Festinul (fragmente de roman)

1. Chiar acel apartament de bloc de la etajul cinci, în care comandantul fostei Miliții din oraș ținea cascheta, ca să nu-i fie inundate încăperile din cauza ploii infiltrate prin tavanul de proastă calitate, și ca să nu se mucegăiască toate ideile progresiste de la finele veacului trecut, avea să fie achiziționat, imediat după promovarea milițianului undeva, sus, la județ, de cel care avea să-și asume, odată cu debutul pandemiei, cognomenul de Celălalt Iona, cetățeanul care, încă de la începutul stării de urgență, se încumetase să pescuiască de zor, cu masca de protecție pe figură, în cercurile făcute cu creta, pe dușumeaua camerei din față a apartamentului său, adică chiar în camera unde fostul locatar ținuse, cu 30 de ani și mai bine în urmă, cascheta. În spatele lui, a înrăitului pescar, poți vedea și azi, zic gurile rele din cartier, un acvariu imens, populat cu pești normali, în care se află introdus un alt acvariu, ceva mai mic, populat cu pești ceva mai mici decât în acvariul-mamă, iar în acest al doilea acvariu, se află un al treilea acvariu populat cu peștișori foarte mici, Scalari, Jandarmi ș.m.d., de toate culorile, înotând în apa oxigenată la fix și dând veseli din coadă, ca și cum stăpânul lor, adică Celălalt Iona, mascat, nu s-ar confrunta, ca toți muritorii de rând ai cartierul său , cu molima proaspăt venită din China.

    Eu unul nu cred că acest autointitulat Celălalt Iona ar epata, așa cum face Telectualu de la cinci, din blocul curb A, cu market-ul său de remaiat măști de unică folosință folosite. Celălalt Iona, pe numele său Sabin Epure, chiar crede că prin tot ceea ce face,  cu toate că unora li se pare ieșit din gama veacului 21, ține coronavirusul departe de el. Apartamentul său e foarte ușor de găsit. Urci la cinci, pe scara C și vezi o ușă pe care scrie cu majuscule CELĂLALT IONA. Când auzisem prima dată, una ca asta, așa am și făcut: m-am suit la cinci, ca să mă conving că pe ușa fostului domn scriitor, dat afară din USR, că începuse să critice vehement pecereul, scrie ce scrie, repede m-am dus acasă și, căutând broșura cu piesa de teatru Iona a lui Marin Sorescu, scoasă prin anii ’90, la editura Creuzet, am revăzut primele pagini, numai ca să simt în aer atmosfera aceea stârnită de prima didascalie în care Iona stă cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă, întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peștelui uriaș și, lângă el, acvariul cu acvarii. M-ar tenta, ce-i drept, să ajung măcar o dată în viață, în apartamentul Celuilalt Iona, ca să văd și eu dârele acelea bleumarin trase în tempera pe întregul tavan al camerei cu pricina, spre a scoate în relief, alte dâre luminoase, în care se oglindesc cercurile desenate cu creta, de pe dușumea, imitațiile de bolovani și de bușteni cărați de viituri și acvariul cu acvarii gemând de pești care explodează de sănătate, ca și cum toate, dar absolut toate acestea ar reperezenta recuzita care închipuie atipicul habitat din burta unui pește uriaș. Sunt convins că nu numai eu ca persoană, care nu are nicio legătură de prietenie cu Celălalt Iona, văzând ce scrie pe ușa apartamentului său (oricine poate merge să se convingă că este așa și că nu exagerez cu nimic, hai să fim serioși!), am căutat mai apoi piesa de teatru a lui Sorescu, pentru a o reciti cap-coadă. De asemenea, sunt convins că mulți au procedat așa, ca și cum ar fi vrut să se transpună într-o lume atipică, cea a cetaceului, care pe timpul pandemiei, în loc să lase omul pradă vieții dure, îl poate abstrage din creuzetul acesteia. Sunt convins că un astfel de habitat îl poate ține pe orice muritor departe de nenorocirile veacului acestuia, între care se circumscrie și banala infectare cu Covid 19. Să-și imagineze cineva măcar cum e să respiri ușurat, chiar și cu masca pe figură, spre a nu îmbolnăvi peștii și spre a nu fi tocat nici de alte pandemii, că doară pandemia aflată acum pe rol, nu e nici prima și nici ultima. Îți poți da seama de acest lucru observând că, de zeci de ani, când să se simți mai bine și împăcat cu tine și cu lumea, vine câte o veste dură, anunțată cu zâmbetul pe buze chiar de frumoasele spicherițe la jurnalul tv., care ne avertizează în trombă, să fim atenți, noi telespectatorii contribuabili, că urmează imagini care ne „pot afecta emoțional”, despre o chestie, pe cât de banală, cum ar fi papiloamele sau ciuperca de unghii sau căpușele sau praful saharic, pe atât de periculoasă, chestie care te face să simți cum ți se cuibăresc în cavitatea stomacală toți aricii, toate cârtițele și toți șobolanii posibili ai lumii ăsteia. Și să nu uităm că toate astea vin pe fondul scumpirii utilităților, a alimentelor și mai cu seamă a acelora pentru copiii mici sau pentru cei cu handicap, sau chiar a hăinuțelor pentru copii, ca să vedem noi, contribuabilii, câtă grijă au guvernele astea de doi bani, pentru sănătatea copiilor noștri și a persoanelor cu dizabilități. În cetaceu, cel puțin îți imaginezi că nu mai auzi cum își bate joc statul ăsta cu față umană, de toți cei nevinovați și suferinzi care, când să scoată capul din bulboana nebuniei vieții ăsteia, crezând că au ajuns la liman și că vor respira ușurați, li se mai dă încă o lovitură de grație în moalele capului, umană și ea ce-i drept, ca să se ducă din nou la fundul apei. Într-un cuvânt Celălalt Iona cu povestea lui, pare-mi-se, e tot un mod original de a trăi într-un sac. Da. Îmi amintesc de personajul acela, tot atipic și el, sătul de colcăiala mizeriilor din jur, care își propusese la un moment dat să stea, în zilele de concediu medical, cu capul într-un sac de rafie, pentru a vedea lumea altfel, ca și cum țesătura sacului ar avea capacitatea de a deduriza viața. Dar să nu uităm că experiența traiului în sac, fiind anterioară izbucnirii pandemiei, nu făcea altceva, decât să anticipeze urgia care avea să vină în martie 2020. Oricum aș lua-o, tot ceea ce am auzit despre stilul de viață a Celuilalt Iona, pentru mine, este mai mult decât o provocare. Provocarea de a scrie în prezentul caiet, despre modul cum anumiți locatari din cartierul nostru, știu să scape de teroarea infectării cu Covid 19. Până în zilele astea, când am reușit să merg spre a mă edifica ce scrie pe ușa Celuilalt Iona, convingându-mă că există ceea ce se află în blocul curb B, la etajul cinci, recunosc, n-am luat-o în serios, trecând cu vederea cazurile pe care deja le cunoșteam. Fiecare cu povestea lui. Ca și cum în afara poveștii, nimeni n-ar mai exista. N-ar exista nici Domnul care se uită prin pumn locuind tot în același bloc curb B unde locuiește și Domnul care nu se uită prin pumn. N-ar exista nici Locomotoru, nici Telectualu care locuiesc vizavi, în blocul curb A, nici Spiritista Marmota și nici mulți alții care vor cu orice preț să rămână oameni. Unii se uită prin pumn, alții nu se uită prin pumn, dar scriu de zor reclamații și sesizări la 112 sau la O.P.C. Unii remaiază măști de unică folosință folosite și alții tricotează șosete din PNA, în mers, pe stradă, sau abia așteaptă să treacă pandemia, ca să poată merge liniștiți la un „vaccin sigur”, pe terasa aflată între Capela mortuară umană și Carnicomp-ul  cu cei mai gustoși mititei și virșli sau să se lăfăie jucând șaișase, șeptică sau Popa prostu în parcul central al orașului, mai solitar în ultima vreme ca niciodată.

2. CÂT CE POSTASE pe Facebook, povestea cu Celuilalt Iona, Ciute se așeză la mescioara unde-și bea de regulă, cafeaua, luă stiloul și așernu pe hârtie, ca pe un fierbinte adio!, enunțul care demult îi stătea în gușă: „Dăinuim atâta, cât dăinuiesc în noi, poveștile. Povești care descind din alte povești, iar acestea, din altele, toate poveștile lumii ăsteia dscinzând din Povestea dintâi, care aparține acelui Illo tempore confundat, la rândul lui, cu însuși Cuvântul. Nu întâmplător, până și primul enunț din Biblie ține de poveste: La început, a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Apoi ar voi să completeze: „Totuși, înainte de cuvânt a fost tăcerea în care zăcea tolănit necuvântul”, dar se abținu. Închise agenda Corteva agriscience 2019, perimetrul său de depănat gânduri, voind să vadă ce face Liana, când auzi telefonul rămas în dormitor.

– Da, domnule Boilă… – răspunse Ciute luat ca din oală – nu vă impacientați. Da. Cât ce vă fac cumpărăturile, vă dau un bip…

– Nu uita de chefir, domn’ profesor – se auzi vocea sclipicioasă a domnului recunoscut în cartierul blocurilor curbe, cu numele de Locomotoru, vestit „sciitor de reclamații și sesizări” – Și știi ce, domnule? Mai cumpără-mi și câteva sticle de „vaccin”, adică, știi mata, dacă găsești bere, bere. Dacă nu, vodcă…

Când să închidă, vocea adăugă:

– De fapt, știi de ce te-am sunat așa de dimineață? Am văzut ce-ai postat în dimineața asta, pe pagina matale de Fesbuci despre Celălant Iona. Adecă cum știe omu’ ăsta să ție coronavirusu’ departe de el, și unde ne-ai amintit și pe noi.

– Așa, și?…

– Bag sama, domnule, că ăsta o fi începutu’ de roman la care ai început să scrii…

– S-ar putea, stimate domn – râse flatat profesorul – Da. Așa este. Vreau să scriu ceva despre lovitura asta de grație, pe care ne-a dat-o pandemia și nicicum nu mă simt în stare…

–  Foarte bine că te-ai apucat, domnule profesor, dar eu m-am înțeles cu Domnu’ care se uită prin pumn și cu Domnu’ care nu se uită prin pumn, din blocu curb de vizavi, să faci bine a ne băga și pe noi în roman, așa, cum suntem noi, nește pensionari handicapați, cocoțați în vârfu’ blocului sau, mai simplu, viețuitori ajunși din izolarea de handicap de până la pandemie, în autoizolarea din cauza la pandemie. Deci ne bagi în roman, domnule, sau nu ne bagi?

– Stați liniștit, că vă bag, domnule Boilă…- răspunse profesorul spălând ușor verbul a băga și abținându-se abia, abia, să nu izbucnească în hohote de râs.

– Alo! – sparse vocea din nou, receptorul telefonului – Am crezut c-ai închis, domnule. Așadar și prin urmare, fă bine și bagă-ne și pe noi în roman, că-ți plătim cât trăbă, că doară nu ne-a făcut pe noi câteva milioane…Știi ce? Bagă-ne macar așa, ca personaje simple, fără pretenții, da’ care mai știm și noi a scrie câte ceva…Că dacă am fi avut noi bani ca lumea la bășcărău,  ne cumpăram și eu și Domnu’ care se uită prin pumn câteva acvarii cu pești și ne apucam și pescuiam pe cercuri făcute cu creta, fiecare în apartamentu’ său propiu din vârfu blocului, pănă ne pocneau urechile, da’ chiar atâția bani n-avem. Ș-apoi unde scrie că noi, chiar așa handicapați cum suntem și bătrâni, nu ne putem salva de la nenorocirea asta, care-i pe rol? Scrie undeva?

  Apărută în vizor, Liana îi făcu semn soțului că e pregătită de plecare și că ar trebui să cam grăbească convorbirea telefonică.

– Nu scrie…  – răspunse Ciute și apoi convorbirea se întrerupse.

– Unde vrei să pleci cu tusea aceasta și cu transpirațiile astea, femeie bună? – își auzi Ciute vocea departe, ca și cum încă n-ar fi ieșit de tot, din telefonul mobil.

– Nu mai pot sta în casă, Relu. De aseară, mi-am mai revenit…

– Cum bine știi, deseară trebuie să fiu la Brașov și n-aș vrea să te știu mai bolnavă deât acum…

– Stai liniștit, bărbate…

– În locul tău, eu aș fi mers la Urgențe, Liana… – o somă soțul tranșant

– Urgențe înseamnă spital, omule, iar spitalul înseamnă îmbolnăvire cu Covid 19 care, la rândul ei, înseamnă să mă întorc acasă în sac de nailon, cum e moda azi, și să…

– Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? Trebuie să înțelegi, Liana…

Apoi ieșiră.

3. „DE CE TREBUIE să ajungi la o anumită vârstă, ca să fii convins că iubirea nu ține numai de carne și oase? De ce trebuie să fii convins că statutul concret al ei trebuie căutat dincolo de persoana fizică a omului? Nevoia mea de a o căuta pe Liana peste tot, chiar și acum, când, de o vreme încoace nu mai aveam cum să fim împreună, era o realitate, eu simțind-o totuși, mai aproape ca oricând. Îi simțeam trupul plutind în aer. Îl simțeam deasupra patului nostru conjugal. Îl simțeam în toate obiectele pe care ea le atinsese cândva, aproape zilnic. Aveam senzația că, pipăind aerul livingului, dădeam întâmplător de rotunjimile trupului ei aflat acum, de câteva săptămâni, în spital. Simțeam mâini duioase de aer, gene de aer, sprâncene de aer, obraji de aer, umeri de aer, sâni de aer, coapse de aer, respirație de aer, glas de aer. Toate tăbărau deodată pe mine, învăluindu-mă și smulgându-mă, o secundă, din singurătatea în care mă aruncase pandemia de ceva vreme, ca pe mulți alții. Mă culcam și mă trezeam, mai abitir ca în anii tinereții, cu Liana mea alături, întrebându-mă te miri ce. Coboram frecvent în conul amintirilor, care, cu cât avea mai strâmtă circumferința cercurilor aproape dantești, cu atât eram eu mai obligat să mă lovesc de aerul tot mai greu suportabil al încăperii. Coboram scurt acolo, în vârful conului și, aproape sufocat, ieșeam repede căutând balsamul oxigenului consubsatanțial cu ochii Lianei. În acele momente eram convins că iubirea totuși, moare ultima (din modestie, nu puteam pretinde că iubirea ar putea fi chiar nemuritoare) sau că ea trăiește într-un timp paralel cu cel pe care îl considerăm prezent, timp de care ne lovim, vrând-nevrând, cu toții, zilnic și, din păcate, nu-l identificăm. Că femeia iubită trăiește în acel timp paralel (un fel de prezent interminabil) cu prezentul banal și că e, pentru noi, asemenea îngerului nostru păzitor. Sau invers. Îngerul nostru păzitor pare a avea ceva din mlădierea mâinilor Femeii, a glasului ei și ceva din unduirea mersului acesteia. Acel mers parcă taumaturgic. Acel mers, purtător de grijă pe scara îndumnezeirii omului dintotdeuna.

  Câteva secunde, aveam senzația că Liana dispăruse fără de urmă din acea gaură neagră deschisă în tavan, care încă rămăsese căscată chemându-mă: „Iubirea, nu poate fi înjosită – îmi treceau fulger, concomitent, prin țeastă, cuvintele mamei mele – , deoarece iubirea nu poate fi nici mare și nici mică; nici trecută, nici prezentă; nici frumoasă și nici urâtă. Iubirea este Iubire și, de fapt, își este propriul său etalon”. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât e vorba de Liana care, în momentul căsătoriei noastre, devenise, pentru mine, asemenea biblicei Rut, chiar dacă eu nu fusesem niciodată în stare să-i mărturisesc acest secret, fapt ce mă măcina din zi în zi, tot mai mult. Să-i fi spus că în sufletul meu, ea a fost și este biblica Rut, nu Liana! N-o făcusem, deși mă pregătisem să i-o spun atunci, la logodnă, sub salcia acea pletoasă, la locul nostru de întâlnire de pe malul pârâului care desparte cimitirele orașului. Pe cel nou de cel vechi. Pe cel modern de cel desuet. Pe cel neglobalist de cel globalist. Nu puteam să-i spun că ea nu era femeia, ci că era pur și simplu Rut, adică Iubirea însăși deghizată în femeie. Că ea era cea spre care mama mea, în vremea adolescenței, obișnuia să-mi îndrepte pașii, atât cu vorba ei domoală, cât mai ales cu rugăciunea, fără s-o fi cunoscut vreodată pe Liana.

 – Ține minte, copile – zicea mama – exiști în măsura în care nu necinstești iubirea…

 Eu eram pe atunci, la vârsta aceea volburoasă, când nimic în afară de ceea ce credeam că e concret (concretul zilei de azi, de care mă loveam, era pentru mine singura realitate din univers) nu exista, iubirea rezumându-se în mintea tuturor băieților, exclusiv la pofta inexprimabilă de carne, mânată, la prima vedere, de împăienjenirea ochilor și de fluturii inerenți din stomac și de…De câte ori nu dădeam din cap, aerian, și nu-i răspundeam cu glas stins: Bine, bine! Adică bine, bine, în sensul că totuși, aveam să fac așa cum mă va îndemna inima, nu cum mă învăța ea. Pe atunci nu știam că și inima, ca toate organele trupului nostru, poate avea mască, așa cum are astăzi. Mi se părea că obiectul care, protejându-te, fie nu te lasă să respiri suficient, fie te împiedică să cunoști omul în adâncurile sufletului său. Seara, când mama, convinsă că eu dormeam, stingea lumina în camera ei și, în loc să se culce, începea să tot bolborosească în șoaptă, mai apoi cu voce tot mai vie, dând impresia că vorbește cu cineva care se afla acolo, cu ea, în odaie. Îmi apropiam însă, urechea de ușa întredeschisă, prin care comunicau odăile noastre, și ascultam mai cu luare aminte dialogul mamei cu acel personaj nevăzut. La ora aceea, mama își începea, într-adevăr, lungul șir de rugăciuni, vorbind cu Isus, ca și cu o persoană concretă. Îmi amintesc perfect cuvintele ei rostite în șoaptă: Dă-i, Doamne, fiului meu, pricepere și înțelepciune, că numai la Tine este puterea și mărirea și numai Tu îi poți deschide ochii minții, spre a vedea că Tu ești Iubirea și că altă iubire nu este nicăieri. Te rog arată-i-o, așa cum i-ai arătat-o lui Booz pe credincioasa Rut din Biblie, cea care strângea spice de orez scăpate pe jos de lucrătorii de pe pământurile acestuia. Ajută-l și pe copilul meu să vadă că numai femeia care strânge spicele pierdute și se va culca la picioarele lui, îi va putea da iubirea pe care tu o ai sămănat și o sameni între oameni în vecii vecilor. Numai tu îi vei putea da iubirea care e una cu credincioșia și cu cinstea. Amin! Nici astăzi nu m-aș lăuda că aș putea reda fidel rugăciunea mamei mele, cuvânt cu cuvânt, dar, din acel moment mi se păruse că atârn cu toată ființa mea, de momentele acelea de concentrare maximă a ei, care vrând-nevrând, nu rostea altceva decât o simplă rugăciune. Mai apoi, când mă decisesem să o iau de soție pe Liana, fusesem convins că  ea  e Rut, deoarece adunase după mine spice, ca Rut după Booz, numai că spicele pe care ea le adunase, nu fuseseră altceva decât actele mele de identitate pe care eu, aflat într-o excursie în munți, alături de colegii de școală printre care și Liana, le pierdusem pe Brâna Bucegilor, iar mai apoi, revenind la Cabana Caraiman și căutându-le înnebunit, aflasem că le găsise chiar fata aceea blondă cu ochi de apă clară, din clasa a IX-a, pe care o salvasem într-o iarnă, din mâinile băieților care transformaseră bulgăreala ca simplu joc, într-o  batjocură diabolică.

    Eram în stare să stau așa, întins pe spate, în tăcerea aceea absolută, pe sofaua neîncăpătoare din living, pierzându-mă în gaura neagră răsărită ca prin minune, în tavanul living-ului, unde o întâlneam pe Liana, secundă de secundă, pas cu pas. Aș fi vrut să merg la ea, la spital, unde se afla intubată, ca măcar s-o ating și să revin mai apoi, acasă. Da. Numai să o vad și s-o ating! Să o întreb cum e atunci când nu poți respira suficient și când ți se donează plasmă. Să-i mărturisesc cum o întâlnesc eu zilnic și cum vorbesc cu ea, cu toate că acum ne aflăm departe unul de celălalt, la câțiva zeci de kilometri. Și totuși, chiar dacă eu aș fi mers acum la spitalul unde se află ea, n-aș fi avut cum s-o văd, nepermițându-mi-se să intru în incinta acestuia, iar ea nici atâta, n-ar fi avut cum să se ridice din pat și să vină măcar la una din ferestrele salonului, spre a ne vedea.

  Simțind că nu aș avea altceva mai bun de făcut, încercam să rememorez pas cu pas, discuțiile noastre chiar din seara precedentă despărțirii, când eu tocmai mă pregăteam să plec, cu toată pandemia, la Brașov, pentru o întâlnire cu foști colegi de școală, urmând ca după câteva zile petrecute în orașul de sub Tâmpa, la revenirea acasă, să constat că soția mea acuza deja o pneumonie tare urâtă, ceea ce însemna ca amândoi să stăm în carantină. Ea, acasă, așa cum precizau indicațiile medicului, iar eu, undeva, departe de casă. La început fusese simplu. Vorbind cu ea tot timpul la telefon, și cu medicul de familie care monitoriza starea ei de sănătate, înțelesesem că eu eram nevoit să locuiesc una-două săptămâni, la hotel. Așa și făcusem, cu speranața că voi auzi din partea soției, vești din ce în ce mai bune. Din păcate însă, cu toate că ea trecuse de la hapuri la injecții, pneumonia începuse să i se agraveze atât de tare, încât doctorul fusese de părere să o interneze în spitalul din orașul apropiat, așa cum și avea să se întâmple, chiar fără voia ei. Liana ar fi făcut orice numai la spital nu s-ar fi dus, ca să nu se infecteze cu Covid 19 și să moară chipurile, acolo. Este pur și simpu obsedată, domnule Ciute – mă înștiințase doctorul într-una din zile, la telefon – Convingeți-o și dumneavoastră. Ziceți-i să stea liniștită și că, în mod precis, nu se va infecta. Pe răspunderea mea!” Convinsă fiind extrem de repede, Liana se internase cu o pneumonie foarte avansată la ambii plămâni (pesemne o avusese și până să plec eu la Brașov, dar nu-i dăduse importanță, ca dovadă tusea aceea seacă, durerile în spate, între omoplați, și arșița interioară, de care credea că va scăpa, așa cum scăpase anterior de atâtea viroze, recidivaseră), care-i afectase plămânii aproape șaptezeci la sută. Venise repede și pleașca: la internare, făcându-i-se testul, soția mea fusese depistată pozitiv cu Covid 19. Prin urmare, ea avusese virusul până să se interneze în spital, eu fiind mai mult ca sigur că ea mă infectase și pe mine, încă înainte de plecarea la Brașov.

    Așadar, stând întins pe sofa, mă străduiam să-mi amintesc toate replicile noastre, retrăind acele momente de plină sănătate, ca și cum ceea ce făceam eu acum, ar fi putut disipa ceața oricărei nenorociri. Îmi auzeam într-un târziu, vocea, inimând a pagubă, pe cel mai jos ton, ca și cum aș fi fost singur în camera aceea coborâtă în semiîntuneric, unde televizorul mergea fără sonor, parcă numai așa, ca să nu fim noi singuri:

– Liana, ce ar fi fost de capul iubirii noastre și a oricărei iubiri din lumea asta, fără o memorie a ei, a iubirii?

   Obișnuită cu astfel de întrebări care, credea ea, întotdeauna bat câmpii, Liana încerca să nu mă întrerupă, ca să nu mă simt prost, acceptând să stea așa, în expectativă, pregătită să fie sufocată de o întreagă ploaie de întrebări – remediu taumaturgic pentru urgia care lovise de atâta timp societatea umană. Într-adevăr, abia deschisesem interminabila serie a întrebărilor care, simțeam, trebuiau etalate:

  –  Și ce iubire nu are memorie, de fapt?

Liana face un gest cu umerii, a nepăsare, strâmbând din buze, fără să-mi răspundă ceva anume.

 – Pe de altă parte, Liana, în ce măsură memoria unei iubiri ar putea subzista fără memoria anilor de școală când practic, s-au închegat prieteniile noastre, vegheate de sinceritatea adolescenței? Niciuna. De aceea n-ar fi deloc deplasată următoarea întrebare: ce ar fi fost de memoria iubirii noastre dacă n-ar fi existat memoria școlii, a liceului nostru, posesoare ale tuturor memoriilor aferente: curtea școlii, clasa, coridoarele, băncile, catedra etc.?