Geocriticism

Multă vreme, doar conceptul de timp a fost cel care a constituit, științific și cultural, principala coordonată a percepției umaniste și a studiilor culturale (filosofice, literare etc.). Chiar și la Kant, despre care se vorbește mereu de timp și spațiu ca principale concepte, spațiul nu este totuși decât o ramă în care se desfășoară, în toată splendoarea sa, timpul. Puține au fost, de-a lungul vremii, pozițiile culturale (de la gândirea speculativă până la religie și la teoriile literare) în care spațiul să reprezinte și el, ruda săracă a timpului, o coordonată importantă, adică să treacă, în viziunea oamenilor de cultură din toate domeniile, dintr-o poziție marginală într-una centrală (un moment important, amintesc azi reprezentanți ai studiilor culturale, a fost cel dat de Ignațiu de Loyola și al său concept de compositio loci). Inclusiv secolul al XX-lea, mai precis prima jumătate a acestuia, a fost dominat de studiile temporale, și e destul să amintim aici pe un Bergson, pe un Heidegger sau pe un Georges Poulet. Însă, datorită unor gânditori sau scriitori din a doua parte a secolului trecut (fără să-i uităm, desigur, pe Spengler și pe Frobenius, la care îl adăugăm pe Blaga, teoria filosofului român cu privire la spațiu devenind azi, credem, un inestimabil fundament al cercetării în domeniu), încetul cu încetul, spațiul a ajuns în prim-planul studiilor culturale și al teoriilor literare, ba chiar, cu program, chiar a unor creații originale, trecând, desigur, prin imagologie, ecocriticsm, geopoetică, ecoliteratură etc. Un singur exemplu: poetul britanic Kenneth White, cel care a elaborat, acum aproape o jumătate de secol, geopoetica (preferații poetului sunt Heraclit, Emerson, Wallace Stevens, Basho, Holderlin, aduși în ajutorul unei ”geografii a spiritului poetic”). Însă marile începuturi ale acestor studii aparțin unor gânditori pentru care spațiul este coordonata principală, iar geografia și topoanaliza armele ajutătoare cele mai importante. Doar câteva nume amintesc aici, oameni ale căror opere le-am cercetat într-o bună măsură de mai mulți ani încoace: Foucault (în primul rând cu textul lui fundamental, din 1967, despre heterotopie), apoi Bachelard (cu toate limitările lui, teoreticianului francez fiindu-i aproape doar ”spațiul interior”), Henri Lefebvre (vezi mai ales ”la production de l’espace”), Deleuze (”deteritorializarea”), Dolezel (teoria lumilor posibile) etc., ca și autori veniți dinspre geografia postmodernă, ca Edward Soja (cu noțiunea sa de ”al treilea spațiu”). Și măcar să amintim aici că era de la sine înțeleasă o astfel de abordare la un moment dat: până la urmă, Iliada și Odiseea lui Homer sunt, deopotrivă, literatură, geografie, antropologie, teologie, istorie, adică o operă integrală, un ”topos universal”, așa cum scrie un alt savant de primă mână de azi, întemeietor al ”geocriticismului”, Bertrand Westphal. Profesorul de teorie literară de la Limoges a întemeiat acest domeniu ca metodă de teorie literară și analiză literară, ce încorporează studiul geografic al spațiului, lucrările lui fiind azi de cel mai mare interes, în Europa și în America, mai ales trilogia sa teoretică formată din La Geocritiquie. Reel, fiction, espace (2007), Le Monde Plausible. Espace, lieu, carte (2011) și La cage des meridiens. La litterature et l’Art contemporain face a la globalisation (2016); foarte simplu spus, teoretizarea reprezentării spațiale și studiul diacronic al modelelor spațiale, demers în care harta are un rol de prim rang.

Și am ajuns, astfel, la ceea ce dorim să prezentăm acum, privitor la geocriticism, adică un volum de ținută, apărut în 2011 la Palgrave MacMillan (New York): Geocritical Explorations. Space, Place, and Mapping in Literary and Cultural Studies, editat de Robert T. Tally Jr., profesor la Texas State University, nimeni altul decât traducătorul lui Bertrand Westphal în engleză. În plus, volumul beneficiază de prefața savantului francez; de altfel, un volum extrem de necesar, venit în completarea studiilor de geocritică ale lui Westphal, aș spune, o esențială completare în ideea mai bunei înțelegeri a ”turnurii spațiale” în critica literară contemporană. În prefața sa, Westphal face o scurtă sinteză a domeniului, încheiată cu patru concluzii care lămuresc problematica noastră în momentul de față, ca și când ar fi cele patru laturi ale unui patrat – operă în mișcare: geocriticismul este o abordare geo-centrată mai degrabă decât ego-centrată, adică are în vedere reprezentarea spațială globală față de cea individuală, ca atare, un studiu geocritic al unei regiuni, al unui oraș etc. mai degrabă decât studiul asupra unui anumit autor cu privire la acel loc; cele trei perspective sunt cea endogenă, aceea exogenă și cea alogenă, în detrimentul unui punct de vedere privilegiat, această multifocalizare ducând la relativizarea diferențelor și la identificarea stereotipiilor; geocriticismul promovează regatul integral al simțurilor cu privire la un anumit loc, acesta văzut ca un spațiu concret: sunete, mirosuri, gusturi și texturi, dincolo de ochiul cel subiectiv; în fine, geocriticismul asociază coordonatele geometrică și filosofică ale vieții – timpul și spațiul, într-o schemă unică, spațiotemporală, ca atare, dacă locurile sunt plasate într-o adâncime temporală care acoperă sau descoperă identități, revelând variabilitatea spațiilor heterogene, analiza spațială arată că prezentul este asincronic, viziunea noastră asupra timpului putând fi diferită față de viziunea unui celuilat, policromia fiind aici cuvântul de bază.

Volumul beneficiază și de o introducere a lui Robert Tally, ”On Geocriticism”, profesorul texan, cunoscut mai ales pentru lucrările sale de ”cartografie literară” și cu privire la Melville, făcând aici o excelentă prezentare a stadiului actual al studiilor geocritice, descriind pe scurt intențiile volumului de eseuri pe care-l îngrijește. Astfel, volumul este împărțit în trei secțiuni: primul, mai teoretic, cuprinde, sub titlul de Geocriticism in Theory and Practice, două eseuri de mare interes, primul, datorat lui Eric Prieto, referitor la geocriticism, geopoetică, geofilosofie, al doilea, sub semnătura lui Sten Putlz Moslund, despre prezența ”locului” în literatură, în ideea unei metode topopoetice de lectură; secțiunea a doua, intitulată Places, Spaces, and Texts, cuprinde cinci eseuri aplicate, referitoare la redesenarea hărții în cazul narațiunilor native australiene (Peta Mitchell și Jane Stadler), ”pădurii textuale” și reprezentarea peisajului în narațiunea latino-americană (Maria Mercedes Ortiz Rodriguez), confluențe rasiale și accesibilitate spațială în lumea mediteraneană (Michael Walonen), țărmurile insulei Afroditei în memorii de călătorie cipriote și europene (Antoine Eche) și despre ”ecologia excepției” plecând de la Thomas Jefferson (Christine Battista); cea de-a treia secțiune, compusă din șase eseuri, sunt adunate sub titlul de Transgressions, Movements, and Border Crossings, fiind de fapt niște studii aplicate și de mare acribie, din perspectivă geocritică, privitoare la opere ale unor autori, iată, de o deconcentrată diversitate: autori ai literaturii coloniale din sec. al XIX-lea (Rebecca Weaver-Hightower), Theodore Dreiser și a lui Sister Carrie (Rachel Collins), Derek Walcott și a sa topografie a lumii rurale englezești (Joanna Johnson), autori ai unor narațiuni afro-americane de călătorie (Maria Ramos), Camus și a sa ”soție adulterină” (Brigitte Le Juez), precum și despre harta afectivă a poeziei lirice (Heather Yeung).

Un volum de mare interes, așa cum spuneam, și nu doar pentru că este vorba de o metodă prin care se revelează cititorului și cercetătorului numeroase aspecte, unele inedite, ale unei opere literare, dar care se constituie și ca un model de lucru de neocolit în prezent. Doar că, la noi, azi, în contextul unei aridități din ce în ce mai accentuate în cazul criticii literare, ca metodă de lucru și ca receptare deopotrivă, astfel de abordări par de pe altă realitate cartografică! Iar dacă o seamă de critici, puțini, au abordat astfel de demersuri literare din punctul de vedere al spațiului (cum ar fi Cornel Ungureanu, Monica Spiridon sau Nicolae Oprea), acestea n-au primit nicidecum laudele multmeritate. Nu pot să închei aici, reiterând importanța pentru critică a metodei geocritice, fără să fac referire la două poziții mai vechi ale unor scriitori de la noi, care spun mult, ba, aș zice, din ce în ce mai mult, despre importanța spațiului sau a peisajului pentru operă, pasaje pe care le-am atașat acum câțiva ani la volumele dedicate geografiei imaginare bănulesciene: „Spaţiul unui om e o sinteză între acest spaţiu istoric (al strămoşilor) şi spaţiul copilăriei – adolescenţei; între spaţiul istoric şi spaţiul geografic – totul pe un fundal ontologic.” (Vasile Băncilă) și  ”Fără o lume a sa, un om de condei riscă să devină fiu adoptiv al tuturor conjuncturilor” (Ștefan Bănulescu).