Geneviève Damas. Iubiri și alegeri corecte

0

O ambarcațiune plină cu imigranți cuprinși de disperare, care și-au dat economiile de-o viață traficanților de ființe umane pentru a ajunge în Europa, o mamă înlăcrimată, însoțită de două fiice plecate în căutarea tatălui, sătule să mai aștepte acasă, în Africa, banii pe care acesta îi trimite din când în când. Pare o situație cunoscută? Cu siguranță, câtă vreme astfel de istorii de viață și astfel de imagini umplu, de ani de zile, paginile ziarelor, emisiunile TV și internetul. Numai că, pornind de la asemenea elemente, aparent desprinse din paginile cotidienelor de mare tiraj sau din jurnalele de știri, scriitoarea belgiană Geneviève Damas prezintă, în romanul său intitulat Patricia, nu doar dramele unor oameni ajunși într-o situație limită, ci și o imagine simbolică a lumii contemporane.

         Apărut în anul 2017, la prestigioasa Editură Gallimard și primit extrem de bine atât de publicul cititor, cât și de critica literată europeană, Patricia* confirmă talentul de prozatoare al lui Damas, afirmată drept autoare de piese de teatru, dar și talentată actriță și regizoare, venind după creații precum Si tu passes la rivière (2011, roman distins cu numeroase premii naționale și internaționale), Benny, Samy, Lulu et autres  nouvelles (2014) sau Histoire d’un bonheur (2014).

         Veritabil roman polifonic, beneficiind de schimbarea perspectivei narative și de o excelent stăpânită tehnică a punctului de vedere, cartea spune, privind-o din trei unghiuri, povestea lui Jean, a Patriciei și a Vanessei. Pentru început, Jean Iritimbi Zuma, originar din Republica Centrafricană, e prezentat în Canada, lucrând fără forme legale în hotelurile de lux din apropierea Cascadei Niagara și încercând să pună deoparte bani pentru familia sa, soția și cele două fiice, Myriam și Vanessa, urmând ca, la un moment dat, să le aducă aproape de el. Numai că momentul acesta nu mai vine, e mereu amânat, anii trec, fetele cresc fără tată, împreună cu o mamă care se luptă cu diverse dificultăți, dintre care cele financiare încep să pară cele mai mici… În Canada, Jean o cunoaște pe Patricia, o pariziancă sosită aici pentru a împrăștia la Niagara cenușa mamei sale, cei doi sunt iremediabil atrași unul de celălalt, iar Patricia, îndrăgostită de bărbatul de culoare care o fascinează, dar al cărui trecut îi rămâne necunoscut, îi pune în mână un pașaport cu ajutorul căruia cei doi ajung în Franța și încearcă să-și organizeze existența în apartamentul din Paris al Patriciei.

         Vestea că soția pornește spre Europa, după zece ani, împreună cu cele două fete, îl lovește ca un trăsnet pe Jean, bucuria de a-și revedea familia fiind umbrită de recentele sale complicații sentimentale. Întâlnirea, însă, nu mai are loc – sau, în orice caz, nu mai are loc așa cum ar fi fost de așteptat, deoarece ambarcațiunea cu care călătoreau cele trei se scufundă, doar Vanessa fiind salvată, in extremis, după ce fetița asistase înspăimântată la înecul mamei și surorii sale în apele învolburate ale mării, Marea Mediterană, veritabil cimitir marin pentru atâția și atâția migranți ilegali din Africa. Pusă în fața acestor întâmplări, încercând să-l înțeleagă și să-l ajute pe bărbatul pe care-l iubește – dar pe care abia acum simte că începe să-l cunoască – Patricia îl însoțește în căutările sale disperate, pentru a o regăsi, în cele din urmă, doar pe Vanessa. Însă Jean dispare din nou, de astă dată în încercarea de a da de urma celor două dispărute, dar și de a se regăsi pe sine, lăsând-o pe Vanessa în grija Patriciei. Iar de aici începe drama femeii mature, privită cu reticență de societate, chiar și într-un mare oraș cum e Parisul, dramă care o completează extraordinar pe cea a fetiței rămasă singură într-o lume a albilor pe care nu-i înțelege și pe care nu-i place.

         Iar dacă prima secțiune a cărții relatează întâmplările din perspectiva lui Jean, cea de-a doua face același lucru, însă din punctul de vedere al Patriciei, confruntată cu prejudecățile și resentimentele colegilor, vecinilor, chiar și ale apropiaților, în încercarea sa de a o ajuta pe Vanessa și de a o păstra lângă ea. Numai că degeaba vrea Patricia să se apropie de Vanessa și să intre în dialog cu ea, căci fata refuză să o accepte, nu o dată fuge, profitând de o clipă de neatenție. Dar, mai ales, Vanessa refuză să vorbească. Nu rostește nici un cuvânt, doar o privește pe Patricia – și întreaga lume din jurul ei – cu răceală sau cu detașare, astfel încât Patricia are senzația că, ori de câte ori îi adresează cuvântul, se izbește de un zid de netrecut. Cufundată în propria sa muțenie, fetița privește lumea albilor și visează lumea de acasă, neștiind cum să-și vindece rănile sufletești altfel decât rănindu-i, la rândul ei, pe cei din jur – mai ales pe Patricia.

         Cartea aceasta, abia depășind o sută de pagini, demonstrează, o dată în plus, că adevărurile absolute nu există și că în lumea în care trăim adevăr înseamnă doar ceea ce își amintește fiecare – despre propriul trecut, despre sine și despre ceilalți. Așa cum se va vedea pe parcursul lecturii, de multe ori cele trei personaje vorbesc despre aceleași lucruri și despre aceleași întâmplări, care, însă, par altele, altfel, fundamental diferite în funcție de unghiul din care sunt privite și analizate. Căci a treia voce narativă a romanului și, implicit, a treia secțiune a sa, e reprezentată de reflecțiile și gândurile Vanessei. Cea care, după un suficient de îndelungat răstimp de tăcere, decide să încerce să-i explice Patriciei sentimentele și trăirile sale, să-i vorbească despre durerea de a-i fi pierdut pe toți cei dragi și despre dificultatea de a se integra într-o societate (într-o lume) în care mereu simte că îi e prea frig pentru a trăi… E o dramă ce se desfășoară în fața ochilor cititorului, o poveste care se adresează de-a dreptul senzorial celui care deschide această carte, o istorie care, în mod simbolic, reușește să transforme în ființe umane cifrele seci ale statisticilor referitoare la migranții ilegali, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre, dar pentru îmbunătățirea situației cărora se face, în mod concret, atât de puțin. Confesiunea celor trei personaje, durerea pe care fiecare o simte și pe care nici unul nu reușește să și-o aline, profunda poezie pe care frazele limpezi și aparent atât de simple ale cărții lui Damas o oferă cititorului de la prima și până la ultima pagină, toate acestea fac din Patricia un remarcabil roman al zilelor noastre, deopotrivă protest și profesiune de credință, dureros lamento și lucidă meditație asupra realităților cotidiene, în egală măsură istorie a unei nefericite iubiri, dar și a unui alt fel de iubire, pe care Patricia o va descoperi, alături de Vanessa, după ani de suferință și de tăcere.

         Tehnica lui Geneviève Damas este extraordinară în acest scurt roman, la fel și arta sa narativă. Capacitatea autoarei de a face credibil fiecare monolog al protagoniștilor uimește și cucerește, mai ales după ce, la capătul lecturii, cititorul realizează că, vorbind aparent doar pentru sine, fiecare dintre cei trei, Jean, Patricia și Vanessa, spune ceea ce ar fi vrut să spună celorlalți, dar nu a reușit, în viața de zi cu zi, decât tăcând. Construind din lumini și umbre o poveste profund umană și, cumva, atât de cunoscută pentru noi toți, încât, atunci când o citim, ne pare de-a dreptul străină, autoarea vorbește extrem de sugestiv despre pierderi și singurătate, despre durere și disperare, despre nevoia de comunicare și teribila dificultate a apropierii dintre oameni. Dar mai ales despre regăsire și speranță. Sau, după cum se exprimă Vanessa în ultimele paragrafe ale cărții: „De când mi-a revenit vocea, încă n-am vorbit cu tine. Am trăit mereu în tăcere, tu și cu mine. Totul se va schimba.  N-o să mă mai pot ascunde, așa cum am făcut-o până acum. Va trebui să renunț la mânia mea surdă. Azi e ziua ta de naștere. De când trăiesc cu tine, nu ți-am oferit niciodată nimic. Spui mereu că n-ai nevoie de nimic. Ca și cum n-ar fi ceva important. Nu e adevărat, avem cu toții nevoie de atâtea lucruri. […] Am căutat ceva care nu se cumpără. Deci, ceva care nu are preț. Am căutat mult și apoi am găsit. O să te sperie puțin, dar vreau să încerc: aș vrea să-ți pronunț numele. Numele tău ca o țară. O țară primitoare în care cresc de patru ani. O patrie. Patricia.”

         Dacă în Patricia, Geneviève Damas spunea, prin intermediul a trei voci narative, povestea dureroasă a unui imigrant, a unei familii destrămate, unei iubiri ratate și a unei adolescente de culoare silite să se maturizeze rapid, într-o țară străină, scriitoarea belgiană mizând mult pe universalitatea acestor teme și pe ecoul lor puternic în lumea zilelor noastre, în Bluebird*, cartea publicată după doi ani, ea schimbă registrul și aduce în prim plan situația în care se găsește Juliette, o protagonistă pe care, după lectura acestei minunate cărți, cititorii n-o vor putea uita prea ușor.

         Juliette Couturier nu e o nouă Julietă – sau poate că, într-adevăr, este, dar fără să realizeze acest lucru. Are șaisprezece ani și jumătate, iar Tom, un băiat pe care l-a iubit sau pe care doar a crezut că-l iubește și care a crezut, la rândul lui, că e îndrăgostit de ea i-a spus Bluebird, datorită ochilor ei albaștri și fizicului fragil. Numai că mica pasăre albastră se află, încă din primele pagini ale cărții lui Geneviève Damas, într-o cumpănă a vieții, căci află pe neașteptate, după un control medical, că e însărcinată. Derutată, speriată, incapabilă să creadă și să acepte, în primele zile, acest adevăr, Juliette se retrage în tăcere, apoi se ascunde în furia pe care o revarsă asupra celor din jur, în primul rând asupra mamei sale, care îi reproșează comportamentul și îi amintește mereu consecințele pe care acesta le va avea asupra întregii sale vieți. Neștiind încotro s-o apuce și nedorind să se mai ducă la liceu, Juliette ajunge la bunica sa din partea tatălui, încercând să se împace cu sine și cu lumea. Și, mai ales, să decidă ce va face în continuare – nu numai cu viața ei, ci și cu micuța făptura care se va naște în doar câteva luni.

         Până atunci și până să reușească să ia o hotărâre, fata începe să scrie o lungă scrisoare adresată fiului ei, în speranța că acesta o va citi cândva, când va fi capabil să înțeleagă totul. Numai că, evident, scriindu-i lui, Juliette își scrie sieși, încercând să rememoreze totul, să-și dea seama cum a ajuns în această situație și care ar fi soluția cea mai bună pentru toată lumea. Și, în egală măsură, ea le scrie, chiar fără să vrea să admită vreodată acest lucru, mamei și bunicii sale, dorindu-și inconștient să reușească să restabilească legătura dintre cele două, ruptă brutal în urmă cu trei ani, după divorțul părinților lui Juliette. Romanul transmite cititorilor, în acest fel, lucruri extrem de profunde, pe care aparent le ascunde în spatele simplității voite a stilului ori al adresării directe. Scris la persoana întâi, adoptând perspectiva directă a lui Juliette și privind lumea din punctul ei de vedere, Bluebird demonstrează cadența și ritmul necesare pentru o lectură care, efectiv, nu poate fi abandonată, având curajul de a rosti mari adevăruri – ale adolescenței și ale societății contemporane – care ne pun pe gânduri și care, în același timp, evidențiază aspecte considerate adesea tabu chiar și în țările occidentale.

         Realitatea mamelor adolescente, deruta acestora, destrămarea primelor iubiri la contactul dur cu realitatea, situația familiilor monoparentale și fenomenul adopției devin, în romanul lui Geneviève Damas, preocupări de seamă ale autoarei și ale personajelor sale. Ce ar trebui să facă Juliette? Să păstreze copilul, să încerce să-l crească singură, eventual cu ajutorul familiei? Dar cum ar fi posibil așa ceva, când mama ei, de origine poloneză, plecată din Polonia natală cu ani în urmă, dar făcând încă greșeli de limbă și de exprimare, e și așa singură și se străduiește să crească trei copii, rămași în grija ei după un divorț dureros? Sau ar fi mai bine să dea copilul spre adopție? Și când să facă asta, imediat după naștere, refuzând chiar să-l vadă și să-l îmbrățișeze, sau după un timp în care ar putea încerca să se obișnuiască cu statutul de mamă? Mamă a unui copil, însă, la rândul ei, încă neieșită complet din copilărie, cum să rezolve toate acestea?… Sunt întrebările și temerile firești ale unei fete care se confruntă cu o adevărată situație-limită, și toate sunt expuse într-un limbaj viu și lipsit în mod voit de podoabe complexe, într-un stil atât de limpede, că devine de-a dreptul dureros și cu un curaj care depășește multe dintre barierele impuse de normele aproape unanim acceptate ale vremii noastre. Carte construită în jurul temei alegerii și dificultății alegerilor corecte într-o lume în care mai nimic nu e întru totul corect, Bluebird este și un excelent text care vorbește despre acceptare (de sine și a greșelilor personale ori ale celorlalți), despre relațiile umane atât de complicate, despre întâlnirea cu celălalt. O mică bijuterie ce stârnește emoții profunde și deschide pe nesimțite calea spre o lucidă meditație, vizând nu doar situația în care se găsește Juliette, ci realitatea cotidiană.

         În plus, legăturile de familie, sentimentele și resentimentele care sudează sau, dimpotrivă, fisurează până și cele mai (aparent) fericite familii sunt atent prezentate de autoare. Nina, mama lui Juliette venită în Occident în căutarea unei vieți mai bune și a unei adevărate împliniri, rămâne pe neașteptate singură, despărțirea de soț, ruptura de Françoise, mama acestuia, și plecarea Juliettei de acasă lipsind-o de toate punctele de reper ale existenței. Pe de altă parte, vestea neașteptată a sarcinii o face pe Juliette să simtă că întregul ei univers s-a prăbușit într-o clipă, că și-a pierdut prietenii și viața dinainte, fiind, acum, obligată să-și organizeze zilele nu în funcție de orarul școlar și de temele pentru acasă, ci de consultațiile și analizele medicale, de întâlnirile cu psihologi sau de vizitele la centrul de adopții, în încercarea de a lua o hotărâre – și încă pe cea corectă. Dar corectă pentru cine? Căci Juliette înțelege că îi va fi greu, dacă nu cumva de-a dreptul imposibil să revină la școală și să-și continue studiile cu un copil lângă ea. Însă, pe de altă parte, nu se poate împăca deloc cu gândul că nu-l va cunoaște, nu-l va îmbrățișa, nu-și va da șansa să-l iubească pe fiul ei. Pentru moment, înainte de a-l aduce pe lume, ea decide să îi scrie și să-i spună tot. Copilului. Dar, evident, și tuturor celorlalți din jur, începând cu ea însăși.

         Fără să idealizeze nimic, fără să cadă în sentimentalismul lacrimogen sau în detaliile de prisos, Geneviève Damas spune, în acest fel, o poveste care, în ciuda aparențelor, se dovedește a fi, la fel ca și cea din Patricia, universală. Căci relațiile dintre mame și fiice, dintre părinți și copiii lor (chiar nenăscuți încă), dificultatea alegerii corecte reprezintă marile preocupări nu doar ale adolescenților de azi, ci ale lumii în care trăim. Iar fenomenul extrem de complex al imigrației este o altă preocupare a scriitoarei belgiene, câtă vreme mama lui Juliette e originară din Polonia, iar Yvette, vecina bunicii fetei, a fugit de lipsurile și atrocitățile din Africa, reușind, la rândul ei, să depășească extrem de dificilul moment al nașterii unui copil la început nedorit, dar care va deveni unicul spirjin pe care-l va avea, după ani de zile, și care o va ajuta să aibă curajul de a trăi din nou cu adevărat. Numai că, deși Yvette pare a fi un soi de simbolic ghid pentru Juliette, aceasta va trebui să ia propriile decizii, neexistând, în astfel de probleme, soluții unice ori perfect aplicabile în orice situație. Având pe parcurs o serie de secvențe de-a dreptul teatralizate, dar demonstrând și o autenticitate care ne trimite imediat cu gândul la proza autenticității legată, atât de frecvent, de numele lui André Gide, romanul lui Damas, deși purtând un titlu care face o aluzie directă la celebra piesă a lui Maeterlinck, L’Oiseaux bleue, este o scriere originală și expresivă, făcându-și cititorul să aștepte cu sufletul la gură deznodământul. Numai că finalul rămâne deschis, atât interpretărilor, cât și meditației cu privire la unele dintre cele mai spinoase probleme ale tinerilor zilelor noastre – și nu doar ale lor.

         În acest fel, Bluebird se transformă, pe nesimțite, și într-un veritabil roman al unei dureroase inițieri a unei adolescente care e silită să accepte dintr-o dată că viața e mult mai complicată decât își imaginase vreodată. Și că hotărârile cele mai grele sunt cele pe care le iei pe cont propriu. Nimeni nu te poate învăța ce trebuie să faci și nici nu-ți poate spune care e adevărul – acesta trebuind descoperit doar în propriul suflet, acolo unde se poate descoperi, de asemenea, și curajul de a merge înainte, în ciuda tuturor dificultăților.

  

   

 

* Geneviève Damas, Patricia. Traducere și note de Rodica Lascu-Pop, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2019.

* Geneviève Damas, Bluebird. Traducere și note de Rodica Baconsky și Alina Pelea, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *