Fără Iustin Panța
Abia studentă, în 2001, mă sfădeam moldovenește cu lumina prea lăptoasă de septembrie spălând unghiurile acestui burg medieval pe care nu prea știam de unde să-l apuc. Dintr-o complicată adolescență din care mai curând am fost silită să ies decât am făcut-o prin proprie voință și care se încăpățâna să mă urmeze precum un câine flămând, cu morgă atent lucrată de poetă devreme îmbătrânită și fără îndoială damnată, împărțită încă între un oraș nordic pe care-l lăsasem în urmă sperând să scap de multele dureri și inutile, și inutilizabile mai departe de farmacopeea literară, sosisem de – poate – două-trei zile în Sibiu pentru începerea anului universitar.
Stradelele pâcloase, casele cu lucarne și cariatide, curțile interioare cu porticuri, și glasvanduri, și nuci bătrâni, și viță-de-vie, zidurile cenușii și mucegăioase, lemnăria mâncată de cari, precaritatea mea mai încăpătoare sub opulența barocă a uneia sau alteia dintre clădiri, dezorientarea făcută și mai labirintică de spațiile deodată deschise înainte, golurile amețitoare ale piețelor, toate păreau mai ușor de metabolizat de la mesele cârciumilor tentaculare din subteranele Sibiului. Aici am auzit întâia oară de Iustin Panța: Iustin murise. Și murise așa cum mor poeții care se nasc sub semnul soarelui negru. La mesele vecine, între chipurile sculptate de tristețe indignată, dintre șoapte, răzbătea în răstimpuri, ca o mantră, numele: Iustin. Pentru mine, întâi a fost moartea, apoi a fost poezia – ca o trecere în mit, ca o rătăcire în selva oscura.
Sunt douăzeci de ani de atunci și poezia lui Iustin mă însoțește tot mai îndeaproape, mai caldă și mai prietenă. Sunt douăzeci de ani de când Iustin Panța se întoarce mai cu seamă toamna, și împrospătează culoarea eșarfei vișinii, și ne îngăduie să privim cât de frumos arde focul lui. Sunt douăzeci de ani de când numele lui și fascinația poeziei sale vin să facă drumul mai lin pentru câte un poet debutant printr-un premiu aproape dintru începuturi cu greutate, râvnit, disputat. Sunt douăzeci de ani de când redacția Euphorion face uneori eforturi serioase să ducă mai departe ce s-a început grozav de frumos în anii 90 și câteodată amenință să se sfărâme sub conjurații financiare, sanitare, locative, administrative. Și în care orice răstimp de acalmie devine prilej de celebrare a poeziei, a prieteniei, a pietății față de o literatură despre care odioasele încă „ediții definitive” continuă să secrete viață adevărată. Uneori, fericit, dăm ca-ntr-un miracol sau ca într-o festă de tânăr care se ia în serios pe jumătate și numai și numai în poezie peste însemnări pe vechi hard disk-uri – deși embrionare, deși ludice –și ne bucurăm ca înaintea unor diamante să le dăm mai departe. E totuși semnătura lui Iustin Panța. Ori a lui Mircea Ivănescu recomandându-l pe Iustin Panța unor foruri oarecare, maestrul lângă ucenicul vrăjitor risipindu-și cuvintele cu superbie princiară.
