Fragment din intervenția din cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, 13-14 mai 2022

/…/ Dacă nu mă-nșel, Virgil Nemoianu a vorbit cel dintîi despre religiozitatea lui Doinaș, punînd „convertirea” acestuia pe seama persuasiunii depuse de Irinel Liciu. Cu toată greutatea pe care o au întotdeauna spusele lui Virgil Nemoianu, atunci cînd i-am citit studiul – și chiar și după ce l-am citit – n-am fost prea convins că Doinaș e un poet religios – în sensul de credincios. Teme religioase erau multe în poezia lui Doinaș – poate poetul cu cea mai cuprinzătoare gamă tematică/problematică -, dar ele aveau un curs exegetic, fără participarea nici unei fervori personale. Volumul de Psalmi din 1997 m-a surprins cu această prejudecată devenită ca definitivă și – cel puțin în parte – am renunțat la ea după ce-am citit Psaltirea lui Doinaș. Despre carte s-a spus imediat că e argheziană. În poezia noastră însă, orice poet religios este, prin definiție, arghezian. Și cei care au scris după el (mulți influențați evident) și cei care au scris înaintea. Dosoftei însuși a trebuit să scrie arghezian, așa că nici n-are rost să mai vorbim de cei care i-au urmat lui Arghezi. Nu e chiar de mirare. Vladimir Streinu a zis că Arghezi e poetul „cu cel mai caracterizat geniu creştin”, iar Pompiliu Constantinescu a zis ceva asemănător, că e cel mai calificat poet ortodox. Poezia religioasă e specia cea mai grea de scris, dar cu această dictatură lirică argheziană la noi ea a devenit și mai dificil de realizat. Asta poate și pentru că la Arghezi se află toate raporturile posibile cu Dumnezeu – de la blasfemia absolută, în care poetul refuză să mai poarte amprenta divină și să se considere și el „creat”, în care se leapădă de Dumnezeu, pînă la intimitatea cu El din „Vecernie” și multe altele. O intimitate dusă pînă la familiaritatea imediată, care pare a atenta la măreția divină. Și asta trecînd prin toată dialectica îndoielilor și a nesiguranței, prin fervoarea căutării… pînă la franciscanismul cel mai spontan și la imnificarea întregii creații, cu relevarea unui Dumnezeu care încă lucrează în atelier și smălțuiește și plăsmuiește în continuare. Nu prea rămăsese nici o nișă atitudinală prin care Arghezi să nu fi trecut și pe care să nu o fi marcat ca apropriată. E și firesc în aceste condiții ca unii poeți să fi căutat o cale de a ieși de sub fascinația și dominația argheziană. Și contemporanii lui Arghezi au făcut eforturi de a se disocia cît mai vizibil – mai toți gîndiriștii, de pildă -, dar viziunea lor e coerentă cu cea argheziană. În postbelic, Ioan Alexandru, bunăoară, a ales calea imnică, beatificînd întreaga creație (uneori riscant), dar e o atitudine care constituia și miezul poeticii lui Arghezi. Adrian Popescu, la rîndul lui, și-a asumat din pornire un fransciscanism liric – și el prezent la Arghezi. Dan Damaschin își asumă o reînsuflețire a dicțiunii profetice – și aici e mai vizibilă emanciparea de Arghezi. Nicolae Ionel, cu rozariile lui murmurate și iluminările extatice, tot pe o coardă argheziană insistă. În fine, nu vreau să mai pomenesc și de alții – de care acum nu-mi amintesc -, dar e evident că există un proiect comun al poeților creștini – acela de a nu mai fi arghezieni (sau cît mai puțin arghezieni). Și Doinaș mi se pare a intra în acest proiect. În primul rînd prin viziunea teologică a liricii sale, prin „teologia” din miezul poemelor. La Doinaș avem de-a face cu un Dumnezeu care îmbătrînește și căruia îi slăbesc puterile – și de aceea omul se simte dator să-i sară în ajutor, să preia lucrurile pe care El nu le mai poate face. E o viziune teologică asemănătoare cu cea a lui Michelangelo din Capela Sixtină, acolo unde Dumnezeu, dintr-un atlet debordînd de energie devine un bătrîn cînd ajunge să-l creeze pe Adam. E un fel subtil – și profund paradoxal – prin care Michelangelo introduce timpul (istoria) în componența eternității. E ceea ce face și Doinaș în Psaltirea lui. Dumnezeul lui Arghezi încă lucrează, al lui Doinaș e obosit, extenuat de propria creație. Misiunea lui e asumată acum de om – varianta lui Doinaș pentru „îndumnezeirea” omului, diferită de calea pe care o recomandă isihaștii și alți fervenți. Pe de altă parte, psalmii lui Doinaș sînt mai puțin cîntări de fervență cît, mai degrabă, cîntări exegetice, cu nerv eseistic. Asta face ca psaltirea lui să fie mai curînd una cu teme religioase, focalizate pe fervența psaltică, decît una propriu-zis cutremurată de preajma divină. La Arghezi transcendența într-adevăr coboară, se așează peste drum sau pătrunde pînă la tubercule; la Doinaș însă, omul vrea să se ridice. Mă rog, chiar o face, încercînd să se substituie lui Dumnezeu. Poeții au dreptul la erezie, mai ales dacă ajung acolo pe calea credinței.

Nu știu – ca să închei – dacă varianta lui Doinaș va slăbi imperialismul liric arghezian. Aș zice că nu. /…/

*Fragment din intervenția din cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, 13-14 mai 2022