Filosofie și science fiction: „Solaris”
Stanislav Lem reprezintă, pentru lumea literaturii SF, un caz relativ singular, întrucât este un autor provenit dintr-o țară socialistă, aparținând blocului sovietic, care, prin maniera de scris și prin opiniile teoretice afișate se opune întregului construct science fiction american din „epoca de aur” a genului. Cu toate acestea, fascinația pe care o exercită opera lui Lem asupra publicului american (în special) e evidentă în ecranizarea romanului „Solaris” (1972 în URSS și 2002 la Hollywood). Cu toate că ecranizarea americană alege să încalce epicul romanesc și simplifică problematizarea filozofică specifică romanului, simpla existență a filmului e grăitoare pentru faptul că povestea reușește să intrige, chiar și la 40 de ani după ce a fost publicată. „Solaris” e un altfel de SF, misterios, întunecat, răscolitor și capabil să te pună pe gânduri.
„Solaris” a fost publicat în 1961. Lem locuia în Cracovia la acea vreme și își făcuse deja un nume în Polonia și Rusia. În linii mari, intriga cărții se încadrează perfect în tradiția care se extinde de la „Războiul Lumilor” la „Star Trek” și „E.T.”: omenirea întâlnește o inteligență misterioasă, non-umană. Romanul se deschide cu o dezbatere științifică asupra întrebării dacă oceanul ciudat care acoperă planeta Solaris este viu, poate chiar inteligent. Oamenii de știință au observat modele complexe de comportament, inclusiv o orbită planetară care pare să se auto-corecteze. Dar, din moment ce nimic din ocean nu seamănă cu biochimia umană, e greu de stabilit dacă se poate vorbi despre o ființă vie.
Eroul poveștii, Kris Kelvin, este trimis la o stație care orbitează planeta. Când ajunge, descoperă că un om de știință s-a sinucis, iar ceilalți se află într-o stare de colaps nervos. Planeta pare să le citească mințile, iar stația este populată cu apariții care corespund unor aspecte ale imaginației și amintirilor cercetătorilor. La scurt timp după sosirea sa, Kelvin se trezește față în față cu soția sa moartă, care pare umană. O dată cu această întâlnire, provocarea de a evalua inteligența non-umană a oceanului devine, brusc, pentru Kelvin, o problemă emoțională. Acesta este un teritoriu similar cu romanul lui Philip K. Dick „Visează androizii oi electrice?”, care a fost ecranizat cu titlul, acum celebru, de „Blade Runner”. Dar acolo unde Dick (și regizorul Ridley Scott) au fost mulțumiți cu un thriller straniu, Lem îmbină psihologia cu filosofia, subminând orice idee comună referitoare la atributele constitutive ale unei persoane.
Este stilul clasic de scriitură a lui Lem, un puzzle intelectual fără obișnuitele adjuvante science-fiction: împușcături, rebeliuni coloniale sau bătălii intergalactice în care un tânăr ofițer curajos își depășește teama de a deveni bărbat. Lem preferă speculațiile care se cufundă adânc în fundamentele sociale și ideologice ale științei. Poveștile sale sunt pline de inventatori și roboți înzestrați cu o capacitate tulburătoare de reflecție. Lem urmărește fiecare idee până la extrema sa logică: droguri atât de convingătoare încât realitatea dispare sau computere prea inteligente pentru a fi de vreun folos.
Născut în 1921 în Lwów, Polonia, Lem a fost un copil curios. În adolescență, el a fost inspirat de lucrările clasice ale lui H. G. Wells, care a folosit science fiction-ul ca mijloc de critică socială. Lem, a cărui familie era de origine evreiască, a supraviețuit ocupației naziste printr-o combinație de noroc și disimulare. El a lucrat sub o identitate falsă ca sudor într-o firmă care recicla materii prime, deținută de germani, o poziție care i-a dat șansa de a transmite materiale rezistenței poloneze. Când acoperirea sa a fost deconspirată, el a intrat în ascunzătoare, reapărând atunci când Armata Roșie a sosit, în 1944. După război, Lem a studiat medicina, dar a refuzat să-și termine studiile, deoarece medicii erau vizați de autoritățile comuniste pentru colaborare. În schimb, a apelat la știință, ocupând o poziție la Konwersatorium Naukoznawcze, un institut de cercetare din Cracovia. Această decizie a pus în mișcare roțile carierei sale.
Pentru că vorbea fluent germana și franceza și, cu mare efort, învăța limba engleză, Lem a scris recenzii ale revistelor științifice străine pentru lunarul „Zycie Nauki”. De asemenea, a început să experimenteze cu ficțiunea. La acea vreme, science-fiction-ul modern american și european era rar prezent în Europa de Est, iar autorii contemporani erau cvasi necunoscuți. Lem a presupus că are colegi în America și că, la fel ca el, aceștia explorau, în literatura scrisă, natura progresului tehnologic și efectele sale asupra civilizației.
Dar Polonia postbelică era un loc incomod pentru intelectualii cu gândire liberă, iar Lem a avut mai multe neînțelegeri cu autoritățile. A scris primul său roman, „Spitalul Schimbării la Față” în 1948, dar nu a reușit să treacă de cenzura partidului comunist. Lem a întâmpinat probleme similare cu „Nebuloasa Magellan”, un roman inspirat de matematicianul MIT Norbert Wiener. Cercetările lui Wiener în cibernetică au promis o modalitate de a controla dispozitivele, fabricile și chiar comunitățile, dând speranța unor transformări sociale și industriale cu ajutorul inteligenței artificiale. Cu toate acestea, în Polonia comunistă, cibernetica a fost considerată o pseudoștiință eronată.
Abia la mijlocul anilor ’50, după moartea lui Stalin, cariera scriitoricească a lui Lem a început să se consolideze. „Spitalul Schimbării la Față” a fost publicat în cele din urmă în 1955, în același an cu „Nebuloasa Magellan”. Lem a început să publice într-un ritm alert, scriind câte o nouă carte și uneori două aproape în fiecare an. El a câștigat premii în Polonia și a fost tradus în Rusia și Germania, unde cărțile sale se vor vinde milioane de exemplare.
În epoca dezghețului intelectual, science fiction-ul american a devenit disponibil pentru prima dată. Când Lem a avut șansa de a prinde din urmă ceea ce însemna science fiction-ul american și, în mai mică măsură, european, a fost îngrozit. Science fiction-ul, a descoperit el, însemna, în principal, fantezie și aventură, fără o fărâmă de seriozitate.
Lem și-a propus să reformeze genul. În anii ’60 și ’70, a scris o serie de eseuri în care a descris ceea ce el considera penuria intelectuală a majorității romanelor science fiction, criticându-i pe unii dintre cei mai renumiți autori pentru ignoranța tehnică, stângăcia literară și naivitatea sociologică. El a umplut zeci de pagini de reviste academice, cum ar fi „Science Fiction Studies”, cu argumente complexe despre modul în care literatura science-fiction nu a reușit să-și atingă potențialul. Romanele sale stau mărturie a modului în care Lem înțelegea să aplice principii științifice valide, provenite din lumea reală, din care să dezvolte lumi științifico-fantastice complexe, în spatele cărora se ascundeau probleme de natură filozofică ale umanității.
„Solaris” – acțiunea
Solaris, o planetă care orbitează o stea dublă, este acoperită cu un „ocean”. Acesta e, de fapt, o substanță coloidală care, modificându-și forma, menține cumva orbita planetei, care altfel s-ar ciocni în cele din urmă într-unul dintre sorii săi. Solaris a fost găsit de călătorii spațiali de pe Pământ în secolul anterior acțiunii romanului. Remarcabilul său locuitor unic, oceanul, a provocat apariția unui întreg domeniu de studii solariene și a produs o bibliotecă enormă de publicații științifice.
Kris Kelvin, un tânăr cercetător în domeniul solarian, sosește de pe Pământ, coborând de pe o navă rachetă care orbitează planeta și ajunge la o stație de laborator care plutește deasupra oceanului solarian. El se așteaptă să se alăture celor trei cercetători care au fost acolo de ceva timp. Însă, atunci când ajunge, găsește laboratorul în dezordine, iar unul dintre cercetători, Gibarian, e mort în urma unei sinucideri recente. Un altul, Sartorius, refuză să părăsească camera sa, iar al treilea, Snow, reacționează cu teroare la sosirea lui Kelvin. Kelvin trebuie să îl convingă că este cine pretinde a fi.
Kelvin are un sentiment straniu că este observat chiar și atunci când este singur. În fapt, romanul este parțial poveste polițistă, în care Kelvin, printr-o serie de deducții, descoperă ce a cauzat perturbarea activității laboratorului.
Oceanul solarian se dovedește a fi o ființă conștientă, capabilă să citească mintea umană și să creeze, aparent din propria substanță, copii exacte ale persoanelor din trecutul emoțional al oamenilor. Gibarian a fost împins la sinucidere de prezența „vizitatorului” său, o femeie africană uriașă pe care Kelvin o găsește dormind lângă cadavrul lui Gibarian. Sartorius rămâne încuiat în camera sa, iar Kelvin aude râsul unui copil prin ușa încuiată. Snow nu-i permite niciodată lui Kelvin să-i vadă vizitatorul, care, totuși, pare să plutească mereu în apropiere.
Primul răspuns al lui Kelvin referitor la aceste apariții este să presupună că și-a pierdut mințile, dar, atunci când compară ceea ce a observat cu datele computerului de laborator constată, oarecum spre consternarea sa, că este complet sănătos. În acest moment Rheya, soția lui Kelvin, care s-a sinucis cu zece ani înainte, atunci când a abandonat-o, apare în camera lui, sau, cel puțin așa se pare. De fapt, vizitatorul nu este Rheya, deși ea crede în mod evident că este. Răspunsul lui Kelvin este să o păcălească să se îmbarce într-o navetă spațială, pe care o lansează pe orbită. Aceasta este doar o soluție temporară; apare o a doua „Rheya”. Când este închisă într-o cameră, ea își croiește drum. Aparent, „creaturile Phi” create de ocean trebuie să însoțească în mod constant gazdele lor. Rănile pe Rheya care le suferă în evadarea din cameră se vindecă aproape imediat, iar când Kelvin îi testează sângele, descoperă că oceanul i-a creat corpul nu din atomi, ci din particule subatomice.
Kelvin nu-și face iluzii că această Rheya este femeia reală pe care a cunoscut-o cândva, dar devotamentul ei față de el este atât de mare, încât este hotărât să o salveze, chiar dacă bănuiește că toate creaturile Phi nu pot supraviețui nicăieri decât pe Solaris. Cu toate acestea, Snow și Sartorius dezvoltă un plan pentru distrugerea vizitatorilor. Din moment ce sunt emanate de gândurile inconștiente ale unui om în timpul somnului, ele ar putea să dispară dacă o encefalogramă a minții persoanei (gândurile sale conștiente) ar fi proiectată în ocean. Kelvin este de acord să-i lase să-i folosească encefalograma în acest scop.
Rheya ascultă o casetă în care Gibarian, înainte de a muri, își explică teoriile despre vizitatori. În disperare, ea încearcă să se sinucidă, consumând oxigen lichid, dar se recuperează imediat. Ea și Kelvin știu amândoi că ea nu este Rheya, dar Kelvin îi spune o minciună ce dovedește că o iubește: că ea este de fapt om. El este hotărât să rămână cu ea pe Solaris pentru tot restul vieții lui.
Când Rheya îi cere lui Snow să confirme adevărul a ceea ce i-a spus Kelvin și nu o face, ea îl convinge să o distrugă prin intermediul „destabilizatorului” pe care el și Sartorius l-au perfecționat. În tristețea sa legată de pierderea Rheyei, Kelvin îi cere lui Snow să i se alăture într-o recomandare adresată consiliului celor patru puteri de pe Pământ pentru distrugerea totală a oceanului. Snow refuză; el încă mai vrea să atingă marele scop al explorării umane a spațiului – contactul cu o inteligență extraterestră, un proces înțeles în roman drept ceva asemănător revelației divine.
În cele din urmă, Kelvin părăsește stația pentru a pune piciorul pe un fel de plajă, o bucată de „pământ” creată de ocean, pentru că vrea să ia contact direct cu creatura unică din Solaris. Când își ține mâna în față unui val, „apa” îi învăluie mâna, dar nu o atinge. Este un moment disperat pentru Kelvin, pentru că el înțelege acum că orice contact cu mintea oceanului este imposibil și pentru că este sigur că Rheya nu se va întoarce. În ciuda deziluziei sale, el intenționează să rămână pe Solaris, sperând doar că își poate păstra credința „că timpul miracolelor crude nu a trecut”.
„Solaris” – semnificații
Începutul celui mai cunoscut roman al lui Lem, „Solaris”, ilustrează capacitatea sa, care amintește de cea a lui Arthur C. Clarke, de a crea relatări credibile despre tehnologia futuristă, dar preocupările centrale ale cărții sunt mai degrabă psihologice și teologice decât tehnologice. Romanul începe cu o descriere meticuloasă a zborului navetei aventurierului cosmic Kris Kelvin de pe nava stelară Prometheus la o stație de cercetare de pe planeta Solaris. Veridicitatea științifică a acestei scene introductive este urmată de o poveste misterioasă, pe alocuri terifiantă, despre vinovăție și iubire, prin intermediul căreia Lem examinează întrebări profunde referitoare la identitate, comunicare, gândire creatoare și putere divină.
Premisa narațiunii este că mai multe generații de oameni de știință și teoreticieni au încercat, fără succes, să înțeleagă și să ia contact cu forma de viață oceanică atotputernică care înconjoară planeta Solaris, un efort care continuă și în prezentul narativ. În trecut, o mare parte din cercetare, pe care Lem o descrie folosind o digresiune elaborată, a implicat catalogarea structurilor arhitectonice complexe de pe suprafața planetei și încercarea de a ghici ce procese de gândire s-ar putea afla în spatele aspectului, evoluției și dispariției lor. Aceste speculații sunt un vehicul ce transmite propriile meditații ale lui Lem asupra naturii gândirii creatoare. Ele variază de la a atribui o simplă origine mecanică acestor structuri până la a le vedea ca pe ceva asemănător cu concepte filozofice aparținându-i lui Aristotel.
În prezentul narativ, o echipă de oameni de știință a bombardat porțiuni ale entității oceanice cu raze X de mare energie, în speranța de a provoca un răspuns. În mod ironic, rezultatul este că oamenii de știință înșiși sunt supuși unor experimente de către de inteligența pe care încearcă să o înțeleagă. Se dezvăluie, astfel, limitele capacității lor de a înțelege și de a comunica cu propria lor specie. Gibarian, Snow și Sartorius, autorii experimentelor, sunt fiecare vizitați de replici ale unor oameni față de care au avut sentimente puternice în trecut, Astfel, fiecare dintre cercetători este adus într-o stare paroxistică în timp ce încearcă să înțeleagă ce este vizitatorul său și cum să se comporte față de acesta. Până la sosirea lui Kris Kelvin, Gibarian s-a sinucis deja, iar Snow și Sartorius se comportă bizar. Rheya, vizitatorul lui Kelvin, este o replică aproape perfectă a frumoasei tinere pe care a determinat-o să se sinucidă cu zece ani în urmă. Prin prezența ei, personajul trebuie să învețe să facă față unei probleme științifico-fantastice comune, mai exact cum să tratezi un om artificial. În același timp, personajul este obligat să încerce să înțeleagă (într-o problematică originală aparținându-i lui Lem) cum ar trebui ca relația sa cu replica să fie influențată de ceea ce s-a întâmplat în trecut. La început, el o tratează pe noua Rheya ca pe un monstru de care trebuie să scape, dar, treptat, îi acceptă individualitatea și refuză să o abandoneze sau să o distrugă, în ciuda faptului că trebuie să rămână pe planetă pentru a-i asigura existența continuă. Deși o vede ca pe o ființă separată de femeia pe care a nedreptățit-o cândva, iubind-o și protejând-o, găsește o modalitate de a-și anula vinovăția din trecut, iar ea, la rândul ei, îl eliberează, acceptând să fie anihilată de către ceilalți oameni de știință.
Până la sfârșitul romanului, inteligența planetară, care l-a pus pe Kelvin în contact cu propria umanitate, însă cu prețul unui chin teribil pentru el și pentru ceilalți, rămâne la fel de departe de contactul direct. Experiențele de pe Solaris îi sugerează lui Kelvin o paradigmă a divinității, care rezolvă problema prezenței răului în lume fără a atribui crearea răului unei alegeri conștiente a prezenței divine. Poate că divinitatea, ca și entitatea oceanică, este „limitată în omnisciența și puterea sa, incapabilă să prevadă consecințele actelor sale și să creeze lucruri care duc la teroare”. Aici, ca și în alte părți ale operei lui Lem, aceste sugestii nu sunt nici afirmate, nici negate, ci pur și simplu lăsate ca posibilități.
„Solaris” – filosofia
Povestea lui Lem este duală. Pe de o parte, ea are în vedere relația dintre Kelvin și vizitatorul său. În același timp, în roman sunt prezentate numeroase implicații filosofice ale încercării de a intra în contact cu mintea oceanului. Teza lui Lem este că toate încercările de a defini realitatea, pe pământ sau în spațiu, sunt inevitabil antropocentrice. Un autor al uneia dintre cărțile de studii solariene susține că toate realizările științifice dezvăluie proiecția definițiilor antropomorfe asupra întregii realități. Ca urmare, contactul autentic dintre oameni și o inteligență sau civilizație neumană este, prin definiție, imposibil. Snow îi spune lui Kelvin că toată călătoria în spațiu nu este altceva decât încercarea de a defini întregul cosmos în termenii Pământului: „Căutăm doar Omul…. Nu știm ce să facem cu alte lumi. O singură lume, a noastră, ne este de ajuns; dar nu o putem accepta pentru ceea ce este.”
Această idee este repetată într-un pasaj care se referă la implicațiile cosmice ale tezei lui Lem referitoare la relația dintre Kelvin și „Rheya”: „Omul a ieșit să exploreze alte lumi și alte civilizații fără să-și fi explorat propriul labirint de pasaje întunecate și camere secrete și fără a găsi ceea ce se află în spatele ușilor pe care el însuși le-a sigilat”. Cu alte cuvinte, în același timp în care ființele umane impun definiții umane universului, ele uită să țină cont de propria lor natură umană. Astfel, ei nu reușesc să înțeleagă nici universul din afară, nici universul interior.
Prin urmare, tema romanului lui Lem, în ciuda faptului că el condamnă umanitatea pentru acest dublu eșec, este categoric umanistă. Faptul că omul e capabil doar de o cunoaștere limitată nu înseamnă că oamenii nu ar trebui să folosească această cunoaștere pentru a explora condiția umană de aici de pe pământ, atât lumea interioară a minții și a emoțiilor, cât și lumea morală externă a relațiilor sociale și personale.
În cele din urmă, romanul sugerează o implicație teologică a întâlnirii umane cu Solaris. Kelvin definește pentru Snow un zeu imperfect și chiar bolnav, un zeu a cărui putere și cunoaștere sunt limitate și care creează astfel groază: un zeu, ca și oceanul, care pur și simplu există. Pentru Kelvin, acest lucru ar explica incapacitatea de a intra în contact cu oceanul. Din această perspectivă, crearea vizitatorilor de către acest zeu nu e nici benignă, nici rea. Această noțiune susține, de asemenea, teza lui Lem potrivit căreia dobândirea cunoștințelor umane duce inevitabil la tragedie. Dacă zeul cosmosului este ca oceanul, atunci încercarea de a intra în contact cu el este sortită și supusă experienței „miracolelor sale crude”. Singurul efort adecvat este explorarea psihologiei umane, îmbunătățirea relațiilor dintre indivizi și societăți și menținerea unei vieți sănătoase pe Pământ.
„Solaris” – science fiction New Wave
În multe privințe, „Solaris” este un anti-roman. Personajul său principal, Kris Kelvin, este uneori stoic, uneori rece și distant. El reprezintă mai degrabă un anti-erou decât un protagonist tipic. La fel ca în multe romane science-fiction din acea epocă, în centrul poveștii stă un concept narativ puternic: confruntarea sau contactul cu o inteligență extraterestră. Dar, acolo unde alte romane ar putea reda ideea unui ocean viu, conștient, cu efect distructiv, Lem contrazice așteptările. În locul unui final convențional, satisfăcător din punct de vedere epic, cititorul rămâne cu un anti-climax și anti-rezoluție.
„Solaris” reprezintă chintesența mișcării New Wave a science fiction-ului, contrastând, în același timp cu epoca de aur colorată și optimistă care a precedat această mișcare. New Wave (noul val) science-fiction a contestat vechile norme și a îmbrățișat diversitatea, inclusiv diversitatea conceptuală. Spre deosebire de poveștile pe alocuri naive dintr-un trecut fericit, narațiuni ce erau adesea generate de cererea cu ritm rapid din mediul cinematografic, New Wave a redefinit genul prin subminarea vechilor convenții. Spre deosebire de povestirile tradiționale, care plasează oamenii de știință pe un piedestal și amintesc realizările și posibilitățile de explorare și experimentare științifică, romanul lui Lem este sceptic cu privire la capacitatea științei de a debloca misterele universului. Pe măsură ce cititorul explorează Solaris, urmărind, alături de personajul principal, expedițiile anterioare de pe planeta neobișnuită, tensiunea derivă din negarea activă, frustrare și confuzie, mai degrabă decât dintr-o forță exterioară antagonică.
Solaris scapă încercărilor noastre de a defini realitățile înconjurătoare și nu se lasă înțeleasă. Este o planetă, dar, în același timp, e o formă de viață extraterestră, o ființă ce gândește. Este, totodată, o metaforă pentru necunoscut. Însuși procesul de a-i atribui un nume sau de a încerca să o definim în funcție de diferite clasificări și atribute eclipsează efortul de a percepe această prezență în forma sa cea mai adevărată. Înainte ca primii cercetători ai planetei să înțeleagă ce este Solaris, ei comit deja erori în ipotezele lor, oricât de bine intenționate ar fi fost. Solaris există ca un puzzle imposibil de rezolvat, pentru că premisele folosite de oamenii de știință pentru încercarea de înțelegere sunt eronate. Imposibilitatea cunoașterii și înțelegerii planetei generează pentru personaje (și pentru cititori) un sentiment inconfortabil. Dar Solaris nu există pentru a-și dezvălui misterele în fața oamenilor sau pentru a le servi capriciile. Solaris pur și simplu există. De aceea, absența unui mesaj clar al romanului, după atâtea convenții de povestire orientate spre viitor, centrate pe om, generează mai multă confuzie pentru cititori.
În ciuda trecutului științific al autorului, reprezentarea procesului științific aplicată la ceva atât de străin ca planeta Solaris este impregnată de un sentiment de cinism. Unii autori de science fiction tind să folosească termenii științifici ca pe niște cuvinte-cheie pentru a ajuta la evocarea unei atmosfere rarefiate de experimentare high-tech (de exemplu, „ion”, „nano” și „cuantic”). Termenii sunt uneori folosiți în contextul adecvat sau sunt corecți din punct de vedere tehnic, dar sunt, în esență, un instrument pentru autorii SF care încearcă să angajeze un public potențial avizat. Această utilizare a jargonului științific servește atât ca amprentă stilistică, cât și ca formă de manifestare a genului SF, iar Lem reușește să redea perfect ambele aspecte. În „Solaris”, Kris Kelvin folosește un microscop cu particule neutrino pentru a studia o probă fizică. „Particulele neutrino” au intrat pentru prima dată în vocabularul științific la începutul anilor 1930 și au fost detectate pentru prima dată abia în 1956, astfel încât utilizarea termenului în funcționează atât din punct de vedere științific, cât și ca jargon high-tech la modă. Particulele neutrino rămân un subiect popular atât în știință, cât și în science fiction, deoarece, de-a lungul timpului, știința a descoperit mai multe despre particule și modul în care ele funcționează. În lumea romanului, utilizarea termenului are sens atât logic, cât și dramatic, pentru că face apel la cele mai recente noțiuni științifice contemporane autorului.
Pe de altă parte, romanul ilustrează un concept de ființă atât de diferit de tot ceea ce îi este cunoscut omului, încât nici cele mai avansate noțiuni științifice nu pot descrie funcționarea ei. Astfel, cercetătorii solarieni par simpli diletanți în teoriile lor referitoare la planetă. Ei pot doar să înregistreze fenomene misterioase, strângând un noian de informații, care nu reușesc să rezolve sau să facă lumină asupra misterelor perene ale lui Solaris. Masa, greutatea sau dimensiunea nu pot transmite nimic despre moralitate, etică sau despre însăși condiția umană, dincolo de moleculele din care suntem alcătuiți. Până la urmă, ceea ce transmite romanul transcende ceea ce poate fi înregistrat prin notație și concept științific și intră într-o zonă mai profundă, a esenței umanității, a binelui și a răului.
„Solaris” reușește să își transforme în mod eficient cititorii în solariști. La fel ca cercetătorii fictivi din roman, suntem expuși unei experiențe greu de redat sau descris. Romanul este, pe alocuri, straniu, neliniștitor și frustrant. Asemenea cercetătorilor din roman, rămânem, după lectura cărții, cu întrebări despre solaris-ul nostru personal. Romanul pune sub semnul întrebării în ce măsură se pot înțelege indivizii unul pe altul sau pe ei înșiși și posibilitatea înțelegerii adevărate. De asemenea, natura inteligenței este o altă dilemă ascunsă adânc în mesajul romanului. Are cunoașterea în sine valoare sau este doar o modalitate de realizare a unui alt scop? La fel ca protagonistul, putem cataloga, diseca, și studia lumea fictivă de pe Solaris prin prisma unor mici părți, ce ar putea părea mai ușor de înțeles. Sau, putem să renunțăm la analiza detaliilor și, acceptând inefabilul, să ne bucurăm de ceea ce se petrece fără a căuta un sens ascuns al lucrurilor.
