Georg Scherg (1917 – 2002): Cărțile pot aștepta chiar și mai multe veacuri!

S-au împlinit în 2022 două decenii de la trecerea în neființă a scriitorului de expresie germană Georg Scherg.

Scriitorul, profesorul universitar și traducătorul Georg Scherg, căruia îi sunt dedicate aceste rânduri, s-a născut în Brașov la 19 ianuarie 1917 cu numele Georg Kurmes și a decedat în decembrie 2002 în Bodelshausen (lângă Tübingen). Încă din copilărie viaţa a fost necruţătoare cu autorul de mai târziu. Rămas orfan la o vârstă fragedă, a fost adoptat de omul de afaceri Ernst Scherg în 1922, după ce petrecuse cinci ani în orfelinatul protestant din Brașov.

Deși tânărul era foarte talentat în mai multe domenii artistice, tatăl adoptiv nu era foarte interesat de înclinațiile literare ale fiului său adoptiv, dar nici nu l-a șicanat în ceea ce privește opţiunea pentru studiu.

După absolvirea şcolii primare și a liceului în orașul său natal, Scherg a decis să studieze filologie (germană și franceză), filozofie și muzică, cursuri urmate la mai multe universități din Germania (Gießen, Berlin, Tübingen) și Franța (Paris, Straßburg). Ani mai târziu Scherg numea zona din jurul Tübingen drept „patrie spirituală″, în ciuda influenței substanțiale primite din partea  peisajului transilvănean.

După finalizarea studiilor, a predat o perioadă limbile germană şi latină (1944/1945) la Colegiul „Johannes Kepler” din Reutlingen şi, întors în România,  a continuat cariera de dascăl în școli din Țara Bârsei. Zece ani mai târziu, în 1957, a devenit pentru un an profesor de literatură germană la Universitatea „Victor Babeș” din Cluj și șef al catedrei de Germanistică.

Primele realizări artistice ale lui Georg Scherg datează de la sfârșitul anilor treizeci, acestea  n-au fost în domeniul literar, ci ca violinist. În anul 1934 a publicat un eseu de istorie literară în revista interbelică de cultură Klingsor, însă debutul  literar propriu-zis va fi în perioada postbelică și avea să-i pecetluiască soarta. Este vorba de o poezie despre natură Du liebereicher Morgen, du [Tu, dimineaţă plină de iubire], inclusă în antologia lui Heinrich Zillich Wir Siebenbürger [Noi ardelenii], publicată în 1949 în Salzburg. Această poezie a fost folosită de Tribunalul Brașov drept corp delict în acuzarea sa  în Procesul scriitorilor germani din 1959. Scherg fusese arestat în 1958, pe baza verdictului de incitare împotriva ordinii sociale prin agitație şi a fost condamnat la 20 de ani de detenție și muncă silnică. În acea vreme Georg Scherg era deja cunoscut ca scriitor,  publicase scrierile dramatice Giordano Bruno (1954) și Ovidius (1955), romanul Da keiner Herr und keiner Knecht [Căci nu era nici domn, nici slugă] (1957; în 1958 romanul a apărut şi în RDG, sub titlul Sturm über den Karpaten [Furtună deasupra Carpaților]) și primul volum al Erzählungen des Peter Merthes [Povestirile lui Peter Merthes] (1957).

A petrecut perioada de denție în închisorile din Codlea, Gherla, din Grădina (Balta Brăilei), Stoienești și Periprava (Delta Dunării) şi a fost eliberat mai devreme, în 1962,  fără însă a fi reabilitat. În libertate, pentru a-și asigura traiul, a lucrat mai întâi în domeniul canalizării, apoi ca violonist într-o orchestră brașoveană. Reabilitat în 1968, a putut reveni în învățământ. A predat o scurtă perioadă limba germană la Liceul „Johannes Honterus” din Brașov, iar în 1970 a fost transferat ca lector pentru literatură germană şi şef al Catedrei de Germanistică la nou înființata Facultate de Filologie și Istorie din Sibiu.

Am avut privilegiul să-l cunosc pe Georg Scherg ca profesor de literatură germană în ultimii săi ani de activitate didactică (s-a pensionat în 1984). Pe noi studenții ne impresiona nu doar prin cunoștințele sale enciclopedice, ci și prin simpla sa apariție: era de statură medie, uscățiv, cu o față brăzdată de numeroase riduri, cu ochi adânci, melancolici și un păr alb ca neaua, pieptănat spre spate. Cursurile sale de literatură au fost unice și total neconvenționale, ele reprezentau întâlniri cu cele mai reprezentative scrieri ale literaturii germane din secolul al XIX-lea (romantismul și realismul) și ale literaturii universale. Niciodată nu și-a dorit ca pătrunderea în tainele literaturii să fie îngrădită de folosirea excesivă a literaturii secundare. Se așeza în mijlocul nostru și ne citea pasaje semnificate, atent selecţionate, din opera unui anume scriitor, dând cu pricepere viață, prin taletul său actoricesc, prin gestică şi variate intonații, unor personaje literare. Autorii Friedrich Hölderlin, Heinrich von Kleist, Adalbert Stifter și Jean Paul sunt în memoria noastră strâns legați de figura lui Georg Scherg.

Georg Scherg a locuit în Sibiu din 1970 până în 1990, această etapă putând fi considerată cea mai fructuoasă a vieţii sale, atât în ceea ce priveşte activitatea scriitoricească, cât şi cea de traducător. A publicat  romanele Penelope ist anderer Meinung [Penelope este de altă părere] (1971), Baß und Binsen [Bas şi papură] (1973), Spiegelkammer [Camera oglizilor] (1974), Paraskiv, Paraskiv (1976), Der Sandkasten [Lada cu nisip] (1981), două volume de poezii Im Lande Ur [În ţara Ur] (1978), Gastfreundschaft [Ospitalitate] (1985); trei volume de povestiri Die Axt im Haus – Das offene Haus [Toporul în casă – Casa deschisă] (1979),  Die Schuldbürger [Cetăţenii datori] (1987), Die verhohlene Münze [Moneda ascunsă] (1987) şi cartea pentru copii Wendelin und der Regenbogen [Wendelin şi curcubeul] (1988). După cum sublinia Stefan Sienerth, „în Sibiu Georg Scherg a reprezentat centrul vieţii spirituale germane pentru circa două decenii.” A condus cercul literar al oraşului, care manifesta interes deopotrivă pentru tendinţele moderne şi  evaluarea literară, iar porţile acestuia erau deschise atât scriitorilor consacraţi, cât şi studenţilor germanişti.

De mare importanţă este şi activitatea de traducător a lui Georg Scherg. A tradus poezie (de M. Eminescu,  L. Blaga, I. Caraion) şi nuvela lui Laurenţiu Fulga Doamna străină  (Die Fremde, 1969). A transpus în limba germană mai multe romane: de Al. Ivasiuc Vestibul  (Im Vorhof der Hölle, 1971)  şi Păsările  (Die Vögel, 1975); de Nicolae Breban Animale bolnave  (Kranke Tiere, 1973); de Marin Preda Marele singuratic  (Der Einsame, 1976); de Ion Miclea Avram Iancu (împreună cu Hedwiga Raṣdea) şi lucrarea de filozofia culturii a lui Constantin Noica De dignitate europae  (1988). Prin intermedierea sa au pătruns aceste opere literare româneşti în spaţiul de limbă germană.

Dintre operele sale au fost traduse în limba română: piesa Giordano Bruno (1955), romanele Camera oglizilor  (1977) şi Paraschiv, Paraschiv (1980) de  Yvette Davidescu şi Mantia lui Darius (1974) de  A. Hamzea.

Pentru Georg Scherg literatura a reprezentat un crez, căci el credea cu tărie în importanţa acesteia. Ca cititor, profesor, scriitor şi traducător a considerat literatura deopotrivă necesitate vitală şi mijloc de depăşire a situaţilor de criză  existenţiale. Scrisul îi oferea posibilitatea evadării în ficţiune, dintr-un mediu ostil, meschin, degradant şi umilitor. Cu greu s-a despărţit de Transilvania. I-a trebuit mult timp să ia decizia emigrării. Dar şi în Germania a găsit resursele interioare de a continua să scrie şi a publicat trei volume de poezie Sommerliches Divertimento [Diverstisment estival] (1997), Piranda (1998), Bilderschrift [Scriere picturală] (1999) şi romanul Goa Mgoo (1997).

La împlinirea vârstei de 80 de ani Universitatea Lucian Blaga din Sibiu i-a decernat titlul  doctor honoris causa pentru întreaga sa activitate.

Scriitorul Georg Scherg a lăsat în urma sa o opera monumentală care nu s-a bucurat însă de o prea bună receptare. Cititorul descoperă o proză meandrică, greu accesibilă, dar cine-şi ia răbdarea  să urmărească ramificaţiile epice, referinţele istorice şi sociale din romanele şi povestirile lui Scherg, va obţine o valoroasă perspectivă asupra unui fragment de istorie contemporană şi se va bucura de limbajul specific, foarte nuanţat al scriitorului sibian.

Deoarece în România fusese un scriitor consacrat, un traducător şi critic literar apreciat, Georg Scherg spera probabil să găsească recunoaştere şi în Germania, mai ales că, după căderea Cortinei de fier, deci după 1989, literatura de expresie germană din România beneficia de multă atenţie în mass-media din Germania occidentală.

Cu toate acestea Scherg a fost cunoscut preponderent în cercuri filologice, fiind puţin receptat de publicul german. În ciuda acestui fapt, el a rămas fidel scrisului său şi a crezut până în ultima clipă în rolul său de scriitor, aşa cum se exprimă în romanul Penelopa este de altă părere „cărţile pot aştepta chiar şi mai multe veacuri.”

Georg Scherg în dialog cu Stefan Sienerth[1]

Domnule Scherg, faceţi parte dintre scriitori germani din sud-estul Europei care au emigrat destul de târziu în Germania. Cum aţi fost primit de oameni şi de către autorităţi? Care sunt experienţele trăite, întâlnind prieteni, cunoscuţi şi colegi de breaslă?

Ca un aşa-numit „emigrant târziu” sunt privit doar de autorităţi şi contemporani total neştiutori care subsumează denumirii ceva ce nu mi se potriveşte. Revendicarea mea de a fi tratat ca german de către germani produce neîncredere, fiind privită adesea ca insolenţă. Ignoranţi sunt cei mai mulţi dintre oameni, inclusiv autorităţile a căror atitudine faţă de noi nu debordează de ospitalitalitate.

  Spre deosebire de generaţiile mai tinere, în cazul dumneavoastră nu este vorba doar de o relocare, ci mai degrabă de o reîntoarcere într-o lume parţial familiară…

De fapt, în cazul meu nu este vorba doar de relocare şi nici de un soi de reîntoarcere într-o lume parţial familiară. Aproape că îmi vine să întreb care lume ne este familiară? A fost Transilvania noastră? Mai era a noastră? Oare n-am fost puşi în permanenţă în situaţii de alienare şi  obstacole greu de depăşit? Obstacole care s-au transformat mai degrabă în şicane decât în probleme de gestionat. În cazul meu este vorba de fapt de o regăsire a Sinelui, cu tot ce ţine de ceea ce am cunoscut odinioară aici, apoi am părăsit. Aici se află, măcar pe jumătate, patria mea spirituală.  Desigur că Transilvania şi-a pus amprenta asupra mea, dar m-am dezvoltat în peisajul spiritual din Tübingen, un peisaj care a cunoscut alte dimensiuni decât Valea Neckarului împreună cu castelul Österberg. N-au fost doar profesorii mei din Tübingen care au avut un efect formativ asupra mea. Căci Paul Kluckhohn şi Hermann Schneider mai mult m-au inhibat. Doar la Friedrich Beißner, care pe atunci lucra la ediţia Hölderin, am găsit climatul propice mie. Dar din faţa uşii Decanatului, când voiam să mă înscriu la Examenul de Stat, am făcut cale-ntoarsă şi am decis să mai studiez un semestru pentru care am plecat la Straßburg. Aici am început la Friedrich Wilhelm Wentzlaff-Eggenbert şi Gerhard Fricke, iar Examenul de Stat a fost o plimbare prin literatura germană, de la Walther von der Vogelweide până la Faust – totul petrecându-se într-o pivniţă, în timpul unuei alerte de raid aerian.

Cu toate acestea cred că unii artişti şi scriitori, cunoştinţe timpurii din Transilvania, ar fi putut influenţa devenirea dumneavoastră ca scriitor …

Pe-atunci eram toţi tineri în devenire, niciunul nu s-ar fi numit deja artist sau artist cunoscut, dintre cei pe care aş fi avut îndrăzneala să-i numesc prieteni. Pe-atunci exista un soi de timiditate, reverenţă sau respect faţă de „maeştri” admiraţi în mod deschis. În Braşov, de obicei în vacanţele de vară, petrecute înainte de război în oraşul de la poalele Tâmpei, au fost în special muzicienii Irene Krüger (violonistă), Victor Bickerich (organist la Biserica Neagră, dirijor al corului „Bach” şi al Orchestrei Filarmonicii), mai târziu şi dansatoarea Gerda Salzer, pictorii Heinrich Schunn şi Hans Eder, pentru care am pozat odată. În timpul studiilor în Germania am cunoscut pe Stefan Temeswary (profesor de istoria muzicii şi dirijor al Orchestrei Academice din Gießen), Luise Gmeiner (pianistă în Berlin) şi pe pictoriţa Csaki-Copony (în Tübingen). Întâmplător întâlnirea cu scriitori se situează pe ultimul loc şi se petrecea doar sporadic. Din acea perioadă nu pot numi decât două nume şi acelea fac parte doar din familie: este vorba de doi veri de-ai mei, Heinrich Zillich şi Kurt Scherg (scria poezii). Explicaţia pentru aceasta situaţie se poate găsi în faptul că eram foarte tânăr, când a părăsit Zillich Braşovul. Nici eu nu eram în acea perioadă în Braşov, fie efectuam serviciul militar în România, fie eram plecat la studii. Aş mai adăuga că, deşi obiectivul meu se conturase cu claritate, încă nu puteam arăta nici o încercare literară care m-ar fi putut deconspira ca scriitor şi mi-era jenă să apar cu exerciţiile mele literare. De fiecare dată, când ne întâlneam,  vorbeau ei, eu ascultam (cam prin 1936 m-am întâlnit cu Zillich în Gießen şi Heidelberg, iar cu Kurt în 1940 în Braşov, ultima oară, căci în 1953 a murit la canal). Poezia Du liebereicher Morgen du [Tu dimineaţă iubitoare], a fost publicată în antologia Wir Siebenbürger [Noi ardelenii] în anul 1949. Din motive pentru mine inexplicabile o strofă a căzut sub masă. Din Braşov i-am scris şi l-am întrebat pe Zillich despre această strofă, iar el mi-a explicat că nu observase şi-l învinuia pe zeţar. Corespondenţa aceasta a reprezentat motivul acuzării în 1958/59, în procesul intentat celor cinci oi negre, căci Zillich era considerat de către autorităţile comuniste fascist. Desigur că acest punct al acuzării se referea doar la mine, eu trebuia să fiu pus la zid, mai ales că eram un Scherg detestat, „fiul unui exploatator.”

Prin originea dumneavoastră nu eraţi în nici un caz un exploatator, dimpotrivă aţi fi putut dovedi, în consonanţă cu înţelegerea ideologică proletar-comunistă chiar o origine ,sănătoasă’…

Examinând cu exactitate originea mea, nu eram fiul unui exploatator. Eram fiul adoptiv al unui exploatator, un  detestat producător şi negustor de pielărie, eram un orfan în vârstă de cinci ani, când am fost preluat cu forme legale,  în lipsa unor copii propri. Este un fapt cunoscut că părinţii adoptivi erau înstăriţi. Aceasta le-a permis să-mi asigure condiţiile unei educaţii solide, fără ca eu să am vreun merit în acest sens. Desigur că trebuia să-mi aduc aportul, cel puţin prin activitatea mea de la şcoală. De la vârsta de zece ani am învăţat să cânt la vioară şi încetul cu încetul am ajuns la abilităţi necesare susţinerii de concerte. Încă de pe atunci nu mă gândisem să-mi câştig traiul prin concerte. De aceea am ales studiul umanist, un domeniu care solicita şi gândirea şi exprimarea în scris, nu doar simţul muzical. Desigur că mă gândisem să devin scriitor, dar nu îndrăzneam să recunosc faţă de tatăl meu care mă finanţa. Era oarecum împotriva cărţilor (manualele şcolare erau exceptate)! În final exerciţiile mele n-au mai putut fi ascunse, chiar dacă nu publicasem încă nimic, şi nu se putea abţine să mă avertizeze mereu: „Lasă mâzgălelile că vei ajunge să mori în şanţ!” În Braşovul din perioada aceea nu existau posibilităţi de publicare, poate doar de autopublicare, ceea ce nu era lucrativ. Abia pe la jumătatea anilor treizeci se putea publica în Büchergilde [Breasla cărţii], unde şi-au publicat Adolf Meschendörfer şi Erwin Wittstock cele mai importante romane, înainte ca acestea să fie preluate de edituri germane. Un tânăr de douăzeci de ani, fără rezultate notabile, nu putea pătrunde aici. Cu atât mai puţin în timpul războiului care izbucnise, în situaţia de colaps  generată de război sau în primii ani din perioada postbelică.

Spre deosebire de alţi conaţionali saşi care, la sfârşitul războiului, au preferat să aştepte cursul evenimentelor în Germania bombardată, în loc să se aventureze în incertitudine, dumneavoastră v-aţi întors în România care renunţase la coaliţia cu Germania şi trecuse de partea Uniunii Sovietice. Au existat motive pentru întoarcerea dumneavoastră?

Motive pentru întoarcere? Pur şi simplu se cuvenea ca un tânăr care şi-a terminat studiile să se întoarcă în patrie şi acolo să devină bărbat. Între timp se întâmplaseră tot felul de lucruri care mă determinau să mă întorc. Mă căsătorisem în Tübingen, mi se născuse un fiu, iar soţia mea, care-şi finalizase studiile muzicale în Stuttgart, plecase în 1944 în vacanţă la Braşov,  să le prezinte bunicilor nepotul, fiind surprinsă acolo de evenimentele politice şi militare. Ca cetăţean român aveam paşaport românesc, iar ca străin aveam nevoie de o aprobare de rezidenţă. Paşaportul era valabil tot pentru câte un an şi trebuia prelungit la data expirării de către Consulat. Apoi în Köln nu mai exista Consulat românesc, deoarece între est şi vest se întrerupseseră relaţiile diplomatice. Biroul pentru străini îmi prelungise doar permisul de rezidenţă, în acel birou lucra un şvab grosolan cu care se putea discuta, dacă ştiai cum să-l ei, şi m-a ajutat până în 1947. Atunci a renunţat în scris la prietenia cu mine. Bineînţeles că în numele autorităţii, pentru care în conformitate cu paşaportul meu (lipsit de valabilitate!) eram tot  român. După terminarea războiului mişunau foarte mulţi străini prin Germania: foşti prizonieri ostili, foşti deţinuţi în lagăre de concentrare. Apoi veneau numeroşi dezertori din zonele ocupate de ruşi, care mai târziu aveau să se numească RDG, dar şi din zone limitrofe, cum  ar fi Silezia şi Prusia de răsărit, toate acestea au condus la o penurie de  locuinţe în Germania aflată în ruină.

La unificare familiei nu se gândea nimeni pe-atunci. Despre aşa ceva avea să se vorbească mai târziu, când nu se mai punea problema individuală respectiv adevărata salvare de vieţi. De regulă era vorba de motive politice, apartenenţă militară ori la SS, chiar dacă opţiunea nu fusese voluntară. Am eliberat locuinţa din Tübingen şi am pornit la drum. Prin Innsbruck, Linz, unde am lucrat temporar ca muncitor necalificat într-o fabrică de azot. Apoi am traversat Viena şi Budapesta şi, petrecând mai multe nopţi şi zile pe drumuri ascunse, am ajuns în 14 septembrie 1947 în Braşov. Povestirile Die verhohlene Münze [Moneda ascunsă], Der verbrannte Flügel [Aripa arsă] fac referire la evenimentele acestor ani.

Ce situaţie aţi găsit în Braşov?

În afara situaţiei dezolante provocată de război, naţionalizare, schimbarea banilor, începuseră deja primele procese, înscenări grosolane cu sentinţe care provocau groază. Au urmat apoi arestări, delaţiuni, deportări, internări (Canal şi Tîrgu-Jiu). Şi cine era odată arestat, nu scăpa fără detenţie pe perioadă nederminată, dacă nu era eliberat de moarte. Nimeni nu era în deplină siguranţă şi umbla vorba că, cel care nu era la închisoare, n-ar fi fost om cumsecade.  Am încercat să asigur traiul familiei mele prin predarea unor ore de muzică şi de limbi ori ţinând conferinţe pe teme literare.

 Până în ziua de azi îmi datorează o grupă de tineri (de atunci) onorariul pentru semestrul din iarna 1947/1948. Şi chiar am avut noroc că nu fuseserăm denunţaţi pentru întrunirile respective, ca în cazul unei seri muzicale din casa Carl Knopf, când, din cauza unui raid al poliţiei, mulţi reuşiseră să scape pe fereastră şi să fugă prin grădină, sau (un an mai târziu) în Codlea, a avut loc un soi de evadare din casa pictorului Eduard Morres. La 1 martie am devenit suplinitor la Colegiul Honterus, puţin mai târziu am fost angajat şi la Liceul de fete. Prin aceasta am putut depăşi criza economică, nu însă şi criza conjugală care, după o separare de trei ani, a putut fi depăşită doar pe cale juridică. Mizeria generalizată, economică, politică şi morală, a jucat o importanţă crucială.

Era oare posibil ca, în astfel de conjuncturi, să vă gândiţi la scris?

N-am renunţat la încercările mele literare niciodată. În cadrul bisericii (singurul loc în care se putea în anii cincizeci) am ţinut câteva prezentări literare, am scris trei piese pentru amatori, primele două fiind puse în scenă tot în biserică (bunăoară Die Bekehrung der Liebe [Conversia iubirii], o piesă de Paşte, prezentată în Codlea, Braşov, Sighişoara) şi am scris, de asemenea, cele două piese Giordano Bruno şi Ovidius. Între timp se înfiinţase Uniunea scriitorilor şi, în cadrul acesteia au luat naştere Cenaclurile, cercuri literare configurate pe specii literare (poezie, proză, dramaturgie), chiar şi pentru minorităţile naţionale. Cercul literar german din Braşov era condus de Erwin Wittstock. Adolf Meschendörfer, care se apropia de optzeci de ani, nu mai participa la şedinţe. La primele mele lecturi într-o sală de la Capitol a fost prezent. La invitaţia lui Erwin Wittstock, am prezentat în 1953, în cadrul Cercului literar, piesa Giordano Bruno, din care am citit câteva scene. Wittstock relatase despre aceasta la redacţia Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. În urma acestui fapt am primit o scrisoare prin care mi se solicita manuscrisul. Acceptarea fără rezerve şi publicarea piesei în 1954 în formă de carte a reprezentat adevăratul meu debut literar. În afară de pauza forţată din perioada 1959-1966, am avut în fiecare an o apariţie editorială nouă, incluzând aici şi traducerile din literatura română.

Timp de un an (din septembrie 1957 până în septembrie 1958) aţi fost şef al Catedrei de Germanistică la Universitatea românească „Babeş” din Cluj. Ce se putea preda la cursurile de istoria literaturii germane? Ce epoci nu puteau fi predate? Erau autori  interzişi?

Ce se putea preda? Asta nu mi-a spus nimeni. Nu existau cărţi din inventarul clasic al literaturii, nu exista nici o istorie a literaturii, aproape nici un ghid, doar câteva cuvinte cheie. Doar conştiinţa mea decidea asupra formei şi conţinutului, am predat de la Merseburger Zaubersprüche [Formulele magice din Merseburg] până la Dunkelmännerbriefe [Scrisorile obscurantiste]. N-am ajuns mai departe în acel singur an. Asemănător, mai târziu, în Sibiu, nu exista nimeni care să mă supravegheze sau să ofere o perspectivă asupra conţinuturilor. Cine putea să supravegheze ca specialist? Cine trebuia să dea indicaţii sau să critice? Cine ştia germană şi înţelegea ce şi cum trebuie predat? Decisiv era tactul pedagogic privind problemele de conştiinţă vis-à-vis de studenţi, al tactului diplomatic faţă de colegi şi lipsa duplicităţii.

Nicidată nu mi s-au pus astfel de întrebări, niciodată nu mi s-a pus activitatea la îndoială, nici măcar în procesul de mai târziu nu s-a vorbit despre predarea mea şi conţinurile predate.

Mi se pare foarte ciudat, luând în considerare ce se petrecea în acea perioadă în ţară şi faptul că un an mai târziu aţi fost arestat. Nu aţi fost afectat nici în timpul revoltei maghiare din 1956?

Ciudat? Pe şleau: În colectiv nu abordam probleme suspecte. Exista un acord tacit în acest sens, astfel de teme nu se discutau nici la catedră, nici în afara acesteia. Nu se vorbea despre revolta ungară din 1956 nici cu colegii de la maghiară, nici măcar cu scriitorii maghiari cu care eram în contact (Dénes Iván, Deák Tamás şi Rudi Schuller, al cărui pseudonim era Pávai Mihály). Teme preponderente erau Hermann Hesse şi Thomas Mann, ale căror opere târzii mai pătrunseseră în ţară, de cele mai multe ori prin intermediul unor relaţii personale. Rilke era tabu, la fel şi Kafka. De specialitate germană mai era Harald Krasser care deţinea la Universitatea maghiară „Bolyai” aceiaşi funcţie ca şi mine. N-aveam cu el nici un fel de relaţie. Poate mă evita din motive de siguranţă, dar mi-a lăsat impresia că nu era o natură tocmai afabilă, ci o persoană rece, tăcută, cam ceea ce am numi întrun cuvânt distant, ori era reticent prin el însuşi.

            În toamna lui 1958 aţi fost arestat şi în 1959 condamnat, împreună cu scriitorii Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Hans Bergel şi Harald Siegmund, la mulţi ani de detenţie. Au  existat semne care să indice arestarea de mai târziu?

N-am sesizat indicii privind arestarea care a urmat. Auzisem de arestarea altora, bunăoară a unor studenţi şi de campania dusă împotriva lui Lucian Blaga, pe care nu-l văzusem decât odată de departe. În 30 ianuarie 1958, în Braşov, în timp ce-l aşteptam la Redută pe preotul Dr. Konrad Möckel, care trebuia să conducă mitingul antifascist,  a fost percheziţionată locuinţa acestuia, iar el a fost arestat. De asemenea au fost reţinuţi şi paracliserul şi contabilul, ulterior a mai fost arestat un grup de douăzeci de tineri, aşa-numiţi saşi-nobili, care s-ar fi pronunţat împotriva căsătoriilor mixte. De Rusalii venise rândul lui Andreas Birkner care (după cum spunea Krasser, de la care am aflat) scrisese o povestire – Die Sau mit den sieben Ferkeln [Scroafa cu cei şapte purcei]- pe care o citise în Sibiu într-un cerc restrâns, la cafea. De fiecare dată, când am primit o astfel de veste, am avut o strângere de inimă, dar niciodată n-am privit arestarea drept ameninţare pentru mine.

Nu eram conştient de încălcarea vreunei legi ori a eticii ţării, darămite de vreo crimă săvârşită în adevăratul sens al cuvântului. Nu fusesem nici criticat sau atacat în presă, ceea ce ar fi putut fi un avertisment.

Şi totuşi, cum s-a ajuns la arestare?

Wolf von Aichelburg pe care-l cunoscusem prin corespondenţă, intermediată de  Herman Roth, fusese prins în 1948, la încercarea de trecerea ilegală a frontierei, şi condamnat la patru ani de muncă la Canalul Dunării, ulterior a primit domiciliu forţat pe termen nelimitat la Măicăneşti (în Moldova). La o întâlnire cu János Fazekas, reprezentantul de atunci al minorităţilor în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, pusesem o vorbă bună în sprijinul exilatului, iar în vara lui 1956 m-am trezit cu el la uşă în Braşov. În aceeaşi seară am fost sunat din Sibiu de poeta Ursula Bedners: „Aichelburg a fost eliberat, va fi sărbătorit aici, unde mai mulţi ne petrecem concediul. Nu vii şi tu?, trebuie să sărbătorim.” Zis şi făcut. În casa lui Oskar Pastior a avut loc o primă întâlnire a prietenilor. Pe unii  dintre ei i-am cunoscut atunci, bunăoară pe Andreas Birkner şi Hanns Schuschnig, regizorul Teatrului German din Sibiu. Poeta Astrid Connerth-Wiesenmayer ne-a invitat pentru următoarea zi (o duminică) la ea, unde au participat ca. 25 de persoane, dintre care amintim: pe Aichelburg, Birkner, Bernhard Capesius, Harald Krasser, Ursula Bedners, Oskar Pastior, Martha şi Klaus Kessler, Hans şi Irene Mokka, Hanns Schuschnig. Poeţii au citit câte o poezie, Martha Kessler a cântat.

În acea perioadă fusese redenumită revista Banater Schriftum [Scrieri bănăţene] în Neue Literatur [Literatura nouă], revista urma  să publice nu doar scrieri din Banat, ci să cuprindă pe toţi autorii de expresie germană din România. Andreas A. Lillin fusese numit redactor-şef şi ne scrisese multora dintre noi, pe alţi autori îi vizitase într-o călătorie în circuit. Pe scurt: ni se solicita colaborarea. În fapt se dorea o creştere a calităţii literaturii, căci în anii de după război se scrisese într-o formă primitiv-proletcultistă, „marii” autori fuseseră ţinuţi deoparte ori se retrăseseră din proprie iniţiativă: Adolf Meschendörfer, Erwin Wittstock, Oskar Walter Cisek, Alfred Kittner, Immanuel Weissglass – Paul Celan trecuse tacit graniţa, pe când Aichelburg doar încercase. Într-o aparentă şi timidă perioadă de dezgheţ trebuiau să tragă toţi scriitorii la aceeaşi căruţă. Puteau fi numiţi, citaţi, discutaţi scriitori apolitici din toată lumea; era permisă poezia naturii şi se dezbătea literatură universală netendenţioasă, fiind privită drept „artă” chiar dacă nu tocmai de dragul artei. Alfred Margul Sperber se exprima în felul următor: „Fiecare poezie bună este o contribuţie adusă socialismului şi progresului omenirii.”

Astrid Connerth, gazda (incriminata de mai târziu), întrebă: „Aţi primit scrisoarea lui Lillin? Ce ziceţi, colaborăm?” Toţi şi-au exprimat dorinţa de colaborare, dar Birkner a adus în discuţie teama că scribii proletcultişti, aflaţi în poziţii cheie, nu ne vor lăsa să publicăm: „Nu ne vor vrea, dar va trebui să  ia la cunoştinţă că existăm.” Trebuie spus că niciunul dintre noi nu ştia pe-atunci cine sau ce este Securitatea. Cu toate acestea cred că aceasta fusese pusă în temă (în sens tendenţios) deja în ziua următoare. Mai trebuie amintit un aspect: Hans Bergel şi Harald Siegmund nu fuseseră prezenţi la întâlnirea din Sibiu.

Ce credeţi, cine va turnat?

În închisoare (trei ani mai târziu) am încercat, când eram toţi trei (Aichelburg, Birkner şi cu mine) laolaltă într-o celulă a închisorii din Codlea, să reconstruim desfăşurarea evenimentelor de atunci şi să descurcăm iţele. Cel mai plauzibil ni s-a părut următorul fapt: Aichelburg nu avea încă locuinţă, fusese primit temporar în casa unei poete diletante ambiţioase, căreia îi povestise despre întâlnirea la care ea nu fusese invitată. Asemenea celei de a treisprezecea ursitoare din Dornröschen [Frumoasa din pădurea adormită] se supărase că nu fusese băgată în seamă şi,  fără nici un dubiu, îi povestise ceea ce auzise unui „poet de curte”, despre care se spunea că ar fi ofiţer de Securitate şi care în acea perioadă îşi petrecea concediul în Sibiu. Oricum, după cum aveam să aflăm mai târziu, din acea zi de vară din 1956 am fost atenţi supravegheaţi. Probabil că efectul-şoc al revoltei din Ungaria a contribuit la faptul că nu se luaseră măsuri urgente împotriva noastră şi că nu fuseserăm arestaţi imediat. Uimitor este faptul că în timpul arestării preventive timp de un an (în Braşov, strada Prundului), deşi nu ştiusem nimic unul de altul, am tras la la aceeaşi căruţă, fiind acuzaţi de conspiraţie şi subversiune ideologică. În conformitate cu paragraful 209 am fost condamnaţi summa summarum la o sută de ani de muncă silnică, exproprierea întregii averi şi pierderea tuturor drepturilor cetăţeneşti. Eu însumi am primit 20 de ani. Îmi scapă însă unele lucruri: bunăoară cum au ajuns Hans Bergel şi Harald Siegmund care nu fuseseră împreună cu noi în Sibiu, să fie cuplaţi cu noi şi cum ceilalţi douăzeci şi trei de participanţi nu fuseseră luaţi în calcul sau erau implicaţi în alte cauze (procese) – cum ar fi Harald Krasser şi Herman Roth. Intenţia arestărilor, care se defăşurau în toată ţara, era intimidarea populaţiei şi impunerea unor obiective politice prin intermediul terorii statale.

Aţi valorificat literar aceste experienţe şi cele pe care le-aţi trăit în timpul detenţiei? Aţi putut să transmiteţi câte ceva din toate acestea cititorilor dumneavoastră, având în vedere că întreg sistemul de producere şi difuzare a cărţii era controlat?

În romanele mele Camera oglinzilor şi Paraschiv Paraschiv (editate şi în RDG) nu este nimeni nominalizat, nici Securitatea, nici vreo insituţie sau persoană, niciun secretar sau preşedinte.  Dar se poate oare să se bată şeaua mai puternic de atât, ca să priceapă iapa, decât când spun: „Aţi auzit de toate rangurile şi numele care au apărut peste noapte,  le-aţi văzut tronând pline de importanţă şi transmiţând, prin tronare, ameninţare? … Avea frisoane în faţa noii dreptăţi, care urma să vină, urla şi clămpănea din dinţi, pentru ea şi pentru alţii. Oarecum nu o voiseră şi nu o meritaseră, cu certitudine nu aşa cu preşedinţi şi generali. Mai ziceau că şi cea veche fusese destul de bună. Atunci veni asta, rece, imprevizibilă, neobosită, înarmată până-n dinţi.” Astfel de formulări pot fi citite în Paraschiv Paraschiv, capitolul Furtunuri noi. Asemănător se petrece şi în Camera oglinzilor. „Chiriaşul tăcut”, grangurul auriu, domnul Pirot, nu este oare o „pasăre cântătoare”, deci un copoi? Aşa se continua (Se poate vedea în capitolul Tufişul de spini). Desigur că trebuia să fii la curent şi mulţi dintre cititori nu erau, în parte pentru că nu ştiau să citească printre rânduri sau fuseseră „cruţaţi”, avuseseră parte de o soartă mai milostivă.

Credeţi că nici cenzura, lectorii sau criticii  cărţilor dumneavoastră n-au înţeles mesajul transmis?

Uimitor este – cum am arătat prin citatele de mai sus – că niciun lector, cenzor sau critic n-a înţeles şi n-a obiectat la un asemenea limbaj inconfundabil. Lucrurile delicate erau încorporate foarte bine în evenimente mai mult sau mai puţin aventuroase sau distanţate de o structură ironică şi complicată a frazei, ceea ce a condus la aprecierea că aş scrie prea sau aşa de „dificil”. Dealtfel îmi face plăcere să spun astfel adevărul, bine camuflat, chiar dacă cititorul se simte provocat. Am învăţat din experienţă că se putea şi se poate spune orice, depindea şi depinde doar de cum se spune. Desigur că exista riscul ca anumiţi cititori mărginiţi, oricine ar fi aceştia, să nu priceapă. Şi din păcate majoritatea criticilor noştri erau cititori nepricepuţi, în ciuda ambiţiilor lor pentru originalitate şi pentru a se impune prin autoreflecţie şi răutate, fără a se teme deloc, că-şi semnau propriul certificat de incompetenţi.

La ceva timp după reabilitarea dumneavoastră, aţi fost numit şef al Catedrei de Germanistică din Sibiu şi aţi condus şi Cercul literar orăşenesc. Cum se desfăşurau întâlnirile de lectură şi dezbaterile? Existau dificultăţi în spunerea adevărului?

Şi în Braşov preluasem pe la jumătatea anilor cincizeci conducerea Cercului literar de la Erwin Wittstock, iar la sfârşitul anilor şaizeci, la fel după mutarea mea la Sibiu (1970), am fost reales. În Sibiu aveam la început douăzeci de membri activi, începând cu Capesius şi Krasser, fără a lua în calcul auditoriul. Prin scăderea numărului, de-a lungul anilor, se putea vedea cum se micşora comunitatea noastră. La sfârşit mai eram cinci scriitori care nu mai apăreau cu regularitate.

Dificultăţi în a spune adevărul? Păi adevărul era ocolit în toate modurile posibile sau în cazuri delicate nu se insista  asupra acestuia, după principiul diplomatic sapienti sat. Chiar şi membri aşa-numitei „Aktionsgruppe Banat” care au făcut mare tam-tam despre calvarul lor au prezentat texte care, în opinia noastră, ar fi trecut de orice cenzură.  Citatele mele de mai sus, unele capitole ori cărţi erau mai explozive, dar niciodată n-am făcut caz din asta. Fragmente din proza lui Joachim Wittstock sau din poezia lui Franz Hodjak cuprindeau aluzii mai mult sau mai puţin voalate care-ţi dădeau fiori, ne uitam unii la alţii, ne înţelegeam din priviri, zâmbeam, aşa cum se face, când baţi şaua ca să priceapă iapa. La astfel de întâlniri n-am observat să fim spionaţi sau să fi trezit neîncrederea autorităţilor, deşi cu siguranţă eram supravegheaţi.

Faceţi parte dintre ultimii scriitori germani care au părăsit România. Ce se va întâmpla cu literatura germană din România? Care sunt aşteptările dumneavoastră ca scriitor transilvănean în Germania?

Patria ca peisaj va pieri, însă peisajul cultural şi literatura vor fi sortite pieirii la fel de puţin ca oricare alta de acest fel, bunăoară „provincia pragheză” de la cumpăna dintre veacuri. Dacă ar trebui să se trăiască în Germania cu veniturile obţinute ca scriitor, cu atât mai mult ca scriitor german din Transilvania, probabil că ne-ar apuca disperarea. Sau ar trebui să fii atât de „clever”, încât să te supui „regulilor pieţei”. Din câte am observat, acest lucru nu i-a reuşit niciunuia, căci editurile nu se ostenesc prea tare pentru niciunul dintre noi. În opinia mea această situaţie îşi are originea într-o totală ignoranţă sau o informare unilaterală. Bunăoară, cum este posibil să apară un „Necrolog al literaturii de expresie germană din România”care trece sub tăcere cel puţin jumătate dintre toate numele de scriitori, iar realizările acestor contemporani uitaţi să fie măturate sub preş? De altfel nu sunt un vânzător ambulant şi nici nu pot deveni.

Mai devreme sau mai târziu mă va descoperi vreo editură – sau poate că nu – în folosul sau detrimentul ei, depinde. Am depăşit vârsta alergării după editori, să-i trag de mânecă. Ei se gândesc la afacere, eu nu. În romanul meu Penelope este de altă părere (1971) spun: „Cărţile pot aştepta chiar şi mai multe veacuri.”

 Traducere și prezentare de Maria SASS

Bibliografie

Heitmann, Klaus (Hrsg.): Rumänisch-deutsche Interferenzen. Akten des Bukarester Kolloquiums über Literatur- und Geistesbeziehungen zwischen Rumänien und dem deutschen Sprachraum vom 13. – 15. Oktober 1983, Carl Winter – Universitätsverlag, Heidelberg: 1986.

Sienerth, Stefan / Peter Motzan (Hrsg.):Worte als Gefahr und Gefährdung. Schriftsteller vor Gericht, Kronstadt 1959. Verlag Südostkulturwerk, München: 1993.

Sienerth, Stefan (Hrsg.): Siebenbürgische Erzählungen. Südostdeutsches Kulturwerk, München: 2001.

[1] Sienerth, Stefan:  „Daß ich in diesem Raum geboren wurde.” Gespräche mit deutschen Schriftstellern aus Südosteuropa. Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, München: 1997, S.149-164.