Geo Bogza, O sută și una de poezii

Pare nu tocmai ușor să alcătuiești întru neuitarea lui Geo Bogza o antologie de poesie care „îl poate reprezenta azi, în fața unor noi generații de artiști și cititori, într-o măsură care sperăm să fie cea dreaptă”. Ori tocmai acest lucru s-a încumetat și a reușit să îl întreprindă Ioan Radu Văcărescu, autor al antologiei, al studiului introductiv intitulat „Nici moartea nu putea să îl încapă.” (pp. 5-10, din care am citat aici) și al selecției referințelor critice din Addenda (pp. 135-141), la volumul de 155 de pagini format 170×238 mm., girat de Academia Română prin Editura sa, la anul 2020 și purtând titlul: Geo Bogza, O sută și una de poezii.

Firește, nu sunt puțini acei care vor mărturisi în scris – în calitate de directóri de conștiință critică, ori alcătuind volume de istorie literară precum și antologii din opera lui Geo Bogza – valoarea operei originalului avangardist român, manifestată deopotrivă în poesie și proză poetică reportericească. Amintim numele celor cuprinși de I. R. Văcărescu în secțiunea Fragmente din comentarii critice: G. Călinescu (din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1982), N. Steinhardt (din Geo Bogza: Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, în volumul: Prin alții spre sine, 1988), Nicolae Manolescu (ROMÂNIA LITERARĂ, Nr. 43, 1974) și Paul Cernat (din Prefață la Poemul invectivă și alte poeme, 2010). În volumul Vase comunicante: (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice (Iași: Polirom, 2018), Paul Cernat îl declara pe Geo Bogza «cel mai radical poet al avangardei românești de la revista unu», fapt recent amintit de Alexandru Ovidiu Vintilă în studiul: Geo Bogza. Cântecul omului de vânzare – o cronică, în fapt, la antologia cu același nume, alcătuită de Teodor Dună și apărută tot în anul 2018 la editura bucureșteană Tracus Arte (BUCOVINA LITERARĂ, Nr. 1-2-3, 2021). În același articol semnat de tânărul președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni, în revista pe care o conduce, mai găsim următorul autoportret al lui Geo Bogza, din volumul Eu sunt ținta (Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi), apărut la editura bucureșteană Du Style, la 1996: «eu am râvnit ca un tigru, ca o ființă sângeroasă, tot ce nu era al meu, și nu m-am dat în lături/ de la nimic ca să fie al meu/ iar prin aceasta m-am deosebit/ întotdeauna de muritorii de rând». «Apoi am scris și un Psalm: îl rugam pe Dumnezeu să nu îmi dea botul de crocodil cu care atâția bătrâni se încleștează de lucruri, de viață». În același număr al revistei de la Suceava, Isabel Vintilă semnează portretul critic: Poetici ale avangardei: Geo Bogza, din care extragem câteva pertinente observații privind módul literar al erosului poetic bogzian: «Poezia erotică a lui Geo Bogza se apropie, în foarte multe aspecte, de cea a suprarealiștilor, însă deseori aceasta se revendică din mantaua dadaistă a lui Tristan Tzara» și: «Iubirea în toate formele ei va rămâne în opera poetică a lui Geo Bogza o sursă de inspirație pură, dar și un act eliberator, depășindu-și confrații suprarealiști printr-o creație lirică spectaculoasă în care erotismul se împletește cu sexualitatea fără a intra în zona pornograficului». Acestei descrieri, azi, ca într-un ecou de școală neoavangardist-bogziană, portretul acesta poetic i se potrivește bunăoară, prin franchețea expresiei fruste, Marianei Codruț, cea din Pulsul nu poate fi minimalist (2019). În dialogul cu Diana Turconi, Bogza mărturisea, cu două săptămâni înainte de moarte, pe patul Spitalului Elias, că, deși viața și-a trăit-o „cu exasperare, adeseori până în limita mistuirii totale”, părerile de rău nu l-au ocolit pe acest revoltat al stângii: „că nu mi-am petrecut viața într-o bibliotecă austeră; că am strâns la piept oameni care nu-mi meritau prin nimic iubirea, că nu am scris toate cărțile pe care aș fi vrut să le scriu; că nu am ascultat cuvântul lui Dumnezeu de câte ori a fost rostit, ci am urmat alte îndemnuri deșarte”.

Revenind la studiul introductiv al antologiei Geo Bogza, O sută și una de poezii, ne întrebăm, odată cu Ioan Radu Văcărescu atunci când vorbește cu irepresibilă melancolie despre „vestita, odată, Carte a Oltului”, dacă Geo Bogza, cel care la 1939 face „celebra excursie cu bicicleta de-a lungul Oltului, de la izvoare până la Dunăre, care va da naștere cărții Cartea Oltului, probabil cea mai cunoscută operă a lui Bogza” – dacă neliniștitul Bogza ar fi putut să își facă documentația într-o austeră bibliotecă și nu așa cum și-a făcut-o, la fața locului, printre coclauri și oameni. Pentru că cel care „debutează și în volum, în 1929, cu volumul de mare noutate și impact în epocă Jurnal de sex. Poeme”, tipărit la Paris de Ilarie Voronca, era mai mult un om al timpului său, decât șoarece de bibliotecă. După revenirea în București – scrie I. R. Văcărescu – și intrarea în „cercul avangardiștilor care se întâlneau în locul care mai târziu se va numi Lăptăria lui Enache (proprietatea lui Dinu Enache, tatăl Poetului Stephan Roll)”, Geo Bogza „se împrietenește cu Sașa Pană, avangardist de frunte, colaborează la revista de avangardă «Unu» și la argheziana «Bilete de papagal»”. Urmează experimentele publicistice cunoscute, în compania celor doi inițiatori, Bogza și Pană. Apoi, cele două arestări și încarcerări la Văcărești: prima, doar câteva zile, după apariția volumului Poemul invectivă (1933), sub acuzația de pornografie; a doua, «la plângerea Academiei Române», în 1937, după apariția volumului de poeme Ioana Maria. Academie care îl va primi în rândurile nemuritorilor săi, după limpezirea orientării ideologice a poetului de partea Brigăzilor Roșii în Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936-1 aprilie 1939) și aderarea sa totală de partea gândirii antifasciste. I. R. Văcărescu explică pacifist: „În acest sens, al unui înalt umanism și al împăcării și cu toate ale lumii, Dan Cristea scrie excelent: «Împotrivirea, răzvrătirea sau deznădejdea sufletului cheamă în scrisul său [al lui Geo Bogza, n.ns., m.  p.] imaginile reconfortante ale măreției omului și universului, producând liniștea, calmarea și consolidarea spiritului»”. Umanismul acesta, al autorului, îi poate aduce liniștea personală, desigur fără a justifica în vreun fel excesele criminale sau rateurile sociale al niciunei ideologii, fie ea și stângismul internaționalist. Și de aici, concluzia lui Ioan Radu Văcărescu, despre: „volumul Eu sunt ținta: Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, o confesiune la fel de «concisă și amară» ca și întreaga sa operă”.

E de reținut precizarea antologatorului: „În cazul poeziei lui Geo Bogza, există două moduri de a-i antologa și publica opera poetică. O primă modalitate este aceea de a urma chiar dorința scriitorului. Asta pentru că Bogza însuși și-a revăzut integral lungul și spectaculosul traseu poetic, revizuindu-și poezia și publicând volumul antologic Orion în 1978. Cea de a doua modalitate este aceea de a-i retipări poemele așa cum au apărut ele în revistele vremii și în volumele originare. Am ales să alcătuim această antologie de versuri ținând cont de dorința poetului, deci urmând cuprinsul și variantele poemelor din Orion”.

Antologia alcătuită de Ioan Radu Văcărescu din poesia lui Geo Bogza începe cu textul Preludiu la mizeria veacului (din volumul Urmuz, 1928-1932) și se încheie cu Orion (1978), rămânînd în totul de actualitate și întru totul necesară cititorilor de limbă și literatură românească. Pentru toate motivele mai sus descrise și într-un moment în care nu doar lui Geo Bogza, dar întreg fenomenului cultural al avangardei acordându-i-se un loc favorizant, meritat, în istoria spiritului și sensibilității umane.

Geo Bogza (6 februarie 1908, Blejoi, Prahova – 14 septenbrie 1993, București), călător în Spania, în 1937 „în plin război civil”, spune I. R. Văcărescu: „Este perioada în care Bogza trece cu arme și bagaje de parte stângii internaționaliste, el rămânând până la moarte, dar într-un stil propriu, inconfundabil, pe care l-aș numi umanist, de partea ideologiei de stânga, cu, bineînțeles, o puternică atitudine antifascistă”. Prefațatorul-antologator nu uită să ne reamintească, în repetate rânduri, umanismul original al poetului devenit în 1955 membru al Academiei Române și autor al volumelor: Paznic de far (tablete apărute în CONTEMPORANUL, 1974) și Statui în lună (poeme, 1975), însoțit de o undă de maleabilizare: „Atitudinea sa nu mai este acum tot atât de dură la adresa contemporaneității, dar păstrează aceeași tendință spre umanism, exprimată, iarăși, cel mai bine de el însuși: «De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni»”. Apoi, anul 1978 îi aduce poetului Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor, îi apare antologia de autor Orion. „care reface integral traseul său poetic. Un alt volum de tablete umanist-culturale apare în 1984, cu titlul Ca să fii om întreg. Anul 1989 îl găsește ca adversar al regimului ceaușist, Bogza fiind unul dintre semnatarii scrisorii cunoscute ca Scrisoarea celor șase”. Cu precizarea că, potrivit https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase, scrisoarea, publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă pe data de 11 martie 1989, este un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol și semnat de alți cinci foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan.

Unei vieți tumultuoase, trăite în vremuri de zbucium istoric ori, cum spunea însuși autorul: de revoltă, de dragoste și moarte, antologia Geo Bogza, O sută și una de poezii – alcătuită de Ioan Radu Văcărescu și girată de Academia Română – îi aduce poetului român avangardist omagiul meritat din partea urmașilor în literatura română și efigia eternității scrijelită pe fața „muzeului imaginar” proclamat magistral de Malraux, cel care emitea părerea că: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”.

Vom încheia citând din inegalabilul poet Geo Bogza textul Alerg: «Moarte,/ Alerg spre tine cu brațele deschise,/ Să nu mă prindă din urmă/ Bătrânețea». Dacă a trăit, totuși, 85 de ani, mai puternică decât durata acestei viețuiri rămâne opera poetică, din care mai cităm aici doar o strofă superbă: «Octombrie urcă din nou peste grădini/ Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină/ Și toată iarna corabia de lumini/ Deasupra lumii uimite se clatină» (Orion).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.