Faust
„Îl știi pe Faust? “ „„Doctorul? “ „Eroul meu! “ „Un rob smintit …aparte o fierbere îl duce-n zări, departe.“ Replicile de mai sus redau dialogul dintre Demiurg și Faust, așa cum apare el în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș la monumentalul poem dramatic al lui Goethe, Faust. „O fierbereˮ, pe care o resimte orice creator genial, l-a determinat și pe regizorul Silviu Purcărete să recreeze pentru public viziunea copleșitoare a poetului german, iar rezultatul a fost cu totul excepțional.
În această toamnă s-au împlinit 14 ani de când Faust se joacă la Sibiu, în aplauzele frenetice ale spectatorilor veniți din întreaga lume. Povestea impresionantă a punerii în scenă începe în 2007, când Sibiul primește titlul de Capitală Culturală Europeană. Deși inițial intenționase să îi distribuie în rolurile principale pe Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache, regizorul decide în final ca Faust să fie interpretat de Ilie Gheorghe (înlocuit în 2017, în urma tristei dispariții a acestuia, cu actorul Miklós Bács) iar Mefisto, în chip neașteptat, de o prezență feminină: Ofelia Popii. Alături de aceștia, 80 de artiști erau angrenați în enorma mașinărie a spectacolului: cam toată echipa Teatrului Național „Radu Stanca“, completată de studenți și colaboratori.
Distins în 2008 cu două premii Uniter (pentru Cea mai bună scenografie— Helmut Stürmer și Cea mai bună actriţă în rol principal— Ofelia Popii), spectacolul și-a urmat destinul european ce i-a fost hărăzit. După ce a înregistrat un succes remarcabil la Festivalul Goethe de la Frankfurt, acesta a fost invitat la Edinburgh, unde a fost primit cu un imens entuziasm, având parte de cinci reprezentații cu casa închisă și o mulțime de cronici elogioase din partea criticilor. BBC remarca „înlănţuirea de festinuri vizuale“, iar un jurnalist de la The Observer declara: „Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată“. Impresionanta interpretare a Ofeliei Popii i-a adus acesteia prestigiosul premiu Herald Angel, oferit de publicaţia The Herald și Banca Scoţiei.
Am văzut Faust la premieră și apoi l-am revăzut după exact 10 ani. Nu se mai juca la Hala Simerom, ci la Fabrica de Cultură. În rolul doctorului nu mai era Ilie Gheorghe, ci Miklós Bács, cu toate acestea, diferențele erau minore. Vedeam, lucru rar, același spectacol, actorii veneau cu aceeași energie înspre public iar Faust parcă întinerise puțin, păstrându-și în același timp trăsăturile de caracter neschimbate. În loc să se altereze, spectacolul parcă se revigorase.
Cum opera lui Goethe, căruia poetul german îi consacrase o bună parte din viață, este deosebit de complexă și de vastă, o reprezentarea scenică pe parcursul a două ore, cât durează montarea de la Sibiu, ar fi fost imposibilă. Din acest motiv, Silviu Purcărete a recurs la o decantare a textului, o epurare a sa, păstrând neatinse liniile de forță ale discursului dramatic. Concentrându-se în special pe relația anatagonică Faust-Mefisto, el încearcă să suplinească parte din materialul textual la care s-a renunțat printr-o bogăție imagistică impresionantă, prin atenția acordată detaliilor și inventivitate tehnică. Spectacolul devine astfel o construcție grandioasă, pe măsura poemului dramatic, ce căuta să ofere o alegorie filozofică a dramei umanității. Așa cum creația lui Goethe colmatează numeroase influențe artistice, politice și culturale (credințe păgâne și creștine, elemente stoice, principii ale umanismului renascentist), ce au marcat în decursul timpului circulația mitului faustic, tot așa și viziunea regizorală aduce la un loc austeritatea și ostentația (aceasta din urmă mai degrabă de sorginte barocă, decât renascentistă), trecute prin filtrul conștiinței postmoderne, capabilă să ia distanță, să se joace cu convențiile, să construiască și să deconstruiască decoruri și lumi iluzorii.
Spectacolul începe cu „Prologul în cerˮ, care se descoperă spectatorilor după căderea cearșafului șifonat, ca un văl al iluziei teatrale. Mefisto, cocoțat pe un dulap, mângâie o bufniță (simbol al înțelepciunii dar și al morții, atât în mitologia sumeriană cât și în cea greacă). Suntem în cabinetul doctorului Faust, o încăpere sordidă, plină de praf și funingine, de fum și „mucegai de craniiˮ. Maldăre de cărți și ziare mototolite se văd împrăștiate pe jos. Pereții sunt scorojiti și scriși, un schelt, mulaje reprezentând corpul omenesc și organele interne, păsări împăiate, borcane cu formol, toate stau mărturie asupra unei căutări acerbe a sensurilor vieții, a setei de a cunoaștere. Discipolii, așezați cuminți în bănci și costumați identic, butonând laptopuri, sunt mai degrabă niște epigoni. Nu ies cu nimic în evidență, nu au identitate, par o masă amorfă, care scrie după dictare, o întruchipare colectivă a mediocrului învățăcel Wagner, din textul lui Goethe, care nu cunoaște pasiunea pentru știință a maestrului său.
Muzica lugubră, semnată de Vasile Șirli, și luna, care se rostogolește dincolo de cele trei geamuri înalte, creează suspans. Faust este un bătrân învățat, un spirit iscoditor, pe care știința vremii nu îl mai satisface. După ce și-a dedicat întreaga viață descoperirii tainelor universului, a ajuns într-un impas, nu mai găsește satisfacție în nimic. Și- ar dori fericirea, acea clipă de grație, pe care să o oprească în loc, dar cum aceasta se lasă așteptată, el începe să fie bântuit de gândul sinuciderii. Ezită însă să bea din cupa cu otravă, moment în care aude un cântec delicat, cântat de voci cristaline de fecioare, care cu lumânări în mâini merg la Înviere. În sufletul lui Faust se naște speranța („Viața în lumină culorile îmi scoateˮ). Dincolo de geamuri, prin intermediul proiecțiilor video, capătă contur imaginea Sibiului, centru al Renașterii transilvănene. În acest moment, în care deznădejdea se amestecă cu speranța, își face apariția și Mefisto, transformat într-un câine negru.
Cum însuși se definește, el este „spiritul ce-ntotdeauna neagăˮ. Cunoscând aspirația spre universalitate a doctorului Faust (trasătură a spiritului renascentist), dorința lui de a descoperi viața sub varietatea formelor sale, Mefisto îi propune acestuia un pact prin care se angajează să îi ofere cunoașterea absolută, completă, a vieții în schimbul sufletului său, pe care va fi liber să îl stăpânească în momentul în care îi va fi procurat eroului o fericire atât de mare încât acesta va simți nevoia de a-i cere clipei să se oprească în loc.
Ofelia Popii are o capacitate uluitoare de a se metamorfoza: latră, schelălăie, vocea îi este ba subțire, ba răgușită, se arată când ironică și arogantă, când lingușitoare. Imaginea lui Mefisto este în esență aceea unui hermafrodit, ce se adresează lui Faust cu gesturi lascive și îl îndeamnă spre plăceri carnale. Poftei sale nestăvilite îi cade pradă biata Margareta, personaj colectiv, imaginat de Purcărete sub forma unui buchet de Margarete (șapte fete), simbol al purității, inocenței, naivității, pe care Faust le va pângări.
Noaptea Valpurgiei continuă dezmățul deja început, prin pătrunderea dincolo de scenă într-un univers decadent, în care Mefisto este amfitrionul, de data aceasta costumat ca un curtean, purtând o perucă supradimensionată de culoare roșie. Muzica devine din ce în ce mai alertă, zidurile se mișcă, vrăjitoarele pândesc atârnate de scripeți, noaptea valpurgiei se dezlănțuie. Arătări fel de fel (porci, paji, prostituate, pirotehniști, acrobați) compun un univers al pornirilor carnale, al perversităților și exibiționismului, totul este supradimensionat, culorile sunt stridente.
În partea a treia spectacolului publicul se întoarce la locul său în sală. Îl regăsim pe Faust vizitat de patru personaje personificând Lipsa, Datoria, Grija și Nevoia, în rochii lungi și negre, ele anticipând apariția morții. Cinic, Mefisto îi pândește spiritul pentru a-l prinde și a-l duce cu el, dar în lunga sa călătorie prin viață conștiința lui Faust s-a îmbogățit treptat, iar dorința de cunoaștere s-a transformat în năzuință de a făuri acte nobile în folosul societății. Ca atare Faust îi scapă lui Mefisto, lăsând -ul în final descumpănit.
FOTO: Sebastian Marcovici
