George Bacovia

În poezia lui Bacovia nu există ascensiune spirituală, ci numai cădere înspre limita absolută a universului material care-i plumbul. Autorul Plumb-ului îşi dezvăluie gîndirea poetică decadentă, foarte apropiată de gnoză, din perspectiva căreia existenţa înseamnă cădere –   observaţie făcută deja de Vladimir Streinu în Pagini de critică literară (l938)  –  “din uman în mineral”(1.

Nu întâmplător, volumul de debut intitulat chiar Plumb se deschide cu poezia Plumb:

“ Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt.

Stam singur lângă mort … şi era vânt …

Şi scîrțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –

Stam singur  lîngă mort … și era frig …

Și-i atîrnau aripele de plumb.”

Universul se reduce la un cavou în care totul s-a prefăcut în plumb: sicriele, florile, veştmintele, coroanele. În atmosfera sinistră a cavoului, percepută auditiv prin scârţâitul “coroanelor de plumb”, poetul trăieşte acut sentimentul singurătăţii şi neputinţei în relaţie cu fiinţa iubită, definitiv pierduta Euridice, care se află în aceeaşi stare de plumb. Metafora “aripele de plumb” sugerează întreruperea zborului fiinţei în nefiinţă. Timpul însuşi a suferit aceeaşi alchimie: zborul linear al clipelor s-a frânt, ceea ce indică  –   folosind o expresie a lui Emil Cioran cu care Bacovia are certe afinităţi spirituale –  căderea din timp. (2

Poetul percepe toate aspectele existenţei într-un proces regresiv până la substanţa ultimă, plumbul. Acest element care, în poezia bacoviană, este simbolul tutelar, are multiple nuanţe. În Dicţionarul de simboluri, plumbul ca simbol asociat de alchimişti planetei Saturn, este definit drept “materia Operei ajunse la negru”. (3 Pentru Bacovia, lumea a intrat în timpul saturnian, prefăcându-se în plumb: “Afară e-o vreme de plumb”, “Un cer de plumb de-a pururea domneşte” (Astfel), “Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat” (Gri). Există chiar o “poemă de plumb” (Dialog de iarnă), metaforă a epuizării inspiraţiei poetice care neagă orice posibilitate de ascensiune spirituală.

Eul bacovian este agonic. Acesta trăieşte un timp agonic, ca iminenţă a trecerii din

fiinţă în nefiinţă. Eul agonic percepe lumea cronic negativ. Temporalitatea bacoviană nu este

cronologie de evenimente sau trăiri spontane, ci indică cronicizarea unor obsesii, angoase, depresii, melancolii incurabile. Autorul Plumb-ului se îndepărtează, prin substanţă şi stil –  au

remarcat numeroşi exegeţi ai operei poetului dintre care primul este Oskar Walter Cisek (4 – de viziunea simbolistă şi s-a apropiat de viziunea expresionistă asupra existenţei, încât o comparaţie cu germanii Georg Trakl sau Gottfried Benn reliefează modernitatea radicală a poetului român în raport cu contemporanii lui simbolişti. Bacovia este un Orfeu nihilist, urmărind obstinant, ca să-l cităm pe Eugen Lovinescu, “ o nimicire a vieţii nu numai în formele ei spirituale ci şi animale” (5, până la starea de plumb a nefiinţei.

Bacovia răstoarnă sensul mitului orfic. El nu explorează infernul pentru a recupera fiinţa pierdută, ci pentru că, damnat fiind, şi-l asumă ca prag spre nefiinţă. Eşecul mitului orfic este reiterat în fiecare moment temporal. Dimineaţa nu înseamnă un nou început, ci o reluare a mişcărilor mecanice ale vieţii cotidiene, sub apăsarea gândului greu al zădărniciei, al absurdului existenţei, cum se întâmplă în poezia intitulată chiar Dimineaţă:

“O cafea neagră … şi-o ploaie de gheaţă,

Când spirtul mai arde culori în odaie –

O privire pe carte, pe straie,

Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă”.

Aurora deplasează spectrul culorilor invers decât amurgul, de la negru spre alb. Dominant este, ca şi în amurg, violetul: “Aurora violetă/ Plouă rouă de culori” ( Matinală ). Violetul reprezintă atât culoarea sfârşitului, cât şi a începutului unei zile. Lumea bacoviană este nu numai, spre a folosi expresia lui Ion Caraion, într-un ”sfârşit continuu”(6 ci şi într-un început continuu, ambele la fel de absurde. Timpul sfârşeşte şi începe permanent, fără a da însă vreun sens existenţei. Absurdul existenţei temporale este  rezumat în “morala” poeziei Veritas: “Viaţa trece fără nici un sens”. Există doar un singur sens al curgerii delirante a timpului: moartea, indicat ironic de imaginea cimitirului ca succedaneu al eternităţii:

“Imensitate, veşnicie,

Pe când eu tremur în delir,

Cu ce supremă ironie

Arăţi în fund un cimitir”.

( Pulvis )

Viaţa însăşi se desfăşoară ca o “melodie funerară”. Instrumente muzicale foarte diverse execută marșuri funebre, acordând pulsul naturii cu starea sufletească a poetului:

“E-o muzică de toamnă

Cu glas de piculină,

Cu note dulci de flaut,

Cu ton de violină

Şi-acorduri de clavire

Pierdute, în surdină;

Şi-n tot e-un marş funebru

Prin noapte, ce suspină…”

( Nocturnă )

Muzica bacoviană cea mai sfâşietoare nu este instrumentală, ci elementară, delir al naturii în agonie. Acest delir se manifestă în diferite fenomene: scârţâitul ( “Scârţâie toamna din crengi ostenite” – În grădină), foşnetul ( “E toamnă, e foşnet, e somn…/ Copacii, pe stradă, oftează” – Nervi de primăvară ) etc. Personificată deseori, natura îşi manifestă delirul agonic în vaiete ( “Ce vaiet în toamnă” – Melancolie ), hohote şi bocete ( “ – Hai, să valsăm, iubito, hohotind/ După al toamnei bocet mortuar” – Vals de toamnă ).

Muzica bacoviană este, așadar,  un plâns al materiei. Universul material îşi manifestă plânsul lăuntric în ploile nesfârşite. În capodopera poeziei lui Bacovia, Lacustră, înrudirea simbolică dintre plâns şi ploaie se revelează liric:

“De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…”

Izolarea spaţială într-o locuinţă lacustră şi monotonia temporală sunt percepute de poet cu o acuitate care provoacă angoasa lichefierii universului. Universul este perceput tactil, ca o ameninţare invizibilă şi permanentă a morţii. Trecerea în nefiinţă  se asociază înecului fiinţei căzute într-un univers lacustru:

“Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val  –

Tresar prin somn şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal”.

Angoasa  se intensifică până la impresia de prăbuşire a oricărui sprijin spaţial şi de vacuitate temporală:

“Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc”.

Metafora “gol istoric” deplasează sensul de pe căderea în timp a eului agonic pe cioraniana cădere din timp, ca dizolvare în nefiinţă. Sfârşitul, deşi continuu, este însă mereu amânat. Timpul istoric, linear, se converteşte imprevizibil în timp mitic, circular, în care scenariul căderii se repetă la infinit. Substanţa psihologică a timpului bacovian este alcătuită din disperare şi angoasă, contrapunctate de aşteptare şi speranţa salvării , ca într-o arie muzicală în care timpii şi contratimpii se succed delirant:

“De-atâtea nopţi aud  plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând …

Sunt singur şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre”.

Această muzică delirantă a timpului devine  – observă V. Fanache – un adevărat “coşmar sonor”.(7 Infernul bacovian este construit pe corespondenţa dintre culoare şi sunet. În interviul cu I. Valerian, Bacovia vorbeşte de importanţa pe care o are “audiţia colorată” (8 în structurarea universului său poetic. Curgerea delirantă a timpului este efectul unei audiţii vizualizate în negru a existenţei. Orfeu nu mai găseşte ieşire din acest infern în care-i damnat, decât renunţând la fiinţă pentru nefiinţă. Sfâşiat de agresivitatea sunetelor şi culorilor infernului existenţial, poetul imploră fiinţa iubită să-i cânte prohodul eliberator: “Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort” ( Trudit ). Sensul mitului orfic este răsturnat: pactul eului agonic cu Fiinţa percepută ca pluralitate de voci muzicale lugubre şi culori în degradare continuă spre negru devine o trădare a dorinţei de întoarcere la viaţă şi rugă imperativă de integrare în “pacea de plumb” a morţii:

“Oh, plouă, şi tu gemi cu plâns de armonie…,

– Tot altuia, de mine, aminte să-i aduc…

O, nu mai cânta, harmonie pribeagă,

Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc”.

( Nocturnă )

Infernul temporal sonor distruge comunicarea ca substanţă a armoniei originare dintre eu şi lume, reducând-o la tăcere. In volumul Stanţe burgheze, notaţiile scurte şi incisive care indică destructurarea maximă a discursului poetic bacovian, fixează obsesia dizolvării eului în neantul conceput ca tăcere şi singurătate absolută:

“Acolo unde nu-i nimeni,

Nici umbre,

Unde se duc mulţime de ani,

Şi zgomotele zilei,

Şi tăcerea nopţii…

Unde toate sunt ştiute…

…………………………

Acolo, unde nu-i nimeni,

Şi nu mai trebuie

Niciun cuvânt”.

( Sic transit )

Bacovia este, ca să-l cităm pe Nicolae Manolescu, “singurul poet român care a coborât în infern” (9 şi, considerăm în completare, un Orfeu modern care a coborât în infern fără întoarcere, căutând salvarea în neant.  Poezia lui reprezintă cea mai anti-orfică experienţă din literatura română, îndreptăţind aprecierea aceluiaşi critic că Bacovia este “întâiul nostru antipoet”(10

NOTE:

  1. Vladimir Streinu, Bacovia, “Plumb”, în antologia De la T. Maiorescu la G. Călinescu, Ed. Eminescu, București, 197l, p. 446
  2. Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas, București, p. l70. Cioran explică astfel conceptul: “…a cădea din Istorie, înseamnă, devenirea fiind suspendată, împotmolirea în inerta şi posaca monotonie, în absolutul stagnării, acolo unde verbul însuşi împotmoleşte, neputându-se înălţa până la blasfemie sau până la implorare. Iminentă sau nu, această cădere e posibilă, ba chiar inevitabilă. Când îi va fi dată, omul nu va mai fi un animal istoric. Şi atunci, după ce-şi va fi pierdut până şi amintirea adevăratei eternităţi, a primei sale fericiri, îşi va întoarce privirile spre universul temporal, spre acest al doilea paradis din care a fost izgonit.” ( traducere de Irina Mavrodin)
  3. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.3, Ed. Artemis, București, 1995, p.112
  4. Oskar Walter Cisek, apud Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română şi expresionismul, Ed. Eminescu, București, 1971, p.200
  5. Vezi Ion Caraion, Sfârşitul continuu, Ed. Cartea Românească, București, 1977
  6. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Ed. Minerva, București, l973, p.581
  7. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Ed. Dacia, Clu1j-Napoca, 1994, p. 54
  8. Valerian – Interviu cu George Bacovia, în revista Viaţa literară/ decembrie 1929. Reproduc câteva afirmaţii ale lui Bacovia, definitorii pentru poetica sa: “În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei” – apud George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti, l982, p. 706.
  9. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru literatură,

1968, p.20

  1. Nicolae Manolescu, Radicalul Bacovia, în Teme 2, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1975, p. 91

Publicat în nr.1/2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *