Gellu Dorian. Provocări editoriale

• După ce, pentru ani buni, în ceea ce-i privește pe autorii români, editurile au favorizat poezia, în ultimii ani mai multe dintre editurile cu vizibilitate (Nemira, Trei, Humanitas, Litera) au lansat colecții de proză dedicate scriitorilor români (au apărut chiar și reviste, precum Iocan, dedicate prozei scurte). Cum vedeți aceste decizii și care sunt / ar putea fi rezultatele? 

În privinţa publicării prozei scurte, romanului, beletristicii în general aparţinând scriitorului român, vitregit, un timp, oarecum de editurile mari chiar la el acasă, editurile importante din România (nu numai cele enumerate de cei ce realizează această anchetă) au politicile lor editoriale. Mi se pare că dintre toate editurile din România care au dedicat colecţii întregi scriitorilor români din toate generaţiile, cea mai generoasă în acest sens a fost şi este Editura Polirom. Chestiunea nu este aceasta, ci cu totul alta. Dacă priviţi cu atenţie plaja apariţiilor editoriale consacrate prozatorilor români, editurile şi-au ales grupurile lor de scriitori, mereu aceiaşi, cu puţine excepţii acordând atenţie şi altor scriitori mai puţin promovaţi, dar de certă valoare. Vă dau doar un singur exemplu: Nicolae Breban, unul dintre cei mai mari romancieri români din toate timpurile, a fost, un timp, cu puţine apariţii, în atenţia Editurii Polirom, acum însă îşi scoate cărţile la aceeaşi editură, Ideea Europeană, mai puţin vizibilă, mai puţin luată în calcul de marile reţele de librării de la noi, câte or mai fi fiind. Cât priveşte Editura Humanitas, poate cea mai râvnită de scriitorii români, poate!, are o modalitate şi mai severă de selectare a acestora, lăsând totul în seama unui calculator, care, dacă scriitorul trimite o carte, i se spune instant că dacă în termen de 60 de zile nu primeşte un răspuns din partea editurii, înseamnă că nu va fi luat în vedere, fără nicio explicaţie; acolo selecţia fiind făcută din capul locului pe un număr foarte restrâns, de regulă acelaşi, de scriitori români. Am dat doar aceste două exemple care pot argumenta  modalităţile prin care proza românească este filtrată până la subţierea numărului de prozatori promovaţi. Este evident că ceilalţi scriitori îşi găsesc căile de publicare – de exemplu Alexandru Vlad şi-a publicat cărţile la Editura Charmides din Bistriţa, cu doar o singură apariţie la Editura Polirom. Astfel, tirajele cărţilor de proză aparţinând scriitorilor români sunt mici şi de cele mai multe ori prost difuzate sau lăsate chiar în seama autorilor, care le împrăştie şi ei pe unde pot.

             În ce priveşte revistele literare dedicate prozei, aici lucrurile stau destul de prost. Proza însă este prezentă în celelalte reviste de cultură din ţară, fie prin fragmente de roman, fie prin proza scurtă parcă din ce în ce mai puţin ofertantă. Aurel Maria Baros a încercat să scoată şi a scos chiar câteva numere din revista „Proza”, o revistă a Filialei USR de proză Bucureşti, care n-a avut ecou, deşi se anunţa a acoperi un gen generos în crearea portofoliului. De cealoaltă revistă, amintită aici, nu ştiu. Ştiu că la Chişinău mai apare de două ori pe an o revistă dedicată doar prozatorilor, coordonată de Nicolae Spătaru. Însă, la fel, circulaţia acestora este modestă sau online, fără semnale care să atragă atenţia în vreun fel.

               Ceea ce este evident este faptul că, dacă ar dori cineva să facă o istorie a prozei româneşti din ultimele trei decenii cel puţin, ar putea, mai întâi, să depisteze grupurile preferate de edituri, apoi să caute în întreg arealul prozei româneşti apărută pe la diverse edituri obscure ori prin reviste, şi astfel ar putea realiza o astfel de istorie. Însă aşa ceva este aproape imposibil de realizat. Vor fi prezenţi în astfel de istorii, ca de altfel aşa cum sunt prezenţi şi în istoriile literaturii române, aceiaşi scriitori promovaţi cu insistenţă, chiar dacă, în timp, nu toţi au dovedit că sunt de valoare. Recuperarea celorlalţi se va face, dacă se va face, în timp.

                 Nu ştiu dacă aceste decizii pot avea un rezultat bun. Ceea ce se vede cu ochiul liber sunt câteva nume de prozatori români, de la cei mai cunoscuţi, unii lăsaţi deoparte în ideea că sunt expiraţi, la cei mai tineri, unii chiar promovaţi cu insistenţă cu tot felul de reţete împrumutate de aiurea, alţii cultivaţi cu asiduitate de colegii lor din redacţiile respectivelor edituri, încât, dacă ajung prin librării, zac acolo cu anii, creând pierderi acelor edituri, care, chiar şi aşa, merg pe mâna lor. Este astfel o încăpăţânare – nu o politică – editorială deloc favorabilă dezvoltării beletristicii româneşti contemporane.

              Un timp Editura Cartea Românească, editura Uniunii Scriitorilor din România, a publicat proză românească într-o proporţie selectivă onorabilă. Nu a dat lovitura, fiind nevoită să treacă în administrarea altor edituri. Acum este, se pare, pe drumul cel bun, în administrarerea Editurii Art, care, cu circumspecţie, sondează piaţa cu titluri şi autori români, fără să agreseze cititorul cu aceleaşi nume, ci cu o politică de selecţie pe criterii de valoare şi promovare susţinută. Chestiunea este şi aceea ce ţine de prejudecata cititorului român, care nu mai are aceeaşi deschidere spre proza româneaacă, poate şi din cauza modalităţilor de selecţie a prozatorilor publicaţi cu consecvenţă de acele edituri care fac piaţa de carte din România.

• Anul 2019 a fost, cel puțin declarativ, „Anul Cărții” – ce a rămas din el?

Nu ştiu dacă anul 2019 a fost cu adevărat „Anul Cărţii”, aşa cum a fost declarat. Ce a rămas după acel boom editorial pe piaţa de carte din România ar putea-o spune încasările făcute de edituri. Ar putea spune acelaşi lucru, dar din alt punct de vedere, şi critica literară, ceea care a consemnat, a analizat şi a promovat în spirit cu adevărat critic cele mai bune cărţi semnate de prozatorii români. Însă timpul este atât de scurt şi plaja atât de disipată şi fără ecou imediat, încât ceea ce va rămâne cu adevărat se va putea vedea peste ani. De rămas va rămâne ceva, aşa cum a rămas şi în urma anilor mai sterpi din puct de vedere editorial. Şi mai este şi vorba „non multa, sed multum”!

• Care (mai) este rolul revistelor literare? Mai au o șansă / un atu revistele în format fizic în fața celor online? 

Rolul revistelor literare în promovarea prozei româneşti este mereu acelaşi. Însă cum acestea sunt şi ele sub spectrul proastei difuzări, chiar dacă numărul lor este semnificativ mai mare, rolul lor nu mai este acelaşi ca pe vremuri când o carte importantă semnată de un autor important sau mai puţin vizibil era prezentă în campanii de presă de mare răsunet, cu semnături diverse şi opinii diverse, cu contestări şi evaluată până ce publicul cititor era provocat şi căuta cartea. De aici şi acele cozi la libăriile de altă dată, cozi care se mai pot vedea acum doar la unele târguri de carte, dar acolo nu pentru că revistele literare au avut vreun rol în această privinţă, ci pentru că formula nouă de marketing prin reţelele de socializate este atât de mare încât doar ignoranţii nu se duc să caute cărţile nou apărute – şi numărul ignoranţilor, din păcate, este cu mult mai mare decât al iubitorilor de carte. Revistele îşi fac datoria în continuare, promovează, propun nume noi, analizează, fac anchete, dar ecoul este unul surd.

• Dar librăriile „brick and mortar” în fața celor online?

Librăriile şi ele s-au orientat. Mai ales în ultimii doi ani, când pandemnia i-a sechestrat pe citorii împătimiţi în casele lor, acestea s-au orientat, chiar şi cele care vindeau fizic la gondolă cum se spune, spre vânzările online, care au adus profituri frumoase, ceea ce, negreşit, va deveni o practică de aici înainte, existând deja, prin promovarea proiectelor de editare, precomenzi, aşa cum făceau pe vremuri colecturile bibliotecilor, pe baza comenzilor cărora se stabileau tirajele impresionante ale unor cărţi ale prozatorilor români.

• Biblioteca publică, depozit de cărți – Ce rol mai au bibliotecile publice în contextul în care este tot mai greu să fie aprovizionate, fiind printre primele instituții care suferă atunci când autoritățile vor să facă economie la buget (să ne amintim doar cazurile recente de propuneri de restructurare prin concedierea a o treime a salariaților bibliotecilor județene din Oradea, Bistrița, Sibiu sau a bibliotecii municipale din Rădăuți)?

Am spus şi mai sus, bibliotecile publice erau cele care stabileau tirajele cărţilor. Acum multe din bibliotecile publice, şi aici mă refer la cele comunale şi orăşeneşti, foarte multe la număr, care făceau comenzi pentru cărţile autorilor români şi nu numai, acum, deşi sunt în organigrama primăriilor şi adminstraţiilor locale, nu mai fac acelaşi lucru, multe fiind locuri de muncă pentru sinecuri pentru soţii de primari, de consilieri locali, pentru fiice, nepoate şi alţi apropiaţi ai celor care adminstrează finanţele publice, nu gospodăreşte ci politic. Din păcate, cartea nu mai are căutare tocmai acolo unde îi era menirea să fie, în biblioteci, iar acolo unde ajunge se află doar prin strategiile marketingurilor editoriale, câte se mai fac, nu printr-un interes bibliotecăresc, profesie ce e pe cale de dispariţie, ci prin cunjucturi politice, lăsând loc pe acele posturi unor ageamii sau analfabeţi funcţionali în domeniu.  O lege a cărţii, o reînfiinţare a colecturilor bibliotecilor, prin noile modalităţi şi logistică performantă, ar rezolva una din marile probleme cu care se confruntă editurile şi achiziţia de carte. Deşi există o asfel de propunere, nu se apleacă nimeni să o pună în cadrul  legislativ, să se poată rezolva o problemă care, dacă rămâne aşa, se va vedea în timp, cu grave efecte în educaţia şi păstrarea culturii de acest fel la un nivel ce contează în standardele internaţionale.

• În timp ce unele proiecte literare văd lumina tiparului în urma unor finanțări AFCN, altele sunt sprijinite în urma unor campanii de crowdfunding. Finanțările alternative sunt o soluție de viitor?

Sistemul de proiecte culturale de la noi este unul extrem de birocratic, cu o tergiversare a termenelor descurajantă pentru cei ce propun astfe de proiecte culturale. AFCN a devenit un loc de sinecuri, din păcate, chiar pentru unii ce s-au declarat iubitori şi oameni de cultură, cobitîâd cu trâdăvela şi amănarea sine die. Proiectele culturale sau de orice fel nu se propun, nu se trimit, aşa cum spun regulamentele acelor orgranizatori sau funcţionari, în anul în care ele se desfăşoară, ci cu un an înainte, să ai timp pentru alcătuirea şi predictibilitatea unui buget, să ai timp pentru organizare şi desfăşurare şi, mai ales, pentru decontare. Modalităţile de acordare a acestora, aşa cum arată ghidurile, sunt greoaie, descurajante, inutile în timp necesar de cele mai multe ori. Rămân astfel pentru derularea actelor de decontare şi chiar pentru desfăşurarea în sine a acţiunilor, a proeictelor în fond, prin contracte ferme, la date clare, doar două sau cel mult trei luni din anul îm curs, cu o birocraţie ce nu poate fi câtuşi de puţin îmbietoare, cu avansuri finaciare şi tranşe care nu ajută, ci mai mult încurcă pe organizatori. De aceea cei mai mulţi dintre marii realitatori de proiecte culturale au renunţat la a mai trimite astfel de poriecte la AFCN sau la Ministerul Culturii. Trimit acolo proiecte doar ciupitorii de fonduri, care improvizează ceva, doar pentru a bifa că au făcut ceva ce ţine de o anumită tradiţie, doar editorii care, la fel, scot doar semnale de cărţi, încât cheltuielile pentru menţinerea pe posturi a celor ce aprobă astfel de proiecte sunt mult prea mari pentru nişte neînsemnate acţiuni culturale, chiar dacă multe la număr.

• Cui lăsăm literatura pentru copii? Dar paraliteratura?

Din păcate aici e greu de prevăzut ceva. Numărul scriitorilor pentru copii este din ce în ce mai mic. Patrimoniul lăsat de cei care au scris astfel de literatură este mare, exploatat la maximum de edituri. Însă cum celelalte mijoace de ocupare a timpului celor cărora li se adresează acest gen de literatură sunt mult mai atractive, chiar şi decât o carte de colorat, mare viitor nu văd nici aici. Cu paraliteratura se ocupă para-literaţii. Ce să zic, habar n-am.

• Marketingul sau critica literară: cine mai alcătuiește canonul?

Despre marketing am spus, este în expansiune şi se ocupă mai mult de prosperarea editurilor decât a scriitorilor. Cei ce produc literatură nu sunt în primă atenţia, paradoxal, celor ce se folosesc de produselor acestora. Dezechibrul e mult prea mare. La fel şi critica luterară, care, ce-i drept, acolo unde se ocupă de scriitor, de operele lui, ar putea crea un echilibru pe piaţă. Însă ecoul ei nu ajunge şi la cititorul de rând, aşa cum ajungea pe vremea când revistele literare reuşeau să promoveze vizibil şi insistent scriitorii care ieşeau pe piaţă cu cărţi ce aglomerau librăriile, bibliotecile, ocupau frumos timpul cititorilor. Canonul se face acum, din păcate, pe liste, pe liste de influenţă, şi mai puţin prin evaluări ce ţin strict de regulile canonului literar. Cred că şi aici s-a aleterat regula.

• Cum a afectat pandemia de COVID-19 provocată de coronavirus piața editorială românească?

Nu cred că o pandemie, fie ea şi de Coronavirus, ar putea afecta în vreun fel scrisul unui scriitor, ci doar pe acesta, om fiind şi el. Dar nu despre asta este vorba, ci, cred, tot despre modalitatea de editare, de promovare. Evident că unele edituri, dacă nu toate, iar cele mai mici au şi dispărut, se plâng de efectele create de pandemie pe piaţa de carte. Nici nu avea cum să treacă această lungă stare de încurcare a tuturor lucrurilor fără să lase sechele în urmă şi în acest domeniu.