Fără frică, despre și cu Virginia Woolf. Dacă ar fi după mine aș face artă și în comă

La 90 de ani de la publicarea eseului Virginiei Woolf, O cameră numai a ei, cincisprezece scriitoare aparținând unor vârste biologice și culturale diferite realizează un dialog peste timp, redactând, din România secolului al XXI-lea, câte o epistolă. Culegerea Dragă Virginia, (virgula se găsește în titlu), publicată la Editura Black Button anul trecut, se vrea „o cartografiere locală și curentă a mediului de exprimare al scriitoarelor din România”. Sigur, lăsând la o parte limba de lemn și tezismul unei astfel de premise, cartea are cu adevărat poezie, fie ea și socială, și viscerală, și ideologizată, și statement.

            Adela Greceanu deschide epistolarul accentuând asupra faptului că, în orice condiții, chiar atunci când femeii scriitoare i se cere să nu fie revendicativă, identitatea „victimară” a femeii nu trebuie neglijată. Contrar Virginei Woolf care cerea femeii scriitor „să nu urască, să nu fie furioasă și să nu se teamă”, Adela Greceanu explorează tocmai posibilitatea ca imaginarul creațiilor feminine să crească din ipostaza de victimă, dar fiind că există, neîndoielnic, „o moștenire care vine de mii de ani din mamă în fiică”. Argumentația este vehementă, evocă atât de insultătoarea stigmă a inferiorității feminine, lipsa ei de inteligență, insignifianța socială. Poeta vorbește – și abia aici devine autentică – despre clișeele cu care s-a confruntat atunci când a dat piept cu standardele lumii noastre literare. Recunoaște că, apucându-se de scris, nu a fost interesată să scrie „ca o femeie sau ca un bărbat”, ci „a scris pur și simplu”. Apoi s-a întâmplat să înțeleagă cu lumea literară este falomorfă: „Mi s-a spus, de pildă, că o femeie nu poate crea personaje masculine credibile și deci să mă concentrez pe personaje masculine. Mi s-a spus că o femeie nu are nicio șansă de a fi o mare poetă, ce poete geniale există în literatura lumii?, așa că să mă concentrez pe proză. Despre o altă scriitoare am auzit că e grozavă fiindcă are o frază masculină.” Acesta este punctul în care poeta se întreabă dacă există realmente un anume fel de a scrie ca femeie, „cum se cheamă ce fac eu când scriu”, ajungând la axioma că scrisul, practicat cu rigoare ascetică și cu cerebralitate, nu poate fi nici un produs al fricii, nici al curajului, ci un perpetuum mobile impasibil. Firește, în condițiile în care cel care scrie (masculin al generalității) are „o cameră doar a lui, ceva bani și experiență de viață”.

            Adina Rosetti vrea să fie „doar o contabilă fericită”. Punând portretul propriu în cârca unei ursitoare urâcioase, se vede ca scriitoare a cărei vocație e mereu în echilibru instabil, care „va umple pagini albe cu cuvinte, din nou și din nou, va părăsi joburi și căsnicii pentru asta, își va lăsa copiii cu bone și bunici, se va certa cu părinții, banii și funcțiile o vor ocoli întotdeauna, precum și orice formă de spirit practic, totul numai ca să-și împlinească bizarul obicei de-a înșira cuvinte pe hârtie”. Ipostaza de mamă cu veleități de scriitoare este însă cea mai aspră: „momentul trezirii copiilor înseamnă întotdeauna sfârșitul scrisului”. Vorbesc despre asta, chiar punându-și capăt zilelor, și Sylvia Plath, Toni Morrison, Doris Lessing, Elif Shafak, Angela Marinescu, Ana Dragu, Elena Vlădăreanu și toate mamele care au crescut și copii de carne, nu numai copii de sânge și nerv, chiar dacă – loc comun al cărții – complimentul cel mai de seamă care i se face unei femei scriitoare este că „scrie ca un bărbat”.

            Ana Maria Sandu, pentru care prozaismul realității este totuși lipsit de discriminarea de sex, decolează direct dintre vinete puse la copt. Admite că luciditatea eseului Virginiei Woolf este cu atât mai tulburătoare, cu cât pare scris în cea mai acută contemporaneitate, „semn că fricile, obstacolele și sensibilitățile unei femei care scrie nu s-au schimbat prea mult în timpul ăsta”. Tulburătoare și simbolică este amintirea primei camere, „de studentă”, în care și-a trăit prima experiență a unei „camere separate”, astăzi devenită încăpere fără acoperiș, „spațiu complet descoperit”, în locul mesei unde cândva a șezut scriind, astăzi a crescut o plantă cu, deja, „înălțimea și vigoarea unui pom tânăr”, ca un memento al autoasumării definitive.

            Angela Marinescu, precisă ca un stilet, practică o disociere pentru care, trebuie să recunosc, aș îmbrățișa-o până la sufocare. De aceea , pentru poezia din „scrisoarea” ei, pentru intransigența ei mai feministă decât orice lamentare debilă – de altfel, Angela Marinescu este singura dintre scriitoarele reținute în carte care folosește, în adresare, pluralul, nu din reverență desuetă, ci, îmi pare, din condescendență aspră, sfidătoare, tranșantă –, voi cita amplu: „Pentru că încă mai scriem și noi, am curajul să vă spun cu experiența de viață pe care o am, că nu mă interesează aproape deloc bărbații din punctul de vedere pe care l-ați invocat. Bărbații sunt minunați, alergăm după ei negându-i. Îi negăm și în același timp ne-am da viața pentru ei. Bărbații sunt o limită a minții noastre, o limită care ne obligă să inventăm lucruri minunate, cuvinte atât de rafinate, să suportăm o umilință de-o perversitate de mare clasă. Îmi place atât de mult faptul că trebuie să mă învârt mereu în jurul acestor cuvinte, fie ele umilință sau perversitate, încât mă gândesc că ne-a fost dat nouă femeilor să nu facem umbră pământului de pomană. Păi, să te apuci să perorezi în fața iubitului tău că îl iubești, că te sufoci fără prezența lui, că el reprezintă pentru tine tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta și tu în adâncul sufletului tău să simți că pe măsură ce construiești niște fraze, poți să devii uneori de-a dreptul criminală. Să curgă sânge din cuvintele astea. N-aș putea niciodată să mă întorc cu totul cu fața spre un bărbat și să nu constat, în momentul în care mă uit în ochii lui, că exact în clipa în care îl ador, îl și detest. (…) Cuvintele sunt creier în primul rând. (…) Luând în considerare acest fel de a vedea limbajul, pot să vă spun că furia despre care vorbeați în eseu și pe care o puneați pe seama dorinței bărbatului de a fi puternic este cea mai infimă parte din limbaj. (…) Ne-ați explicat mult prea posesiv cum că femeile care au scris înainte sau scriau pe timpul dumneavoastră erau total dependente de starea materială și socială în care se găseau bietele de ele. Nu-mi pot imagina nicio clipă atâta dependență a femeilor – care strălucesc și în ochii mei tot timpul – de chestiuni atât de joase cum ar fi banii, starea socială, nu-mi pot imagina aceste lanțuri pe care ni le tot arătați și le tot scoateți dintr-un cufăr englezesc foarte bine gândit și lucrat. (…) Înțeleg că nu mai am timp să derapez. Dacă ar fi s-o fac totuși, îmi dați voie să vă spun că v-aș face praf teoria prin care femeile sunt doar niște pisici și, culmea, dependente. Haideți să vă spun că nu cred decât foarte puțin în ideea asta că arta poate fi realizată doar în anumite condiții. Probabil a face artă presupune pentru ființa care se ocupă cu asta niște condiții a priori. Vreau să vă explic de fapt că perspectiva de a face artă mediocră pentru că nu ai bani suficienți sau nu ai o cameră a ta este o înjosire pe care nu o pot accepta. Parcă m-ați fi lovit în plex. Dacă ar fi după mine aș face artă și în comă.”

            Dar statutul de femeie și în România, și aiurea, este „destul de cretin și mutilator” pentru Cosmina Moroșan, al cărei discurs postulează un soi de vânătoare a identității „true, true!”, adică opusul lui „true bullshit”. Epistola ei, vertij de cuvinte, se vrea cinică și relaxată, este însă prolixă și maniacală, pletorică și feminină.

            Sensibil, exact ca un proces-verbal, autentic, personal este textul Dianei Bădica, scriitoare care insistă că discuția fundamentală ar trebui să fie legată de „drepturile omului, nu de diferența dintre femei și bărbați” și că utopica, iluzoria „cameră doar a ei” este încăperea pe care, fără a scrie pe hârtie, dar făcând oameni pe bune, ar fi trebuit s-o aibă mama și bunica, poate atâtea alte mame și bunici.

            Elena Stancu, vorbind și scriind despre femeile – și fetițele – umilite, agresate și omorâte în România, „așa cum nu poate uita nicio secundă că este femeie când pășește pe stradă, la fel nu poate uita nici atunci când scrie”. Mai cu seamă fiindcă, de multe ori, scrie despre femeile care nu pot scrie despre ele însele, dar îi încredințează poveștile lor, și visează o „cameră doar a ei” pentru Roza, căldărăreasa din Corcova pe care a ursit-o dorindu-i să devină scriitoare, să scrie despre viața ei și despre a celorlalte fetițe-femei.

            Elena Vlădăreanu, într-o narațiune frumoasă, aduce la suprafață zigzaguri de artist cu viață de familie, vorbește despre clipele de tăcere greoaie instalate pe nepusă masă, despre care i s-a spus că se petrec atunci când trece un înger, dar mai ales atunci când se naște o fată. Liniște care nu seamănă niciodată cu mintea devenită inertă în fața haosului lăsat în urmă de propriii copii, minte haotică, dar care are „haosul unei hărți” din care nimic, nici copiii, nici scrisul, nici haosul însuși nu ar putea lipsi. „O cameră doar a ei” nu numai că nu e de dorit, e mai ales absurdă.

            Ioana Bâldea Constantinescu își construiește scrisoarea cu grijă să nu lase sub uitare nici interdicțiile pe care încă le suportă femeile, în Turcia ori în Arabia Saudită, nici atrocitatea unor cărți poștale cu scene de linșaj în America începutului de secol trecut, bărbați-albi-pe-pod-lângă-trupul-unei-femei-de-culoare: Salutări din Ohio. Femeia este, de la bun început, seducătoarea, ucigașa, manipulatoarea, complotista, țapul ispășitor, vrăjitoarea, cea dispensabilă, „copilul căruia nu i se îngăduie să ajungă la maturitate”, cea neglijabilă, cea invizibilă, briciul lui Occam; poate și de aceea Ioana Bâldea Constantinescu crede lumea noastră este tulbure: pentru că „încă se zbate la marginea unor cuvinte vechi” de care ar trebui să se lepede.

            Lavinia Braniște vorbește despre dificultățile birocratice ale scriitoarei: la bancă se recomandă a fi traducătoare, pentru a simplifica procedurile, este necăsătorită, fără copii, ceea ce, în societatea noastră patriarhală, ar fi descalificant. Totuși, nu se autodefinește ca „o persoană cu uter” și nici nu se arată deranjată de „masculinul generic în limba română”. În orice caz, femeilor le explică faptul că „nu trebuie să fie martire”; din păcate, cu Lavinia Braniște „ele (…) nu mai luptă deloc”. Nu pentru că ar fi înțeles-o, spune ea cu resemnare, ci pentru că, „cel mai probabil, sunt convinse că a pierdut toate trenurile.”

            Mihaela Michailov se întreabă „cine ar vrea o femeie din bucăți” și, mai ales, admite că tocmai acum, când nu mai are o cameră doar a ei, nevoia de a scrie este mai vorace ca oricând: orice deprivare este un stimul, iar necesitatea condiționează organul.

            Rucsandra Pop, cu povești de familie straniu-romantice, are revelația – și pentru mine a avut forța unui pumn în plină figură – că Iocasta este personaj secundar, ea, care-și pierde copilul, apoi soțul, apoi se căsătorește cu propriul fiu, apoi fiii ei se omoară între ei. Femeia este deopotrivă funcție a tragediei și fundal al ei.

            Svetlana Cârstean vorbește despre feminitatea fără lustru, despre femeia care-și recunoaște singurătatea și, hai s-o spunem, feluritele neputințe: „Prietena mea e scriitoare, are și ea două camere la dispoziție, oarecum ale ei. Poeta la care țin cel mai mult are și ea o cameră a ei, undeva într-un cartier frumos, plin de verdeață. Acum câteva zile am fost la ea. Am luat un uber și am ajuns în vreo oră, era trafic. Știi ce făcea? Mă aștepta în fața blocului. Am crezut că mă aștepta doar pe mine, că voia să se asigure că nimeresc apartamentul. Dar când am coborât din taxi, a început să strige disperată să-i cer șoferului să coboare. Avea două becuri în mână, unul ars și unul nou, intact, gata să dea lumină. (…) Uneori totul se reduce la becul din hol și la un șofer care se îndură de tine să-l schimbe.”

            Teona Galgoțiu scrie despre „femeia-bărbat, venită pe un cal perfect, de departe”. La capătul cărții, Tatiana Țîbuleac dă sentința: „La fel ca tine (dragă Virginia), iubesc femeile, doar că eu nu le vreau binele”. Mai mult decât atât, mai vitriolant, recunoaște: „în toți acești ani, mii de femei care scriu nu au făcut niciun pas;/ în toți acești ani, mii de femei care scriu au scris despre altceva;/ în toți acești ani, mii de femei care scriu au ales să nu scrie ca femeile.// Printre ele și eu. Acum știi cu cine stai de vorbă.”

            Suave, înmuiate de nostalgie, încă revendicative, altele de-a dreptul revanșarde, unele caline și mângâietoare, celelalte turbionare, visătorii și vivisecții, epistolele prinse în Dragă Virginia, sunt un tur de forță. Mai mult decât orice manifest, ele vorbesc apăsat despre feminitate, despre maternitate și despre – din păcate – secundariatul scrisului, pus adeseori – și nu cred să fie vorba numai despre scrisul femeilor – între parantezele unei realități care obligă la câte altele. De aceea, drept antidot, voi reveni la Angela Marinescu și la degetul ei acuzator: „Dragă doamnă Virginia Woolf, sunteți o foarte mare scriitoare, dar am senzația uneori că vă alintați. Haideți să gândim o singură clipă ca niște bărbați. Să fim preciși, să fim obiectivi, să nu ne lamentăm, să scriem până ne țâșnește sângele din nas, să fim libere cu adevărat și în cazul acesta societatea care ne înconjoară s-ar putea să nu mai existe. Și atunci să ne-o construim noi.”

Articol apărut în Euphorion nr.2/2020