Georg Trakl

Georg Trakl este ultimul mare poet care reprezintă episodul tragic al sfîrtecării lui Orfeu. Biografia sa poate fi considerată o trăire personală a acestui episod mitic într-un moment de criză prin care trecea Imperiul Austro-Ungar la începutul secolului XX, culminînd cu catastrofa primului război mondial, la care a participat ca farmacist, sinucigîndu-se la numai 27 de ani din cauza neputinţei de a mai suporta ororile acestui măcel. Ca şi ceilalţi poeţi ai expresionismului german, Georg Heym şi Ernst Stadler, morţi la fel de tineri, şi mai ales Gottfried Benn, Trakl a perceput criza epocii sale ca o apropiată apocalipsă, într-o tensiune interioară de care caută să se elibereze, exprimînd-o într-o poezie de intensitatea „strigătului” reprezentat într-un celebru tablou de pictorul Edward Munch, cuprinsă într-un volum antum de Poezii (1913) şi în altul postum, Sebastian în vis (1915).

          Trakl însuşi îl evocă pe Orfeu în poezia Pătimire, tînguindu-se după Euridice:

                   „Cînd lira sună de argint sub degetele lui Orfeu

                   Plîngînd în grădina serii o moarte”,

în versuri libere, de o stranie coerenţă a viziunii în ciuda discordanţelor discursului, ce fac ca „sintaxa – scrie Mihai Isbăşescu în Istoria literaturii germane – să se destrame în elipse”⁽¹, corespunînd convulsiilor unor trăiri halucinante, onirice.  Euridicei moarte i se substituie însă umbra surorii sale Grete, faţă de care poetul a manifestat o iubire incestuoasă, asumată cu un sentiment de vinovăţie pînă la capătul vieţii, poezia Pătimire fiind considerată de Heinrich Goldmann „marele cîntec al iubirii dintre frate şi soră”⁽² , în studiul acordat poetului cu titlul Katabasis:

                   „Tînguirea cutremură trestiile toamnei,

                   Eleşteul albastru,

                   Şi piere sub arbori în muguri

                   Umbra surorii urmînd-o;

                   Iubire întunecată

                   A unei stirpe sălbatece,

                   De care ziua fuge pe roţi de aur vuind”.

          Conştiinţa culpabilă a poetului, care l-a făcut cunoscut ca „mag al vinovăţiei”⁽³,  este asociată cu un „ochi aţintit” permanent asupra cărărilor întunecate pe care rătăcesc urmaşii acestei stirpe sălbatice, blestemaţi să ispăşească păcatul încălcării legii sîngelui:

                   „Căci veşnic urmează, ca o sălbăticiune albastră,

                   Un ochi aţintit sub copaci amurgiţi,

                   Priveşte şi veghează aceste mai negre

                   Cărări, purtînd în inimă armonia-i nocturnă,

                   Blîndă nebunie;

                   Sau poate pline de extaz întunecat

                   Răsună strunele-n tremur

                   La picioarele reci ale ispăşitoarei

                   Din oraşul de piatră”.

          Oraşul de piatră a înlocuit şi el grădina paradisului, reprezentînd o lume încremenită, un cimitir al vieţii stăpînit de spiritul răului, precum în poezia intitulată Celor amuţiţi:

                   „O, nebunia oraşului mare, cînd seara

                   Arbori schilozi stau încremeniţi lîngă zidul negru,

                   Prin mască de argint priveşte spiritului răului;

                   Cu bici magnetic lumina şfichiuie noaptea de piatră.

                   O, sunetul scufundat al clopotelor de seară.

                   Cu spaimă îngheţată prostituata naşte copilul mort.

                   Spumegînd, mînia Domnului biciuie fruntea posedatului,

                   Molimă purpurie, foamea, sparge ochii verzi.

                   O, rîsul respingător al aurului!”,

în contrast cu care versurile din final vorbesc de o umanitate încă sălbatecă, nepervertită, aşteptată să salveze lumea:

                   „Dar în vizuină întunecată

                   O umanitate mai tăcută sîngerează în linişte,

                   Modelează din metale vîrtoase creştetul care se eliberează”.

          În atmosfera infernală a oraşului, omul devine damnat, încarnare a unui înger căzut, destinat suferinţei şi morţii. Azilul şi spitalul reprezintă locurile citadine unde o umanitate fantomatică ispăşeşte păcatele seminţiei blestemate, descompunîndu-se:

                   „În posomoreala vechiului azil se surpă ruini omeneşti,

                   Orfanii morţi zac întinşi sub gardul grădinii.

                   Din camere cenuşii ies îngeri cu aripi pătate de noroi,

                   De pe pleoapele lor îngălbenite picură viermi.

                   Piaţa bisericii e întunecată şi mută ca-n vremea copilăriei.

                   Pe tăllpi de argint alunecă vieţi de odinioară

                   Şi umbrele damnaţilor coboară pe ape ce suspină”  (Psalm),

în vreme ce „magul alb cu şerpii săi se joacă”, iar deasupra acestui calvar, indiferenţi  „se deschid ochii de aur ai Domnului”, imagini din care reiese o viziune gnostică asupra Creaţiei. O lume căzută, în continuă degradare fizică şi morală, aceasta-i imaginea obsedantă a oraşului-cimitir traklian.

          Corpul este, ca şi pentru orfici – afirmă Robert Rovini – „căderea concretizată”⁽⁴, iar atunci cînd „coboară în sine, Trakl în mormînt coboară”⁽⁵. Dar în vreme ce orficii încercau prin asceză să-şi purifice corpul, pentru Trakl nu există, ca şi pentru Baudelaire în Florile Răului, decît perspectiva morţii, pentru ca prin putrezirea şi descompunerea corpului, sufletul să se reintegreze – ca să folosesc expresia lui Irène Gayraud – în „spaţiul locuit de Dumnezeu”⁽⁶, aşa cum mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare către Ludwig von Ficker, din anul premergător războiului şi sinuciderii sale: „Tînjesc la ziua cînd sufletul nu va mai voi şi putea sălăşlui în acest nefericit trup infestat de melancolie, cînd această fiinţă de batjocură, alcătuită din scîrnă şi putreziciune, va fi părăsită, nefiind altceva decît fidela oglindire a unui veac nelegiuit şi blestemat”⁽⁷.

          Poetul orfic este, ca şi sufletul exilat în corp, „străinul” care are datoria – susţine Zina Molcuţ – de „a-şi asuma întreaga <vină> şi de a face din poezie un act de <ispăşire>”⁽⁸. Trakl este un Orfeu care asimilează şi trăsături christice, pentru a salva seminţia blestemată a oamenilor prin puterea cîntecului său. Un asemenea străin este băiatul Elis, cel care prin moarte rămîne pur şi inocent, deseori invocat ca un alter-ego:

„Elis, cînd mierla cheamă în neagra pădure,

Să ştii că e sfîrşitul tău.

…………………………………………………………….

Dar tu străbaţi cu pas vătuit

Noaptea ce-atîrnă plină de ciorchini purpurii

Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albăstrime.

Sună răsura

Unde-s ochii tăi de lună.

O, Elis, ce mult e de cănd ai murit!” (Băiatului Elis),

în care Heidegger vede „mortul care fiinţează plecînd de timpuriu”⁽⁹, întocmai poetului.

          În viziunea lui Trakl, corpul este partea Răului din fiinţa umană, care nu poate fi purificat, ci se poate metamorfoza asumîndu-şi – remarcă Nicolae Balotă – „scenariul mitic sau apocaliptic al mizeriei umane”⁽¹⁰. Astfel, un poem în proză se intitulează chiar Metamorfoza răului, în care scena biblică a ispitirii cuplului originar de către diavol este rescrisă: „Cineva te-a părăsit la răscrucea drumului şi tu priveşti lung îndărăt. Pas de argint în umbra micilor meri schilodiţi. Fructul luminează purpuriu în rămurişul negru, iar şarpele năpîrleşte în iarbă”, sugerînd într-un limbaj ce păstrează funcţia poetică de simbol, ideea unui păcat repetat de toate generaţiile. Un alt poem în proză, Vis şi înnoptare, începe cu această iluminare rimbaldiană: „Într-o seară, tata deveni moşneag; în camere întunecate chipul mamei împietrea şi asupra băiatului apăsa blestemul stirpei degenerate”, care îi dezvăluie copilului perpectiva terifiantă a propriei morţi, încercînd cu disperare şi revoltă să depăşească implacabilul destin: „Cu sufletul la gură, intră în casa părăginită. În curte, animal sălbatec, bău din apele albastre ale fîntînii, pînă îl îngheţară. În friguri, zăcea pe treptele îngheţate, turbînd împotriva lui Dumnezeu, la gîndul morţii sale”, imaginată în final ca o dispariţie a speciei odată cu a cuplul incestuos: „Seara, găsi un pustiu de piatră, cortegiul unui mort pînă la casa întunecată a tatălui. Un nor de purpură îi înnoură capul, şi atunci se prăbuşi în tăcere peste propria-i imagine şi sînge, spectru lunar; piatră, se rostogoli în gol, în timp ce în oglinda spartă apăru sora lui, ca adolescent muribund; noaptea înghiţi stirpea blstemată”.

          Rimbaud – scrie Jack Delavenne – „este prezent aivi, în proximitatea lui Trakl, împreună cu visul său de a face din Om ceea ce era odată, de a-l readuce la starea primitivă de fiu al Soarelui”⁽¹¹. Dar omul traklian nu este solar ci nocturn, nici apocaliptic ci apocaliptic. La fel ca Rimbaud,  Trakl este un poet vizionar care vede omul şi întreaga natură, pînă în elementaritatea ei, într-un continuu declin. Strigătul” său expresionst, surdinizat dar magic învăluit în imagini de o sfîşietoare melancolie, intră în rezonanţă cu suferinţa fiecărui lucru. Poezia lui este oglinda sfîrtecării şi mistuirii eului care se contopeşte dionisiac cu natura în descompunere. Momentul ei este seara, metaforic numită „ora stingerii noastre, umbra lui Azrael/ Întunecînd o grădină ruginită” (Cîntece de mătănii. Amin), urmată de o scufundare în noapte care, în ochiul vizionarului, apare ca o înmormîntare extinsă pînă la dimensiuni cosmice, odată cu care lumea pare a se reîntoarce în haos, tablou  realizat de o acumulare de notaţii disparate, unite însă de magia obsesiei:

                             „Seara l-au dus pe străin în camera mortuară;

                             Un abur de păcură; domoală foşnire a platanilor roşii;

Zborul îndoliat al corbilor; în piaţă, schimbarea gărzii;

Soarele a căzut în giulgiuri negre; necurmat revine această seară

                                                               ce-a fost” (Pe drum).

          Iar anotimpul specific traklian este toamna, cînd vegetaţia naturii se descompune, mistuindu-se ca o flacără. Poetul nu are o bogată paletă de culori, domină însă roşul, albastrul şi galbenul, pe care le combină , ca şi pictorul Vincent van Gogh, în tablouri foarte dinamice vizual. Roşul este, în poezia lui Trakl, culoarea amurgului care, prin aspectul flamboaiant, corespunde intensităţii sfîşierii sufleteşti, ca în acest Peisaj de toamnă:

                             „Seară de septambrie; mîhnite răsună chemările întunecate

                                                                                         ale ciobanilor

                             Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scînteiază focul.

                             Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint

                                                                                        ale servitoarei

                             Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.

                             Uşor se stinge la marginea pădurii mugetul ciutei,

                             Iar florile galbene ale toamnei

                             Se înclină mut peste faţa albastră a eleşteului,

Un copac s-a mistuit în roşie flacără; cu chipuri întunecate fîlfîie

                                                                      liliecii”.

                   Coşmarul sfîrtecării lui Orfeu a fost pentru Trakl realitatea războiului, descrisă în ultimul său poem intitulat Grodek, după numele localităţii unde a murit înghiţînd o mare doză de cocaină:

                             „De arme ucigătoare seara răsună

Pădurile întomnate, cîmpiile de aur

Şi locurile albastre, se rostogoleşte deasupra

Soarele tot mai tulbure; noaptea cuprinde

Luptători muribunzi, sălbateca jeluire

A gurilor sfărîmate.

Peste vale se adună însă în linişte

Nori roşii în care tronează un zeu turbat,

Sîngele scurs, răcoarea-i de lună;

Toate drumurile duc în negru putregai.

Sub rămurişul de aur al nopţii şi-al stelelor

Umbra surorii se clatină prin dumbrava tăcută

Ca să se închine duhurilor de eroi, capete sîngerînde;

Şi domol răsună printre trestii flautele întunecate ale toamnei.

O, prea mîndră jale! Voi, altare altare de bronz,

Flacăra spiritului hrăneşte azi o nemărginită durere,

Nepoţii care nu s-au născut”,

transmiţînd celor nenăscuţi – fie că sunt, datorită ambiguităţii versului remarcată de Michele Finck „fiii nenăscuţi ai soldaţilor morţi sau ai generaţiilor viitoare”⁽¹² – un mesaj de disperare şi, totodată, de speranţă în posibilitatea unui nou început.

          Georg Trakl este, asemenea lui Rimbaud, un poet orfic care a coborît în infern fără întoarcere. Catabaza sa orfică nu anunţă numai apocalipsa lumii, ci şi – constată Irène Gayraud – „extincţia cîntecului în neant”⁽¹³. Cîntecul traklian înseamnă, spre a-l defini cu propriile lui cuvinte din Metamorfoza răului, un „strigăt mut”, odată cu care sfîrşeşte poezia orfică genuină, născută din trăire.

Note:

          Folosesc traducerile lui Petre Stoica din ediţia Georg Trakl, Metamorfoza răului, Ed. Univers, 2000, dar şi integrala Poezii-lor traduse de Mihail Nemeş apărută la editura Minerva în 1988.

1. Mihai Isbăşescu, Istoria literaturii germane. Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 416
2. Heinrich Goldmann, Katabasis, apud Petre Stoica, Cuvînt înainte la ediţia Georg Trakl, Metamorfoza răului, Ed. Univers, 2000, p. 29
3. Emil Barth, apud Petre Stoica, Cuvînt înainte la Georg Trakl, Metamorfoza răului, cit., p. 11
4. Robert Rovini, Georg Trakl, Ed. Seghers, Paris, 1973, p. 68
5. , p.41
6. Irène Gayraud, Chants orphiques européens, Classiques Garnier, Paris, 2019, p. 360
7. Scrisoare a poetului către Ludwig von Ficker, coordonatorul grupului şi editorul revistei Der Brenner,  în addenda la Georg Trakl,  Metamorfoza răului, cit., p. 126
8. Zina Molcuţ, Georg Trakl, studiu în antologia Poeţi expresionişti germani într-o viziune nouă, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională, p. 2004, p. 379
9. Martin Heidegger, Limba în poem, în Originea operei de artă, Ed. Univers, 1982, p. 284
10. Nicolae Balotă, Expresionismul, în Literatura germană, Ed. Press Group, 2007, p. 358
11. Jack Delavenne, Trakl şi Rimbaud, în revista online Temporel, din 22 aprilie 2011
12. Michéle Finck, Guerre et mise en crise de l’écriture: Trakl, Ungaretti, Char, Jacottet, capitol online din volumul colectiv Littérature et expériences croisées de la guerre, apports comparatistes. Actes du XXXIXe Congrès de la SFLGC.
13. Irène Gayraud, cit., p. 568

Articol apărut în nr. 4/2019 al revistei