Fragmente despre incertitudine, ficțiune și imaginal
Am întâlnit în ultima vreme, cu diverse prilejuri, abordări critice despre varii chestiuni literare, care foloseau, oarecum abuziv, cred, anumiți termeni, din domeniul literar, științific sau filosofic. Sau cel puțin neexplicați sau, și mai și, nelalocul lor cu nici un chip. Unul dintre cazuri este acela al folosirii, fără nici o explicație și astfel fără nici un sens, al termenului imaginal. Alt caz, acela al folosirii fără cap și coadă al unor termeni legați de ficțiune, mai concret, relația dintre realitate și ficțiune. Al treilea caz este acela al preluării, necritice, al unor termeni din domeniul fizicii moderne, alăturați, abuziv, unor realități critice literare și filosofice. Încerc aici să sintetizez câteva aspecte legate de acest subiect, pe scurt și fără pretenția de a vorbi de la înălțimea vreunei înalte catedre, ci de la nivelul unor pagini de mare interes în domeniu, sugerând astfel, mai ales unor tineri care se aruncă cu trupul și sufletul în hermeneutică, de a măsura mai înainte de zece ori până să taie o dată.
Referitor la imaginal (și comparativ cu imaginar și imaginație) prima idee ar fi aceea a existenţei în lume a mai multor „niveluri de realitate”, ca sens pragmatic dar şi ontologic.[1] Numai în domeniul social avem nivelul individual, nivelul comunităţilor geografice şi istorice, nivelul planetar, nivelul comunităţilor în cyber-spaţiul-timp şi nivelul cosmic.[2] Basarab Nicolescu defineşte imaginaţia ca „activitate psihică producătoare de imagini prin situarea într-un singur nivel de realitate”.[3] Ca atare, ea este ne-informată de existenţa celorlalte niveluri de realitate şi deci corespunde unei activităţi fantomatice şi tautologice (a se vedea şi „omul neuronal” al lui Jean Pierre Changeux[4]). Apoi, imaginarul este activitatea psihică producătoare de imagini prin traversarea a două sau mai multe niveluri de realitate. „În gândirea transdisciplinară”, scrie Nicolescu, „imaginarul apare deci ca un fald al Realităţii şi Realitatea ca un fald al Imaginarului. Din fald în fald, omul poetic a fost inventat […] Imaginarul transdisciplinar este un imaginar ale cărui imagini depăşesc tot ceea ce pot concepe organele noastre de simţ”[5]. În sfârşit, imaginalul (preluat din sufismul persan şi introdus în cultură de Henry Corbin[6]) ar desemna imaginarul adevărat, creator, vizionar, esenţial, fondator, deoarece fără viziune realul se dizolvă într-o înlănţuire nesfârşită de imagini voalate, deformate şi mutilate.[7] Teoria lui Corbin are multe în comun cu spaţiul psihic al lui Jung: pentru acesta şi pentru jungieni, întreaga activitate psihică, de la cea mai banală la cea mai misterioasă, derivă dintr-o structură arhetipală preexistentă, adică a-priorică, Jung descriind arhetipul ca un câmp informaţional în cadrul inconştientului colectiv, de tip non-personal şi preexistent.[8] Ca atare, arhetipurile nu pot fi niciodată cunoscute pe de-a-ntregul, ci doar sesizate prin în-carnarea lor în simboluri, imagini, situaţii, sincronicităţi, etc. Acestea seamănă foarte bine cu ceea ce Jean-Yves Leloup denumeşte regat imaginal, adică un spaţiu indermediar al imaginilor şi reprezentărilor care e real doar din punct de vedere ontologic, precum cuvintele cu sens şi precum intelectul, şi nu trebuie confundat cu ceea ce noi numim imaginar, care e un regat al fanteziei.[9]
Revenind la Henry Corbin şi la spaţiul său imaginal, să arătăm că, studiind Sufismul şi textele persane, savantul şi misticul francez a descoperit „existenţa” unui „spaţiu” deasupra conştiinţei noastre obişnuite şi tridimensionale: există un loc în imaginarul nostru în care lucrurile sunt „reale”, în sensul că acestea nu sunt „imaginate” de către cineva anume, fiind imagini care au un anume fel de integritate, sau o existenţă de sine stătătoare.[10] Astfel, imaginaţia apare ca având două aspecte: unul este acela fabricat intenţionat, celălalt, ni se prezintă ca intact, preexistent. Corbin foloseşte termenul de mundus imaginalis (lume imaginală) pentru a diferenţia între „imaginar” (ceva care este ireal sau fantezist) şi „imaginal” (ceva care, ontologic, este la fel de real ca lucrurile văzute şi simţite, sau precum cele cunoscute la modul intelectual).[11] Ceva „imaginar” este ceva „făcut”, „creat” şi vine din mintea noastră, iar „imaginal” este ceva care este „dat”, care vine „din altă lume”. În viziunea lui Corbin, ca şi în aceea a psihologiei arhetipale, imaginile care vin din mundus imaginalis reprezintă o realitate aflată într-o altă dimensiune decât dimensiunea sensibilă şi intelectuală care ne este atâta de familiară nouă, şi pe care am învăţat să o evaluăm, valorificăm şi respectăm.[12] Desigur, este dificil, în momentul de faţă, a percepe cu adevărat această lume dintr-o perspectivă raţionalistă, însă chiar ştiinţa contemporană începe a imagina constructe care ne pot transporta în alte dimensiuni ale fiinţei. Aceste dimensiuni pot fi experimentate în felurite moduri, cum ar fi visul sau meditaţia, sau atunci când suntem „mişcaţi” de o puternică imagine culturală, dintr-un film, o carte, etc. Aceste imagini „lucrează” în noi într-un mod inexplicabil şi misterios, fiind născătoare de puternice emoţii şi surprinzătoare sentimente. Altfel spus, pe urmele lui Corbin, este vorba despre gândurile inimii, inima fiind locaşul imaginaţiei, aceasta fiind adevărata voce a inimii. Cum se spune, vorbind din inimă, sau cum scrie John Keats, „Nu am alte certitudini decât sfintele emoţii ale inimii şi adevărul dat de imaginaţie”.
Aşa stând lucrurile, se pune o întrebare fundamentală: în contextul existenţei atât a fanteziei imaginare, cât şi a lumii imaginale, ce este literatura? Care este originea acesteia, este doar o ficţiune bazată pe simple „fantezii” ori „ficţiuni”, sau originea ei este de natură ontologică, imaginile cu care lucrează aceasta provenind şi din această altă dimensiune, cea a imaginalului, a „regatului” a-prioric, a datului arhetipal?
Şi Gilbert Durand, marele antropolog francez, îl urmează în acest caz pe Henry Corbin: „s-ar putea spune că acel cogito al Imaginarului este ceea ce mă priveşte, căci tocmai în actul vizionar al privirii – iar eu nu pot atesta şi profesa decât propria-mi privire – se desăvârşeşte cunoaşterea celui ce priveşte, a obiectului privit şi a viziunii care îngăduie respectiva privire”.[13]
Cu privire la realitate și ficțiune, în ideea de mai sus, aceea a originii literaturii și a statulului ei în zodia omenescului, fără a intra într-o vastă problematică culturală și literară, să amintim aici, cel puțin, aserțiunile lui Lubomir Dolezel din Heterocosmica[14] (una dintre lucrările capitale în domeniul teoriei ficţiunii, al constituirii universurilor ficţionale, din păcate deloc cunoscută sau studiată la noi, poate și pentru că nu este tradusă în română) şi în ideea sa a ficţiunii şi a lumilor posibile: lumea ficţională este o lume de sine stătătoare (precis delimitată), configurată prin constrângeri generale precise, care conţine un număr finit de individualităţi (personaje) care sunt compatibile între ele la modul logic; o lume ficţională este acesibilă printr-un canal semiotic, dar numai trecând graniţa dintre realitatea cotidiană şi regatul posibilului; din cauza acestei medieri semiotice, accesibilitatea este bidirecţională, multifaţetată şi schimbătoare istoric în relaţia dintre ficţiune şi realitate; un autor care crează o lume ficţională „transpune” lumea reală în multiple moduri: adoptă elementele de bază ale acesteia, împrumută fapte brute şi faţete culturale ale societărţii, ancorează povestea ficţională într-un eveniment istoric, combină locuri reale pentru a crea un spaţiu ficţional, în sensul intruziunii realităţii în ficţiune dar şi al suveranităţii lumii ficţionale, ca „altă” lume faţă de cea reală de la care a fost posibilă „plecarea”. În acest sens, nu mai adaug decât două lucruri, o observație simplă și o întrebare: combinarea locurilor reale, sau juxtapunerea acestora pentru a creea un spațiu ficțional este de fapt metoda heterotopică teoretizată de Foucault, iar, conform filosofului francez, toate culturile mari au creat heterotopii; așa stând lucrurile, despre ce „transpunere” este vorba, nu cumva chiar aceea dinspre regatul imaginal spre lumea alcătuită din cuvinte, dinspre logos spre verb?
În privința unor termeni științifici, legați desigur de realitate privită ca obiect de studiu și fundament al omenescului artistic, se abordează termeni spectaculoși, cum ar fi, de exemplu, termenul incertitudine, intrat de curând în cultura de masă. Ciudat lucru. Principiul incertitudinii a fost stabilit de Heisenberg și, simplu spus, arată complexitatea realității fizice, din perspectivă cuantică, în sensul că particula ultimă a realității nu mai poate fi clasificată drept clasică și punctiformă, ci numai ca modalitate duală undă-corpuscul (vezi și îndelungata ceartă științifică asupra luminii, dacă e undă sau e corpuscul, aceasta fiind, desigur, și una și alta). Numai că nu putem ști niciodată cu precizie poziția și impulsul unui obiect (masa și viteza sunt esențiale în acest sens, ca și lungimea de undă), particula fiind ”statică”, iar unda, o perturbare în spațiu. Astfel, poziția și impulsul sunt incerte, iar aceste incertutudini sunt interconectate. Heisenberg a formalizat teoria sa într-o formulă, care se referă la această realitate cuantică în legătură cu celebra constantă a lui Planck. Este vorba de un spațiu la care cu greu avem acces, pe care cu greu îl înțețegem (de parcă am fi în inima regatului imaginal), și poate tocmai pentru că e vorba de o realitate aflată dincolo de simțurile noastre de fiecare zi. Însă, se pare că avem o certitudine: aceasta e realitate care constituie lumea, fizică, neuronală, artistică. Mai rămâne să și abordăm toate aceste cuceriri ale spiritului uman cu mintea deschisă și limpede.
[1] Basarab Nicolescu, Imaginaţie, imaginar, imaginal, revista „Steaua”, nr. 6, 2006, pp. 4 – 8. Textul lui Basarab Nicolescu este în limba română în original şi se subintitulează Perspective transdisciplinare, având ca scop definirea din perspectivă transdiciplinară a imaginaţiei, imaginarului şi imaginalului. Acest text este completat de trei „studii de caz”, cu privire la Gerolamo Cardano, inventatorul numerelor imaginare, Niels Bohr, cel care a dat naştere „complementarităţii cuantice” şi Rene Daumal, poet şi filosof francez, experimantator, la modul fizic, al unei realităţii cu totul diferite faţă de cea de fiecare zi. Revista publică, de altfel, în acelaşi număr, unul dintre textele esenţiale ale lui Daumal, Amintirea care contează, din 1943. Cu privire la conceptul de transdisciplinaritate şi problemele ridicate de Basarab Nicolescu referitoare la imaginar şi imaginal, vezi cartea acestuia Noi, particula şi lumea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, traducere din franceză de Vasile Sporici; cu privire la Rene Daumal, vezi Les pouvoirs de la parole, Gallimard, Paris, 1972
[2] idem, p. 4
[3] idem, p. 5
[4] Jean Pierre Changeux, L’homme neuronal, Fayard, Paris, 1983
[5] Basarab Nicolescu, lucr. cit., p. 5
[6] Henry Corbin, Mundus imaginalis ou l’imaginaire et l’imaginal, în Face de Dieu, face de l’homme, hermeneutique et soufism, Flammarion, Paris, 1983
[7] după Henry Corbin, preluat din Basarab Nicolescu, lucr. cit., p. 5
[8] Card C. R., The Archetypal View of C. G. Jung and Wolfgang Pauli, în „Psychological Perspectives”, 1991, 24, pp. 18 – 33
[9] Jean-Yves Leloup, The Gospel of Mary Magdalene, Rochester, VT, Inner Tradition, 2002, pp. 14 – 16
[10] Henry Corbin, Mundus Imaginalis, or the Imaginary and the Imaginal, Spring Publications, Dallas, 1972, pp. 1 – 19; vezi şi Carol Frenier şi Lois Sekerak Hogan, Engaging the Imaginal Realm, Collective Wisdon Initiative, www.imaginalrealm
[11] Henry Corbin, op. cit., pp. 1 – 19 şi Engaging the Imaginal Realm, site cit., pp. 3 – 4
[12] Engaging the Imaginal realm, pp. 4 – 5
[13] Gilbert Durand, La reconquete de l’Imaginal, Editions de l’Herne, Paris, 1981, p. 269; vezi şi Gilbert Durand, Introducere în mitodologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004
[14] Lubomir Dolezel, Heterocosmica, Fiction and Possible Worlds, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1998, mai ales subcap. Possible-words frame, pp. 18-20
