Forme ale căutării de sine în lirica lui Blaga : un studiu comparativ

Abstract: This paper aims to offer a comparative perspective upon Blaga’s lyrical work, with focus on the depiction of introspection and soul-searching. During his lyrical creation, we can observe an evolution of ways of soul searching which the lyrical voice experiences. We remark on the fact that silence is a space of self-searching and a fusion with oneself. Blaga’s poetic voice sees his soul as a mirror, which reflects the rest of the world; this emphasizes that the world belongs to his own, interior universe. Blaga sings the entire world through art, in his way of seeing and feeling, thus, goes deeply into his own labirint of sentiments. Moreover, the poet does not give up in the process of finding himself, even after he passes into non-existence. The creator locates his heart into its personal universe, a horizon of mystery and revelation. Blaga’s model is retrieved in Doinaș’s lyrical work, whose poetic voice is also looking for truth about himself.

Keywords: introspection, self-questioning, soul searching, Blaga, Doinaș

 

Demersul creator blagian, precum menționa Ion Pop, se definește ca o „eternă căutare a originarului” (245), ca o perpetuă întoarcere la matricea inițială și înfrigurată sete de a cuprinde totalitatea și în formula poeziei. Ceea ce putem constata, analizând lirica lui Blaga, este că scriitura sa se transformă într-o realitate ambiguă, fiind o confruntare între suflet și exterioritate, dar și o luptă cu sine însuși în încercarea de a coborî spre adâncul propriei rețele a resorturilor intime. Această dorință de a pătrunde în labirintul interior se manifestă la Blaga prin diferite forme, care se transformă în niște „unelte” literare în încercarea de a se „reconstrui” pe sine. În cele ce urmează, vom încerca să urmărim „treptele” pe care le parcurge eul blagian spre a se regăsi în acest proces de autoscopie, începând cu descoperirea, în tăcere, a ceea ce-l înconjoară, continuând cu un proces de reîntoarcere la sine, de parcă s-ar privi într-o oglindă și, nu în cele din urmă, observând o prelungire a acestei căutări care va persista și după trecerea în „somnul lumii” (Biografie). De asemenea, în analiza noastră vom recurge și la o perspectivă comparatistă, descoperind câteva afinități între lirica lui Blaga și cea concepută de alți poeți ai secolului XX, îndeosebi cea a lui Ștefan Augustin Doinaș. În opera ultimului vom observa, precum menționează George Neagoe, acele „frământări provocate de imposibilitatea de a cuprinde toate cunoștințele din lume.” (37), neliniști care se transpun, la fel ca la Blaga, într-o perpetuă căutare a adevărului despre sine și despre exterioritate.

Căutarea este definită inițial asemenea „unei identificări visate cu fundamentele tuturor lucrurilor” (Pop 245), ca o percepție plenară a universului: „Umblu-n neștire pe potecă./ Prin vale caut muguri, semne.” (Sălcii plângătoare)[i]. Semnele, miracolele, mirajele conturate de lumea exterioară sunt cele din care eul va încerca să se hrănească și în Autoportret: „El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ își bea frumusețea și neființa.”. Așa cum menționează Eugen Todoran, neființa nu este aici înțeleasă ca anulare a eului, ci ca latență ce permite tocmai reconstituirea zărilor ființei (Todoran 1 204) care se regăsește în unitatea universului. O repetiție similară, din punctul de vedere al construcției, este prezentă și în Lumina de ieri. Incertitudinea eului este reluată la începutul fiecărei terține, „Caut, nu știu ce caut.”, iar refrenul primește multiple răspunsuri: „Caut/ un cer trecut, ajunul apus.”, „Caut/ aurore ce-au fost”, „Caut/ o oră mare rămasă în mine fără făptură”, „caut/ lumina stinsă pe care-o tot laud”. Acestea marchează atât temporalitatea pierdută (la fel ca în Leagănul – „mă căutam în leagănul bătrân”), cât și necesitatea interiorizării și a afundării în propriul abis („oră mare rămasă în mine”) care permite exteriorizarea („lauda”), deoarece „Pentru Lucian Blaga poezia este una din formele «creaţiei», prin care omul reface din interior o căutare fără obiect «real» transcendent, ca revelaţie a «misterului», în «ascunderea» absolutului.” (Todoran 1 46).

O astfel de intenție reflexivă este augmentată în Inscripție, în care drumul, sublimare a căutării, nu mai este orientat către exterioritate: „drumurile”, „cuvintele”, „luptele”, „sămânța”, „moartea” rămân latente în interiorul eului devenit portavoce a umanității. Este aici o întoarcere către sine („rămân în noi”) care echivalează cu închiderea virtualităților, iar inefabilul nu poate fi exprimat decât prin actul poetic („Și pretutindeni prin toate/ își pune temei poezia.” – în timp ce verbele expresiei de sine rămân la formă negativă: „nu umblăm”, „nu rostim”, „n-o dăruim” etc.).

Similar, în poemul Biografie din volumul Lauda somnului, poetul se vede mut în ipostaza de creator, trecându-și „steaua ca o povară”. Textul apare ca o destăinuire, în care „tăcerea” își spune „cuvântul”, în mod paradoxal. Aceasta nu reprezintă doar o formă de resemnare cu propriul destin de creator, pe care poetul îl consideră unul dificil, ci și un mod de adâncire în propriile gânduri, de reîntoarcere la începuturi, la spațiul-matrice. Coroborând și cu relatarea din Hronicul și cântecul vârstelor („Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, 11), se pare că muțenia la Blaga simbolizează un spațiu propice pentru regăsirea liniștii interioare ori, dimpotrivă, apare ca un catalizator al unor trăiri sfâșietoare. Versurile „Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveștile sângelui uitat de mult” (Biografie) confirmă ideea că liniștea îi e prielnică pentru contopirea cu strămoșii, cu istoria semenilor și, fără îndoială, cu el – cel din trecut. Din Biografie remarcăm că eul blagian tace și analizează („Străin zâmbind, vrăjit suind”), greșește („Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind”) și continuă să spere („De vânturi și isprăvi visate îmi sunt ochii plini”); scrie și simte tulburare sufletească („Binecuvânt pânea și luna./ Ziua trăiesc împrăștiat cu furtuna.”), toate acestea constituind niște dovezi elocvente ale zbuciumului interior ivit în procesul de căutare.

În timp ce eul creator blagian își consumă sufletul în tăcerea lui, în poezia Amintirea poetului de Ștefan Augustin Doinaș muțenia are o altă semnificație, și anume moartea creatorului, a cărui tăcere „sub asfalt” se transformă-ntr-un cântec în afară: „[…] și numai când, jos,/ o mare iubire-și asumă tăcerea,/ se naște un cântec aici.”[ii]. Astfel, poezia valoroasă îi asigură poetului veșnicia, pentru că rămâne a fi cântată de către cititori: „Muțenia lui ne-nflorește pe limbă”. Totuși, în poezia Prizonierul îl putem vedea pe Doinaș aplicând modelul blagian, întrucât întrezărim același proces de autoscopie, poetul văzându-și lumea interioară în oglindă. Metafora poetului ca prizonier este tocmai o expresie a tumultului interior atât de profund, încât ponderea acestei agitații lăuntrice devine incomparabilă cu cea a lumii exterioare: „Dar spațiul vast nu-l ispitește./ O altă zare, părintește,/ în sine însuși l-a închis./ Și-ncearcă-un fel de amețeală,/ când ochiu-ntors cu vinețeală/ i-arată propriul său abis.”. Astfel, observăm aceeași adâncire „blagiană” în trăirile intrinsece, odată cu descoperirea universului exterior și încercarea de a-l transpune în scriitură.

În această ordine de idei, însuși Doinaș în poezia Remember remarcă faptul că tăcerea la Blaga este spațiul creației sale, orizontul în care au loc luptele lăuntrice și căutarea adevăratului său eu: „Ca lebăda pe iezerele clare,/ am cunoscut prin Blaga unda-n care/ s-ascunde tâlcul marilor tăceri.”. Apoi, în scrierile sale, Eseuri, Doinaș descrie poziția lui Blaga față de cuvânt, care, „ca și fapta, limitează și condamnă” (115), lexemul, limitator în spațiu și timp, fiind de prisos pentru eul blagian atunci când acesta este pus în ipostaza să scrie, să construiască imaginea lumii prin poezie, „să se ridice deasupra contingentului” (Ibidem 116).

Rămânând în același spațiu al tăcerii, în poezia lui Tudor Arghezi, de pildă, în Descântec, liniștea este, dimpotrivă, o expresie a neantului și, contrar spiritului blagian, simbolizează lipsa inspirației, absența actului de creație. Astfel, distrugerea tăcerii ar reprezinta singura modalitate de a-i permite poeziei să „vorbească”, eul poetic adresându-se stelei, adică luminii, artei: „Stea, nu poți tu intra-n veriga lui/ Și lacătul tăcerii să-l descui?”.

Dacă textul arghezian are ca punct de inflexiune tocmai încercarea de a lumina „bezna” interioară, se pare că la Blaga căutarea de sine se realizează dinspre interior spre exterior, și nu invers, întrucât cunoașterea începe cu propriile trăiri: „din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare” (Biografie). Această idee este conturată și-n Oglinda din adânc („Când mă privesc într-o fântână/ ghicesc în fața mea bătrână/ cum ceruri și pământ se-ngână.”), relevându-se faptul că sufletul e precum o oglindă în care putem vedea exterioritatea, că interioritatea dezvăluie lumea din afară, iar descoperirea a ceea ce ne înconjoară este imposibilă fără coborârea în sine, în primă fază. Ideea respectivă e subliniată și de Eugen Todoran în Mitul poetic, aducând în discuție o aserțiune poate mai degrabă specifică esteticii romantice: „un lucru ciudat, numai dinăuntrul sinelui trebuie privit înafară. Adînca oglindă întunecată este în adîncul omului. În noi aplecîndu-ne peste această fîntînă, noi vom observa în ea o distanţă de abis, într-un cer strîmt lumea imensă.” (Hugo apud Todoran 2 50), ceea ce denotă că toată lumea, de fapt, e cuprinsă în infinitudinea universului lăuntric, care prinde contur prin ochii celui ce-l vede.

În timp ce Blaga își extinde orizontul liric până-n in-finitudinea universului, Alexandru Philippide subliniază în poezia Schiță pentru un autoportret că demersul este unul ciclic: „Lumea începe și sfârșește-n mine.”, întrucât pentru eul poetic tot ce a fost și ce va urma, de fapt, nu există („Și pentru mine tot ce nu-i prezent – e moarte.”). El își trăiește destinul în tumultul de azi, fiind resemnat cu ceea ce i-a fost predestinat și cunoscându-și propriile hotare („Hotarele mele sunt: cel care-am fost/ Și cel ce voi fi – hotare pustii.”). Blaga își creează un orizont misterios dincolo de sine, însă Philippide își construiește o lume proprie în sine („Mi-i inima la adăpost/ Ca un culbec în fundul unei grădini pustii.”) și nu se simte nicidecum singur („Singur? Ce vorbă lipsită de-nțeles!”). Observăm că, spre deosebire de Blaga, Philippide nu visează și se adâncește în propriile simțiri, în „subteranele” inimii sale; mai mult decât atât, apare într-o ipostază aproape categorică: dacă s-ar fi născut din nou, ar fi vrut să fie pământ („Dac-aș fi vrut (pe vremea când visam)/ Să fi fost altfel decât sunt,/ Aș fi vrut să mă fi născut pământ.”). Astfel, se pare că Philippide își pierde „deprinderea” de a visa, ceea ce-l face să trăiască într-un spațiu închis al sufletului său, „ca o pădure-n mii de frunze”, iar pentru Blaga visul rămâne a fi o condiție primordială în drumul căutării de sine; visul e cel care-l inspiră și care-i permite să vrea să cunoască însăși nemărginirea.

De la tăcerea unificatoare ce poate exprima dorul ca „trăire intens concentrată în sine” (Indrieș 139), precum în Poeții („Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor.”), expansiunea sinelui literar la Blaga se poate constitui într-o sinteză a orfismului. Astfel, o altă formă de căutare a sinelui dominantă în opera blagiană este cântecul. A cânta lumea prin artă înseamnă pentru Blaga a o cerceta pentru a o transpune în versuri și, în mod direct, a se cunoaște totodată pe sine. În poezia Liniște din volumul Poemele luminii eul se află inițial într-o stare de nedumerire: „În piept/ mi s-a trezit un glas străin/ și-un cântec cântă-n mine-un dor/ ce nu-i al meu”; iar această descumpănire se întețește spre final: „O, cine știe – suflete,-n ce piept îți vei cânta/ și tu odată peste veacuri/ pe coarde dulci de liniște,/ pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat/ și frânta bucurie de viață? Cine știe?/ Cine știe?”. Aici „identitatea devine loc (circumstanță) a «faptei» alterității” (Indrieș 138), este o „identitate-receptacol” (Ibidem) ce necesită mereu raportarea la celălalt, la fel ca în Linia (volumul Corăbii cu cenușă): „Linia vieții mele,/ printre morminte șerpuind,/ mi-o dibuiesc, mi-o tălmăcesc/ pe jos – din flor, pe sus – din stele.”. Dimensiunea participativă este subliniată și în alte texte: „Unde un cântec este, e și pierdere,/ zeiască dulce pierdere de sine./ Dar cel ce-ascultă dobândește viu contur,/ În armoniile treptat depline/ un templu, un menhir sau crin devine.” (Unde un cântec este). Aici, un „cântec infinit” devine „subtilă investigație a conștiinței proprii, confruntată cu singularul ei destin” (Livadă 67). Este și o dialectică a pierderii și regăsirii, a dorului de propria ființă: „Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului” (Aforisme 225). Dimensiunea orfică a textelor blagiene a fost intens discutată, Nicolae Balotă fiind cel care observă capacitatea vocii blagiene de a „transmuta” totul în cântare (Arte poetice 36), pentru că „Descoperindu-se pe sine drept cel care caută, Blaga cel mut nu se condamnă la limbajul necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de dincolo a frumuseţii” (Euphorion 299).

În acest sens, constatăm că se produce chiar o dilatare a sinelui, întrucât eul se preocupă de existența sa și de destinul creator chiar și după trecerea în „somnul lumii” (Biografie), accentuându-se o continuitate a procesului de autodescoperire, o „mută, seculară căutare” (Autoportret). Similar, în finalul textului amintit anterior, Schiță pentru un autoportret, de Alexandru Philippide, întrezărim o fărâmă de visare: „Sau poate… aș fi vrut să mă fi născut soare”, ceea ce evidențiază ideea că într-un dincolo de limbaj, într-o lume de dincolo, regăsirea ar putea prinde contur, însă totul rămâne întotdeauna învăluit într-un „tăcut” mister.

În opera blagiană Mi-aștept amurgul vedem ipostaza poetului parcă așteptând trecerea în „neființă”, în care, de fapt, speră să nu-și piardă ființa, ci să-și găsească lumina pe care o caută neîncetat („Mi-aștept amurgul, noaptea și durerea/ Și să răsară-n mine stelele”). Căutarea de sine devine transcendentă, trece dincolo de orizont, astfel încât eul poetic ajunge să se regăsească în unitatea universului sau, cel puțin, speră să se identifice în acel spațiu infinit. Aspirația către împlinirea în spațiul nelimitat e conturată și de Doinaș în opera Visez mereu („Cu lumea aruncată peste umăr,/ platonicului cer supra-ceresc/ să-i caut poarta […]”), ceea ce reliefează ideea că, de fapt, căutarea de sine nu are un final și că ea poate continua la nesfârșit. Nu știm dacă această amplificare a eului cunoaște limite și, cu toate acestea, Blaga e în căutare „de totdeauna,/ și până la cele din urmă hotare” (Autoportret), de parcă, în speranța de a se identifica, își imaginează el singur niște limite, care-i mențin viu focul dorinței de cunoaștere: „Lumi latente. Când porți în tine o lume întreagă, cel mai neînsemnat impuls din lumea din afară, o nimica toată, ajunge să scoată din tine această lume și să te pună pe tine în mijlocul ei.” (Aforisme 54).

Astfel, căutarea de sine devine pentru Blaga o sursă vitală de motivație, transformându-se într-un scop al existenței sale. Această idee este conturată și-n opera Vreau să joc, în care putem sesiza dorința frenetică a eului blagian de a se vedea pe el – cel adevărat și, în cele din urmă, fericit („să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer,/ și cer sub mine”). Se pare că năzuința de a-și cunoaște propriul suflet vine, indirect, dintr-o curată intenție de a fi fericit. Blaga își vede împlinirea prin artă, care ar trebui să fie o reflecție a sinelui, a întregului proces de revenire la sine. Astfel, poetul simte nevoia de a se autodefini (ceea ce-l va face fericit), motiv pentru care își poartă resemnat inima în afară de sine, întrucât numai așa ar putea să afle adevărul despre el însuși și despre lume, deși nu are siguranța că va reuși să pătrundă în misterul universului. Putem spune că tocmai această neștiință îl menține în starea de sete de „sine” și, odată cu încercarea de a pătrunde în tainele cerului, eul poetic își construiește un orizont propriu, producându-se o expansiune a sinelui, astfel încât demersul este dublu. Blaga își situează inima într-un dincolo de limbaj, într-o lume de dincolo, precum menționa Eugen Todoran, într-un „propriu numai lui, numit de filozof «orizontul misterului și al revelării»” (Todoran 2 164). Astfel, se pare că, în realitate, odată cu adâncirea în procesul de explorare a resorturilor interioare, Blaga își dă seama de adevărata imensitate a misterului, pe care va încerca să-l descifreze la nesfârșit.

Bibliografie:

Balotă, Nicolae. Arte poetice ale secolului XX. București: Minerva, 1976. Print.

Balotă, Nicolae. Euphorion. București: E.P.L., 1969. Print.

Blaga, Lucian. Aforisme. Text stabilit și îngrijit de Monica Manu. București: Humanitas, 2008. Print.

Blaga, Lucian. Hronicul și cântecul vârstelor. București: Humanitas, 2012. Print.

Blaga, Lucian. Opera poetică. Cuvânt înainte de Eugen Simion, Prefață de George Gană, Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga. București: Humanitas, 1995. Print.

Doinaș, Ștefan Aug. Opere. București: Național, 2000. Print.

Doinaș, Ștefan Augustin. Eseuri. București: Editura Eminescu, 1996. Print.

Indrieș, Alexandra. Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga. București: Minerva, 1981. Print.

Livadă, Melania. Inițiere în poezia lui Lucian Blaga. București: Cartea Românească, 1974. Print.

Neagoe, George. Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș. București: Cartea Românească, 2013. Print.

Pop, Ion. Lucian Blaga – universul liric. București: Cartea Românească, 1981. Print.

Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic 1. Timișoara: Editura Facla, 1981. Print.

Todoran, Eugen. Lucian Blaga. Mitul poetic 2. Timișoara: Editura Facla, 1983. Print.

[i] Pentru citatele din opera poetică blagiană, am utilizat, pe tot parcursul lucrării, extrase din Lucian Blaga, Opera poetică, Cuvânt înainte de Eugen Simion, Prefață de George Gană, Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga, București, Editura Humanitas, 1995.

[ii] Pentru citatele din opera lui Ștefan Aug. Doinaș, am utilizat, pe tot parcursul lucrării, extrase din Ștefan Aug. Doinaș, Opere, București, Editura Național, 2000.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *