complex decât majoritatea personajelor de fantasy, pentru că ambivalența morală e atât de profundă, simțul datoriei atât de bine înrădăcinat și sensibilitatea și curiozitatea pentru afect uman atât de autentice, încât, la momentul epic de final al primului volum, nimeni nu poate să își dea seama dacă el e bun sau rău

Xiala este personajul aflat în permanentă derivă. Căpitan de corabie extrem de iscusit, dar în același timp sirenă ce stăpânește mările și vântul, ca membră a tribului Teek, ea exercită în egală măsură fascinație și groază. Alungată de familie pentru o presupusă crimă (despre care nu aflăm absolut nimic), Xiala trăiește, literalmente, din mila oceanului (care îi este mamă metaforică) și încearcă să își înece durerea în alcool. După o misiune dezastruoasă pe corabia unui negustor, Xiala ajunge mai întâi într-un bar, apoi în brațele unei femei frumoase, și, în cele din urmă, într-o celulă de închisoare. Singura ei șansă de a ieși de acolo este oferta unui lord negustor de a escorta un bărbat orb, un fel de călugăr inofensiv, la Tova și a ajunge acolo în foarte scurt timp, până la Convergență, în ciuda mării extrem de agitate. Echipajul o acceptă drept căpitan cu teamă și fascinație față de presupusa ei magie Teek, mai ales atunci când le promite că, prin Cântecul ei, va face marea sigură. Serapio o fascinează și o înspăimântă în același timp. Deși are doar 22 de ani (Xiala aștepta un călugăr vârstnic), aspectul său fizic e terifiant. Îmbrăcat în negru, cu ochii acoperiți și cu dinții vopsiți într-un roșu sângeriu, Serapio îngrozește echipajul atunci când apare pe insula unde înnoptau. Când Xiala îi cere să renunțe la robele negre și să poarte șorțul alb pe care îl purtau marinarii, lucrurile nu se îmbunătățesc, pentru că imaginea crudă a cicatricelor ritualice ce îi acoperă spatele îi sperie mai rău pe marinari, iar soarele pare să se ascundă atunci când el apare. Totuși, dincolo de acest aspect exterior terifiant, Xiala descoperă un om curios, ce o roagă să îi povestească despre magia ei atunci când ea navighează singură, noaptea, cu ajutorul Cântecului ei. Atunci când e nevoită să înfrunte o furtună și doi marinari cad peste bord, Xiala sare în apă, pentru a-i salva. În apă, ea cântă și cere ajutorul mamei-ocean și reușește să îi aducă pe cei doi înapoi pe vas, doar pentru a trezi groaza echipajului. Dincolo de faptul că unul dintre ei e mort, Xiala revine nu ca om, ci ca sirenă, cu branhii și coadă de pește. E închisă alături de Serapio, iar echipajul e decis să o ucidă. Serapio îi salvează viața, aducând stoluri de ciori ucigașe, care omoară tot echipajul trădător. Astfel, ambele personaje dezvăluie amploarea magiei și oroarea ce se ascunde în ei. În ciuda acestui fapt, ei continuă să se apropie, până la punctul în care Xiala se vede renunțând la ocean pentru a fi alături de Serapio. Dar, când află că el e condamnat la sacrificiu, inițial îl respinge, pentru ca apoi să îl însoțească în Tova, ca să îi fie alături până la final. După ce Odo Sedoh distruge preoțimea, Xiala reușește să scape cu viață din mulțimea ce se calcă în picioare și începe căutarea lui Serapio. Xiala și Serapio reprezintă, unul pentru celălalt, ultimul bastion al propriei psihologii și al minciunilor pe care și le-au spus lor înșiși. Serapio se minte trăind exclusiv în numele răzbunării și refuzându-și afectele de care fusese privat, dar e învins de propria curiozitate pentru acel nou tip de magie, neletală, luminoasă, ce se ascunde în Xiala. Xiala se minte prin propriile amnezii, neștiind nici măcar cât de departe o poate duce magia Teek și, în același timp, se minte refuzându-și afectul. Prezența lui Serapio exercită fascinație, pentru că personajul e un amestec de lumină și întuneric. Dar, imediat ce Xiala începe să se accepte în preajma lui, cu toată magia și sentimentele sale, ea află că nu îl va mai avea alături prea mult timp.

            „Soarele negru” e un amestec unic de epic fantasy, mitologie exotică originală și construcție de personaj. Poate că acest ultim element, construcția de personaj, nu e tocmai în normele fantasy și poate că Roanhorse mizează prea mult pe aspectul afectiv al psihologiei personajelor. Totuși, personajele astfel create reușesc să exercite o oarecare fascinație, probabil și datorită faptului că cititorul nu deține încă toate piesele de puzzle psihologic care le alcătuiesc imaginea completă. Dincolo de ceea ce poate fi perceput drept scăpare în construcția de personaj (insistența prea mare pe afectivitate), romanul e un exercițiu de epic fantasy exemplar. Iar calitatea sa absolută, elementul de originalitate extraordinar de bine conturat este apelul autentic la o zonă mitologică în același timp fascinantă și lăsată neexplorată: imperiile Americilor pre-columbiene.

[1] Iktan e unul dintre personajele cărții ce dezvăluie un aspect pentru care romanul e extrem de apreciat în lumea literară americană : incluziunea. Personajul aparține unui așa-numit „al treilea sex”, „baeki”, ce ridică, dincolo de toate implicațiile sociale și morale, o problemă de natură lingvistică. Pronumele din limba engleză ce denumește persoanele aparținând acestei categorii, este, în roman „xe” și, evident, nu are traducere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *